DESEN DE EMIL BOGOS

PENULTIMUL an al acestui cincinal este, fără îndoială, puternic marcat de două mari evenimente, a căror coincidență fericită în timp asociază într-un chip armonios aducerile aminte și bilanțul unei perioade de profunde prefaceri economice și sociale, cu deschideri de perspectivă realizate de un popor pe deplin stăpîn pe destinele sale. Într-adevăr, anul jubiliar al celei de-a 40-a aniversări a Revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă ne prilejuiește o retrospectivă bogată în satisfacții și împliniri. Este cazul să ne reamintim, cu simțul lucidității, pe care numai cercetarea obiectivă, științifică a istoriei ți-l poate oferi, că acum patru decenii poporul român, tîrît împotriva voinței sale în cel mai cumplit măcel pe care l-a cunoscut istoria omenirii, inițiat de fas-

cismul hitlerist — cel de-al doilea război mondial —, se găsea într-o stare de profundă suferință. Bogățiile naturale ale țării fuseseră, cu concursul capitalului străin și autohton, crunt exploatate de mașina de război hitleristă, economia noastră națională era la pămînt datorită atacurilor aliaților și dezorganizării care domnea în țară, în sfîrșit, floarea tinerimii românești, mobilizată într-o luptă pe care n-o înțelegea și nu o dorea, fusese decimată pe front. În istoria atît de zbuciumată a poporului nostru au mai existat momente de grea cumpănă, perioade de suferință și sacrificii. Peste aceste locuri aflate la răscruce de drumuri s-au abătut ca un iureș nenumărate hoarde migratoare, ne-au călcat țara puternice armate ale unor imperii cu pretenții de expansiune, bogățiile noastre au atras ca un magnet tentaculele corporați-

ilor multinaționale doritoare de cîștig ușor. De nenumărate ori însă, poporul român a reușit să depășească aceste momente grele, dovedind o vitalitate ieșită din comun, o putere de sacrificiu devenită proverbială. În acest context, momentul august '44 poate fi considerat cea mai grea încercare din istoria poporului nostru. În acel moment al lui august 1944, pe care istoria îl definește drept crucial pentru destinele unei națiuni, glasul Partidului Comunist Român a răsunat cu luciditate și responsabilitate, găsind înțelegere în rîndul maselor largi, doritoare să înlăture suferințele și umilințele îndurate. Pe fondul înăspririi represaliilor regimului antonescian și al atmosferei de teroare impusă de agentura hitleristă, un larg sistem de alianțe, dovedind tact și abilitate diplomatică, o pricepere organizatorică ie-

---

șită din comun fac ca în august 1944 să se declanșeze cu precizia unui ceasornic o mișcare națională și socială de mari proporții, a cărei dimensiune istorică corespunde unei revoluții generatoare de profunde prefaceri. Pe drept cuvînt se poate spune că acel moment a constituit un adevărat examen de conștiință și maturitate, o răsplată a eforturilor și sacrificiilor depuse în timp de comuniști pentru făurirea unei lumi mai bune și mai drepte. Mai mult decît atît, atunci, în august 1944, sosise momentul de împlinire a aspirațiilor de milenii ale poporului român pentru o reală libertate națională și socială, fundamentată pe principiile noi, ale socialismului.

Istoria demonstrează că august 1944 a fost doar un început. Un început al unei perioade de puternice transformări sociale, generatoare de energii nebănuite ale unui popor ale cărui caracteristici principale au fost și sînt capacitatea și talentul de a construi. Imediat după lichidarea fascismului hitlerist, victorie pentru care, alături de armata sovietică, și-a dat obolul de jertfă și sacrificii și armata română, în România secătuită de război începe o adevărată epocă a renașterii naționale și sociale. Lichidarea claselor exploatatoare, începutul edificării unei noi orînduiri, a fost, fără îndoială, o perioadă de confruntare acerbă, de luptă ascuțită, de sacrificii, de împliniri și succese.

A fost o perioadă în care clasa muncitoare, în alianță cu țărănimea și cu sprijinul intelectualității progresiste, sub conducerea partidului comunist, a reușit să-și ia în mînă propriul ei destin, să făurească, prin efort și dăruire, edificiul unei noi societăți. Înlăturarea exploatării omului de către om, echitatea, bunăstarea tuturor, a întregului popor, țelul cel mai înalt și nobil al mișcării comuniste, au constituit, în același timp, o problemă ideologică, de schimbare a unei mentalități multimilenare, prin care se înstăpînise cu rădăcini adînci ideea de inechitate, dar și o problemă politică, prin care principiile socialismului științific trebuiau

să prindă viață în condițiile particulare, specifice istoriei noastre naționale.

Elaborarea unei strategii de amplă perspectivă, ținînd cont de experiența acumulată în edificarea societății socialiste la noi în țară, revine istoricului Congres al IX-lea al partidului, la care, prin glasul tovarășului Nicolae Ceaușescu, se definesc în urma unei analize profund științifice concepte noi, ce marchează un salt calitativ superior de înțelegere și acțiune în practica revoluționară, comunistă. Gîndirea novatoare, dinamică, plină de înțelepciune a secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, și-a pus amprenta pe întreaga activitate a poporului, orientînd-o spre noi culmi de progres și civilizație. Se elaborează astfel, din inițiativa secretarului general al partidului, Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism — o adevărată cartă a dezvoltării noastre socialiste, document programatic de profundă analiză științifică și de amplă perspectivă. Acum, la aproape două decenii de la istoricul Congres al IX-lea al partidului, în viața economică și socială a patriei noastre se evidențiază o epocă nouă, de un înalt dinamism, de profunde schimbări calitative, o epocă a democrației, a unirii eforturilor tuturor oamenilor muncii sub conducerea partidului pentru înfăptuirea unor mărețe și cutezătoare obiective, o epocă pe drept cuvînt denumită „Epoca Nicolae Ceaușescu“. Într-adevăr, cu o energie rar întîlnită, neprecupețind nici efort și nici timp, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a inițiat un amplu și complex program de dezvoltare armonioasă a tuturor domeniilor vieții social-economice, a trasat și urmărit îndeaproape măsurile preconizate prin vizitele de lucru la fața locului, în întreprinderi, pe marile platforme industriale, în centre de proiectare, cercetare și învățămînt.

În ansamblul acestor activități complexe, un loc de

frunte l-a ocupat dezvoltarea științei și tehnicii. Ne putem mîndri cu o puternică bază materială, atît în cercetarea științifică și proiectare, cît și în învățămîntul de toate gradele. Cercetarea științifică românească se bucură de un program clar, de vastă perspectivă, elaborat din inițiativa tovarășului Nicolae Ceaușescu și adoptat de Congresul al XII-lea al partidului. Structura organizatorică realizată și modelată pentru a optimiza efortul depus în creația științifică și tehnică beneficiază de inestimabila experiență profesională și de prestigiul internațional, unanim recunoscut, al tovarășei academician doctor inginer Elena Ceaușescu, prim-viceprim-ministru al guvernului, membru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, președintele Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie.

Am enunțat doar cîteva repere din ansamblul vast al realizărilor și împlinirilor ce caracterizează cele patru decenii de construcție socialistă. Ele sînt totodată și premisele pentru o analiză lucidă, critică, plină de exigență în vederea dezvoltării pe viitor a țării noastre. Este în practica partidului nostru de a fi în permanență într-o stare de autodepășire, plecînd de la premisa că întotdeauna există loc de mai bine și că progresul și ritmurile ridicate de dezvoltare preconizate nu pot fi realizate decît printr-un efort susținut, racordat continuu la situația prezentului și la necesitățile viitorului.

Proiectul Directivelor Congresului al XIII-lea al partidului cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în cincinalul 1986—1990, document politic de o covîrșitoare importanță pentru devenirea noastră socialistă, exprimă cu claritate ideea de dezvoltare în ritm susținut, într-un chip armonios, a întregii noastre economii naționale. Elaborat din inițiativa și sub îndrumarea tovarășului Nicolae Ceaușescu, proiectul Directivelor formulează ca preocupare centrală a partidului

---

nostru formarea ideologică și politică a omului nou, știut fiind faptul că numai astfel pot fi realizate dezideratele făuririi noii societăți.

Tînăra generație, educată în spiritul politicii partidului nostru, avînd un exemplu de muncă și dăruire revoluționară, comunistă în viața și activitatea tovarășului Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului român, personalitate de frunte pe plan internațional, își regăsește aspirațiile cele mai cutezătoare în proiectul Directivelor Congresului al XIII-lea al partidului, exprimîndu-și clar adeziunea deplină la Hotărîrea Plenarei C.C. al P.C.R. privind realegerea tovarășului Nicolae Ceaușescu în înalta funcție de secretar general al partidului și totodată angajamentul de a nu precupeți nici un efort pentru realizarea întru totul a orientărilor formulate.

---

În atmosfera fertilă de creație culturală stimulată de Festivalul național „Cîntarea României“, literatura de anticipație românească se afirmă din ce în ce mai mult în ultima perioadă, demonstrîndu-și implicit și virtuțile sale formativ-educative. Faptul că în prezent majoritatea creațiilor literare de anticipație provin din cenacluri răspîndite în întreaga țară, cuprinzînd un mare număr de membri cu preocupări foarte diferite, impune ideea că acest gen literar a devenit nu numai popular, dar și un mod de expresie literară a celor mai diverse categorii de oameni ai muncii. Afirmația nu este nici pe departe gratuită, chiar și numai dacă am lua în considerare aprecierile ce ni se aduc pe plan internațional. Confirmare fără echivoc — în primul rînd în plan valoric — a ascendenței creației literare de anticipație românești, Marele Premiu acordat publicației „Helion“, editată de Casa de cultură, a științei și tehnicii pentru tineret din Timișoara, la recentul Congres european de SF de la Brighton, Marea Britanie, care se adaugă la aprecierea internațională, concretizată în premiul atribuit binecunoscutului scriitor și critic literar

Ion Hobana, consfințește profesionalismul atins de autorii „amatori“ români în acest gen literar, atît de apreciat de tineri. Evenimentul, repetînd după cîțiva ani performanța regretatului fanzin craiovean „Omicron“, atrage totodată atenția asupra unui adevărat nou val, format în majoritate din tineri autori, ce se afirmă în prezent în creația literară de anticipație de la noi. Într-adevăr, după o perioadă de peste un deceniu și jumătate, foarte săracă în apariții de acest gen, cunoaștem acum o adevărată explozie și, lucru demn de reținut, o preocupare din ce în ce mai accentuată a editurilor spre acest domeniu. Trebuie însă să recunoaștem că inițiativa „redescoperirii“ acestei literaturi revine Uniunii Tineretului Comunist, care, prin reunirea celor mai reprezentative creații într-un almanah cu apariție anuală și prin instituirea unui premiu anual pentru literatura de anticipație tehnico-științifică, a relansat această valoroasă tradiție de la noi, conferindu-i valențe înnoitoare și actuale. Pornind de la constatarea că foarte mulți tineri care au optat pentru o altă profesie decît aceea a studierii literaturii sînt preocupați de acest gen literar și că au realizat creații ce se bucură de aprecierea specialiștilor, se poate face afirmația că literatura de anticipație, fără a fi o formă de popularizare a științei și tehnicii, stimulează într-o manieră specifică înclinația pentru știință și tehnică. Fantezia, ineditul situațiilor dintr-o lucrare științifico-fantastică întrețin la cititor, și de bună seamă și la autor, capacitatea de a nu aluneca spre șabloane, spre stereotipii. Este o cerință cum nu se poate mai actuală pe multiple planuri ale activității sociale și economice și, în mod deosebit, în creația științifică și tehnică.

Fără a fi o știință de prospectare sau evaluare a viitorului, literatura de anticipație are darul de a polariza atenția, într-un mod sau altul, spre viitor. Acum, cînd datorită dezvoltării științei și tehnicii viața a devenit extrem de complexă, solicitînd în fiecare moment o participare intensă,

este absolut necesar de a privi și spre viitor. Literatura de anticipație, sugerînd viitoruri posibile, nu are pretenția de a preconiza o evoluție cu o oarecare probabilitate, ci urmărește să atragă atenția spre o anumită problemă ce ar putea fi importantă pentru societate, prin modul în care luăm deciziile în prezent. Este suficient să dăm spre exemplificare literatura de avertisment, așa-numitele contrautopii, care, într-o manieră deosebit de sugestivă și zguduitoare, ne atrag atenția asupra catastrofalei curse a înarmărilor nucleare de azi.

Nu se poate spune că literatura românească de anticipație nu este scutită și de capcane, de influențe dăunătoare. Kitsch-ul, confuzia ideologică, temele minore sînt pericole permanente și cu atît mai actuale cu cît genul devine din ce în ce mai prolific și mai popular. În prezent rolul cenaclurilor, al revistelor de specialitate constă tocmai în a orienta această mișcare literară, în a o canaliza spre temele majore ale existenței noastre.

Așa cum sublinia secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, la Consfătuirea de lucru pe problemele muncii organizatorice și politico-educative de la Mangalia din 1983, literatura trebuie să contureze trăsăturile pozitive, mobilizatoare ale omului nou, eroul mărețelor înfăptuiri de mîine. Iată, deci, o temă fertilă și pentru literatura de anticipație, gen literar ce se ocupă, prin excelență, de viitor.

Sîntem convinși că tînăra generație de scriitori români, caracterizată de o fecundă imaginație creatoare și o extrem de armonioasă diversificare, va înțelege cerințele și necesitățile actualei etape, dăruind patrimoniului nostru cultural opere ce, extrapolînd viitorul, vor rezista cu bine în viitor.

I. ALBESCU

---

---

---

COSMOLOGIA, ca ramură a fizicii, este o știință relativ tînără. Ea s-a constituit mai întîi în cadrul fizicii clasice la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Pe atunci însă exista o serie de dificultăți legate de considerarea unui fond infinit, omogen și izotrop de materie, raportat la spațiul euclidian tridimensional și infinit în timp în trecut și în viitor (paradoxurile lui Seeliger și Olbers). O dată cu descoperirea relativității generale de către Albert Einstein, în 1916, s-au creat și premisele necesare construirii unui model de Univers lipsit de contradicții, și care să fie în măsură să explice cît mai multe aspecte fizice, caracteristice pentru evoluția globală a Cosmosului. Aliniamentele gîndirii cosmologice einsteiniene valorifică o serie de achiziții științifice de semnificație majoră pentru înțelegerea constituției și evoluției materiei cum sînt: a) proporționalitatea dintre masă (ca măsură a inerției

unui sistem fizic) și energie (ca măsură a capacității de mișcare și transformare); b) proporționalitatea dintre curbura locală a spațiului și densitatea de energie stocată în spațiu; c) geometrizarea timpului (care formează, împreună cu spațiul, o varietate geometrică cvadri-dimensională specifică). În perioada interbelică și în primele decenii de după al doilea război mondial s-a propus o mulțime de modele de Univers, în care predominau aspectele geometro-mecanice ale materiei și, în oarecare măsură, și cele termodinamice. În această etapă, caracteristică prin formalizarea matematică adecvată, în cadrul cosmologiei, a conceptelor de substanță și energie, se urmărea mai mult explicarea stării actuale a Universului la scală supragalactică și, în mai mică măsură, problematica genezei fizice a Universului, legătura între micro și macro-structura materiei, organizarea ierarhică a

Universului, formarea protogalaxiilor, abundența elementelor chimice în Univers, natura inerției, existența și răspîndirea vieții în Univers etc. Către jumătatea secolului al XX-lea, în dezvoltarea științelor naturii are loc o mare mutație (moment revoluționar) prin fundarea matematică, de către Norbert Wiener, a conceptului de informație. Curînd, teoreticienii au realizat faptul că informația constituie un concept organizator (paradigmă) care, alături de celelalte două concepte paradigmatice — substanța și energia —, este în măsură să promoveze cosmologia fizică pe o treaptă superioară, astfel încît să poată răspunde măcar la o parte din listingul de probleme prezentat anterior. Spre deosebire de substanță și energie, pentru care există ecuații de conservare, de stare, de transport etc. — permițînd o descriere pertinentă a dinamicii acestor proprietăți ale materiei — conceptul de informație nu beneficiază în prezent de o formalizare matematică în gradul necesar pentru o promovare directă în cadrul cosmologiei. Ca atare, includerea informației în modelele cosmologice relativiste se face indirect, via conceptele de „extradimensionalitate”, „supersimetrie” și „invarianță parametrică”. Primele două concepte subsidiare joacă un rol important mai ales în reconstituirea scenariului genezei fizice a Universului (în versiunea așa-numitului „scenariu inflaționist”). Cea mai recentă imagine despre geneza Universului nostru (care poate fi unul

DESEN DE SANDU ȘTIURCA

---

dintr-o infinitate de sisteme gigantice similare) este următoarea: timp de o fracțiune inimaginabil de mică dintr-o secundă, materia se află într-o formă nemanifestată, pe picior de egalitate cu spațiul și timpul, formînd împreună cu acestea o geometrie supradimensională (3+1+N dimensiuni). Printr-o tranziție „topologică” de fază, cele N dimensiuni ale materiei se decuplează de dimensiunile spațiului și timpului, ducînd la apariția unui cîmp scalar, înzestrat cu o cantitate fantastică de informație, stocată sub forma unor grupuri de simetrie matematică. Se crede că grupul de simetrie SU(5) ar corespunde unificării tuturor interacțiunilor fizice posibile (gravitație, interacțiune slabă, electromagnetică, nucleară) și, dacă Universul este un sistem conservativ nu numai în privința substanței și energiei, ci și a informației, atunci toată diversitatea ulterioară a informației (pînă la concentrările extraordinar de mari din codurile genetice ale ființelor vii) ar trebui să provină — potrivit unor legi de transformare, evoluție și concentrare a informației, deocamdată necunoscute — din simetria primordială (SU(5) sau, eventual, un grup încă mai cuprinzător). O nestabilitate specifică determină ulterior ruperea simetriei SU(5), prin așa-numitul mecanism de rupere simetrică al lui Coleman și Weinberg (corecții cuantice „de o singură buclă” la potențialul scalar). Rezultă astfel simetria SU(3) X SU(2) X U(1), care însoțește apariția substanței sub forma cea mai elementară — aceea de quark-uri (și, probabil, și sub alte forme, cum sînt axonii, de exemplu). Urmează apoi organizarea quark-urilor în nucleoni și anti-nucleoni și separarea materiei de anti-materie — totul într-o fracțiune infimă de secundă, la mii de miliarde de grade Kelvin, într-o regiune a spațiului, de asemenea infimă în raport cu un atom! Mica regiune cauzal conexă, în care au loc atari transformări, se expandează apoi rapid, în mod exponențial (de unde și denumirea de scenariu inflaționist). Totul s-ar fi petrecut în

mai puțin de 3 secunde. După acest timp, avem deja formată materia ordinară (electroni, protoni, radiație electromagnetică, neutrini, găuri negre etc.). Se ajunge astfel la stadiul Big-Bang (Marele Dangăt). De aici încolo, Universul „deja format” evoluează în cadrul modelelor cosmologice relativiste. Formalizarea matematică a universului fizic, avînd compoziția actuală (predominanța hidrogenului în spațiul cosmic și nucleosinteza elementelor grele în stele), se realizează în mod adecvat, pe aliniamentele gîndirii einsteiniene, într-un model de univers închis, atît din punct de vedere topologic (un fel de analog tridimensional al suprafeței sferei), cît și energetico-informațional (cantitatea de energie și cea de informație sînt mărimi constante; numărul de atomi de hidrogen este și el constant). Evoluția globală se desfășoară în mod strict adiabatic, astfel încît dacă într-o regiune a Universului au loc procese de degradare sau disipație, în alte regiuni vor avea loc procese de organizare și concentrare a informației. Ideea că întregul Univers fizic ar putea fi asimilat cu un gigant servo-sistem aparține lui Robert

Henry Dicke. Potrivit acestui autor, anumiți parametri care caracterizează evoluția de ansamblu a Universului ar trebui să varieze într-un mod reciproc condiționat pentru a asigura constanța unor anumite funcțiuni depinzînd de acești parametri (invarianță parametrică). Mutatis mutandis, Universul funcționează „ca un creier” care-și autoreglează elementele caracteristice pentru a-și conserva anumite proprietăți definitorii. Informația necesară acestor autoreglări se propagă, cu viteza luminii, pe geodezicele netezite ale spațiului-timp, care se închid în ele însele. Un astfel de model de univers autoreglat a fost construit de N. Ionescu-Pallas și L. Sofonea în perioada 1974—1980. Parametrii care se intercondiționează sînt tăria interacțiunii gravitaționale și curbura medie a spațiului cosmic, iar intercondiționarea — care este o expresie a principiului lui Mach — este asigurată de un anumit cîmp scalar. Modelul de „univers servo-sistem” permite — la nivelul unor procese fizice care au loc în cosmos — înțelegerea rolului esențial pe care noua paradigmă „informația” îl joacă în descifrarea tainelor naturii.

DESEN DE SANDU ȘTIURCĂ

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

UN OBIECT poate fi un corp, dar poate fi și un cîmp de forțe. În fizica cuantică, atît corpurile cît și cîmpurile de forțe sînt descrise prin particule cuantice.

Obiectele fizicii sînt, în final, particule cuantice specifice prin proprietățile lor. Obiectivul teoriilor fizicii este să reconstituie comportarea obiectelor microscopice pornind de la un număr minim de particule și proprietăți.

Este normal să începem prin a ne întreba care sînt proprietățile minime necesare pentru descrierea particulelor și care este numărul minim de particule necesar pentru a putea trece de la microunivers la universul la scară umană — pe care am putea să-l descriem ca fiind un mezounivers — și, în final, la macrou-

DESEN DE VASILACHE GHEORGHE

niversul astrofizicii și al cosmologiei?

Este interesant de remarcat că, în prezent, microfizica, fizica particulelor elementare, s-a întîlnit cu astrofizica și cosmologia pe un teren comun, astrofizica devenind un laborator ce permite studiul particulelor cuantice la energii imense, pe care încă nu sîntem capabili să le realizăm în laboratoarele terestre și nu știm dacă vom fi în stare să le producem vreodată.

Proprietățile cu care ne-am obișnuit să dotăm particulele cuantice sînt, în general, împărțite în două categorii distincte.

Din prima categorie fac parte distanțele și duratele, care au generat spațiul tridimensional și timpul monodimensional, unificate de Einstein, în teoria relativității, într-o varietate unică, spațiu-timp, al cărui element este evenimentul, caracterizat printr-o poziție și un moment temporal în raport cu un observator care își obține informațiile cu viteza maximă, aceea a luminii în vid. Evenimentul, însă, este asociat cu prezența unui obiect, iar acesta este identificat prin a doua categorie de proprietăți de care vorbeam și care sînt specifice, individualizînd particulele, așa cum ar fi: masa, sarcina electrică, spinul sau momentul propriu de rotație, aroma, numărul barionic, leptonic etc.

Dirac, cu imaginația sa genială, ne-a demonstrat teoretic, iar natura a răspuns pozitiv acestei demonstrații, că fiecare particulă este asociată cu o antiparticulă și, ca să le separăm, sau am putea chiar spune ca să le producem din vid, este necesar să consumăm energia corespunzătoare maselor de repaus.

Vidul lui Dirac nu mai are nimic comun cu vidul secolelor trecute, vidul lui Toricelli, care însemna un spațiu gol. Vidul fizicii de astăzi este dinamic, el este o lume în care particulele fluctuează, se nasc în perechi de particule-antiparticule virtuale, iar acestea în neputința lor de a găsi o energie suficientă pentru ca să se personifice se recombină, dispărînd, pentru ca apoi să se separe din nou.

Zeldovici, Kobzarev și Okun (1974) și apoi G. t'Hooft (1982) au avansat ideea că instabilitatea stărilor vidului se leagă cu faptul că vidul este considerat ca starea universului cu energia potențială minimă. Dacă însă potențialul este nelinear, așa cum o cere descrierea

---

proprietăților specifice particulelor reale, putem avea mai multe stări de vid.

Vom considera real vidul cu energia minimă. Celelalte stări de vid sînt false viduri în care, datorită fluctuațiilor inerente, se pot forma bule, a căror rază poate crește făcînd ca spațiul ce se află în starea de vid fals să se dezintegreze, așa cum a arătat Coleman, să treacă în starea de vid real prin transformarea energiei sale în particule reale.

Care este numărul minim de particule cu care s-ar putea construi particulele cunoscute astăzi, adică cele șase quarkuri, din care sînt constituite particule similare protonilor și neutronilor și cei șase leptoni, similari cu electronul și neutrino etc.?

Harrari și Shupe au arătat, în 1980, că sînt suficiente două particule primare și antiparticulele lor, adică patru elemente primare, pe care le-a numit rishoni (rișoni). Combinații de trei rishoni dau quarkurile și leptonii. Se pot reconstitui astfel proprietățile tuturor particulelor cunoscute. Studiile sînt în curs, în special pentru a preciza dinamica rishonilor.

O altă idee pe care o vom utiliza este cea emisă de Rubakov și Sapocinikov la mijlocul anului trecut. Aceștia consideră că spațiul nostru (3+1), cu trei dimensiuni spațiale și una temporală, este înglobat într-un spațiu cu N+1 dimensiuni. Toate particulele din spațiul nostru cu 3+1 dimensiuni nu pot trece în spațiu cu (N—3)+1 dimensiuni, adică nu se pot mișca în dimensiunile superioare, deoarece energia lor nu este suficient de mare. Ele rămîn în spațiul cu 3+1 dimensiuni ca într-o groapă de potențial, așa cum rămîn protonii și neutronii în nucleele atomilor. Dacă aceasta ar fi situația reală, atunci ar trebui ca în anumite condiții principiul conservării energiei să nu mai fie valabil și, așa cum a arătat Wesson (1980), avem indicii experimentele că așa ar fi.

Dacă asociem cele trei aspecte pe care le-am expus mai sus, ajungem la ideea, pe care am emis-o la sesiunea din anul 1982 a Comitetului de istoria și filozofia științei al Academiei Republicii Socialiste România, și anume aceea că este necesar un nou tip de descriere a proceselor fizice, care impune existența unui cod ontic al particulelor elementare, similar codului genetic al sistemelor cu viață.

Universul nostru cu 3+1 dimensiuni este un sistem înglobat într-un mediu care este universul cu (N—3)+1 dimensiuni, al lui Rubakov și Sapocinikov.

Am putea să numim „cosmos” universul cu 3+1 dimensiuni și „haos” mediul cu (N—3)+1 dimensiuni în care sîntem înglobați.

Admitem că există o diferență între vidul cosmosului, care este un vid real, și vidul haosului, care este un vid fals.

Energia înmagazinată în vidul fals al haosului se poate transforma în masa de repaus a particulelor din cosmos dacă este codată de rishoni, așa cum ADN-ul și ARN-ul dintr-o celulă vie codează apariția proteinelor formate din acizi nucleici. Fiecare acid nucleic este codat de trei din cele patru elemente: adenina, guanina, citosina și timina (sau, respectiv, uracilul în ARN).

În mod similar avem doi rishoni: Tohu (T) și Vohu (V) și antirishonii corespunzători Antitohu (T) și Antivohu (V). Combinațiile lor, cîte trei, corespund particulelor cunoscute. Astfel, un electron este codat de trei rishoni (TTT), iar un quark de alți trei rishoni (TTV) etc.

Că rishonii codează fluctuațiile energiei vidului fals al haosului, fixîndu-le în particulele cunoscute prin procese care au loc în interiorul protonilor, al neutronilor sau al găurilor negre, este un lucru ce rămîne de stabilit. Dacă modelul nostru de formare a particulelor din universul 3+1 dimensional, din cosmos, este valabil, atunci ar trebui ca în univers să existe o creare de masă de repaus. Aceasta este prevăzută și de unele teorii cosmologice, ca cea a lui Hoyle și Narlikar (1971) sau V. Canuto și Narlikar (1980), iar studiile de paleomagnetism arată o viteză de creștere a razei pămîntului de circa 0,5 mm/an.

Codul ontic al particulelor elementare ne modifică modul de gîndire cu privire la apariția universului nostru, a spațiu-timpului și a legilor fizicii, a dimensiunilor pe care le are universul în care sîntem înglobați, a mediului haotic cu care universul nostru schimbă energie.

Iată, deci, că cine vrea să trăiască astăzi aventura descoperirii unor lumi noi, așa cum a făcut-o Cristofor Columb, nu trebuie să se îmbarce pe Nina, Pinta sau Santa Maria și nici chiar pe Apollo sau Soiuz, ci trebuie să învețe să manipuleze rishonii în spații în care conceptele de obiect, spațiu și timp fuzionează într-o nouă unitate.

DESEN DE MARILENA SÎRBU

---

---

EINSTEIN a crezut întotdeauna că realitatea fizică poate fi explicată în termeni geometrici. Și, bineînțeles, această geometrizare trebuia să ducă la o unificare generală a conceptelor fizice, inclusiv a celor care privesc interacțiunile fundamentale, baza tuturor fenomenelor naturale.

Se știe că teoria relativității restrînse a fost emisă în 1905, iar cea a relativității generalizate sau mai bine-zis a gravitației datează din 1916, pe cînd teoria cuantelor a lui Planck a apărut în 1900. Deși Einstein a adus o importantă contribuție la teoria cuantelor, prin introducerea noțiunii de foton și mai ales prin dovedirea realității acestor „pachete de energie” ondulatorie în spațiul liber, în afara sistemelor emițătoare sau absorbante de energie ondulatorie, totuși el n-a fost convins că teoria cuantelor ar reprezenta adevărul științific fundamental. Aceasta mai ales după apariția mecanicii cuantice (1925), cu indeterminismul pe care l-a introdus în știință. El era convins că esența fenomenelor cuantice va fi explicată mai tîrziu printr-o teorie nelineară a cîmpului.

Totuși, teoria cuantelor a făcut progrese însemnate către o unificare a teoriei interacțiunilor fundamentale, astfel că s-a plasat în fruntea cursei pentru redarea unei imagini științifice, unificate a realităților naturale. Lucrul acesta, adică interconexiunea teoretică a interacțiunilor fundamentale, are o bază filozofică foarte solidă. Într-adevăr,

dacă „fundamentele” fenomenelor naturale n-ar avea o interconexiune internă, fizică, completă, care să determine homeostazia structurii Universului, atunci o perturbație aleatorie în parametrii de stare, la un moment dat, ar putea produce dezagregarea acestei structuri. De vreme ce dezagregarea nu s-a produs timp de peste zece miliarde de ani, de cînd avem date precise asupra vîrstei Universului, înseamnă că, mergînd prin inducție completă, putem prevedea că nici în următoarele miliarde de ani nu se va produce.

Se știe că, la nivelul nostru de observație, interacțiunile rămîn distincte, așa că, pentru a le putea „amalgama”, trebuie să ne coborîm la dimensiuni microscopice. Încă de la începutul secolului XX, Planck a arătat că sistemul unităților noastre fundamentale este dependent de anumite particularități ale structurii materiale și ca atare a propus un sistem nou fundamental, independent de aceste particularități și bazat doar pe mărimi luate din teoria radiației de corp negru și a gravitației:

— masa (lui Planck) √hc/G = 2,2 x 10⁻⁵ g — lungimea (lui Planck) √hG/c³ = 1,6 x 10⁻³³ cm — timpul √hG/c⁵ = 5,4 x 10⁻⁴⁴ sec

În dezvoltarea ulterioară a acestei idei a unităților fundamentale, s-a sugerat că masa

lui Planck ar avea o legătură cu posibilitățile de unificare a gravitației cu interacțiunea tare, iar lungimea lui Planck ar reprezenta o limită de la care spațiul fizic încetează de a mai fi continuu și devine granular.

O primă teorie de unificare (parțială), care ține seama de lungimea lui Planck, a fost enunțată de T. Kaluza în 1921 și de O. Klein în 1926. Urmărind ideea lui Einstein cu spațiu-timpul cuadridimensional, ei mai adaugă o dimensiune cilindrică la spațiul tridimensional și astfel totalul dimensiunilor spațio-temporale devine cinci. Ei mai pun însă condiția ca această nouă dimensiune să fie nu de miliarde de ani-lumină, așa cum sînt celelalte trei dimensiuni spațiale, ci doar de 10—100 de ori lungimea lui Planck (adică 10⁻³⁰—10⁻³² cm). Kaluza și Klein au arătat că dacă spațiu-timpul lor cu cinci dimensiuni este tratat la fel cum a tratat Einstein mărimea spațio-temporală cu patru dimensiuni, teoria lor devine echivalentă cu teoria electromagnetismului a lui Maxwell, combinată cu teoria gravitației a lui Einstein, deci s-ar face un prim pas de legătură între fenomenele electromagnetice și cele gravitaționale.

Teoria Kaluza-Klein a rămas oarecum în umbră pînă în 1960, cînd s-a arătat că și teoriile de etalonare (gauge theories) studiate atunci mai extensiv puteau fi reformulate după ideea Kaluza-Klein, adică dînd spațiului dimensiuni microscopice suplimen-

tare. Din continuarea acestor discuții și studii s-a născut în 1976 o generalizare a teoriei einsteiniene, cunoscută sub denumirea de „supergravitație” (la început Freedman, van Nieuwenhuizen și Ferrara, apoi completată de Deser și Zumino). În modelul cel mai răspîndit al supergravitației, spațiu-timpul capătă șapte dimensiuni. Ca să-l înțelegem mai bine recurgem la o imagine topologică a unei hipersfere cu șapte dimensiuni. Dar pentru a se explica prin supergravitație generarea de particule elementare asemănătoare cu acelea din constituția materiei obișnuite — prin intervenția fluctuațiilor ce apar spontan în acest spațiu-timp heptadimensional — trebuie să admitem și intervenția unor „ruperi” de simetrie a acestei hipersfere.

Să vedem acum modul în care teoria cuantelor intervine activ în această apropiere de teoria unitară a interacțiunilor fundamentale. La începutul secolului nostru, se cunoșteau doar interacțiunile electromagnetice și cele gravitaționale, iar la formularea mecanicii cuantice (Heisenberg și Schrödinger) nu s-a ținut seama de efectele relativiste care ar putea apărea în cazurile studiate de această mecanică. Trebuie totuși să accentuăm că teoria cuantelor a dus la formularea de către Planck a celui mai potrivit sistem de unități de măsură pentru a cuprinde o viitoare teorie unificată a interacțiunilor fundamentale. Apoi, după 1930, atunci cînd s-a dezvoltat mecanica cuantică relativistă, s-a ajuns la o mai bună înțelegere a fenomenelor legate de interacțiunile fundamentale. De unde mai înainte se cunoșteau numai interacțiunile gravitaționale și cele electromagnetice, acum s-au introdus în studiu și interacțiunea slabă și cea tare. S-au clarificat, de asemenea, legăturile care există între diferitele tipuri de particule și cîmpurile de forțe în care ele sînt generate. Deci, efectele combinării teoriei cuantelor cu relativitatea s-au dovedit a fi sinergice, adică din această „amalgamare” au rezultat lucruri noi. Și lucrurile noi au fost legate și de

aprofundarea studiului vacuumului fizic. Contrar previziunilor lui Einstein, care vedea teoria cuantelor rezolvabilă într-o teorie neliniară de cîmp, în 1967, A. Saharov a ajuns la concluzia ca gravitația poate să fie doar un fenomen cuantic provenit din energia vacuumului. Apoi, în 1976, G. Unruh a arătat că, plecînd de la considerente asupra vacuumului și a fluctuațiilor cuantice care se produc în el, nu numai gravitația poate fi corelată cu accelerația, ca în teoria lui Einstein, ci o asemenea corelare poate exista și între accelerație și temperatură. Iată, deci, noi elemente în construirea finală a teoriei unitare a interacțiunilor fundamentale.

Cea mai nouă realizare în acest sens a fost descoperirea experimentală a purtătorilor forței slabe, așa-numiții weakoni: W± și Z°. Încă după 1960, S. Weinberg, S. Glashow și A. Salam au emis o teorie privind unificarea interacțiunii electromagnetice cu interacțiunea slabă (care este răspunzătoare pentru dezintegrările radioactive). Teoria lor a fost atît de documentată din punct de vedere teoretic, încît autorilor ei li s-a atribuit Premiul Nobel mai înainte ca dovada experimentală de existență a particulelor prevăzute de ei să fi fost adusă. Iată, însă, că în 1983, la marele supersincrotron de la CERN (Geneva), s-au pus în evidență toate particulele reprezentînd purtătorii forței slabe, adică s-au înregistrat cu siguranță 30 de evenimente nucleare (ciocniri între protoni și antiprotoni la energii de 540 GeV) de generare a particulelor W± și 10 evenimente de generare a particulei Z°. Prin această descoperire epocală s-a verificat teoria anterioară și se poate considera că unificarea interacțiunilor electromagnetice cu interacțiunile slabe este un fapt dovedit din plin. Mai este necesar să se unifice cu acest grup electroslab și interacțiunea tare. Se crede că acest lucru va fi posibil atunci cînd se va dovedi radioactivitatea protonului, adică dezintegrarea sa cu emisiune de leptoni. Deocam-

dată, s-a aflat doar că viața protonului este mai mare de 10³¹ ani, deci cu 20 de ordine de mărime mai mare decît vîrsta probabilă a Universului. Totuși, știind că 9 tone de apă conțin 6,023 x 10²⁹ atomi de hidrogen ar trebui așteptat „doar” o sută de ani pentru a înregistra o dezintegrare a atomului de hidrogen și dacă în experimentări s-ar utiliza o cantitate de 1 000 de ori mai mare de apă, atunci ar trebui să se înregistreze pînă la 10 evenimente pe an. Dar ce măsuri de precauție trebuie să se ia nu atît pentru înregistrarea acestui eveniment nuclear cît pentru discriminarea sa din toate evenimentele nucleare ce s-ar produce într-un an într-o asemenea cantitate de materie?!

Pînă atunci ce facem? Continuăm cursa energiilor înalte. Într-adevăr, descoperirea la Geneva a weakonilor a fost posibilă datorită faptului că acolo CERN dispune de cel mai mare accelerator de particule din lume cu inele de stocare, ce dau posibilitatea de a se realiza ciocniri cap-în-cap între protoni și antiprotoni. Proiectele pentru viitor sînt însă mult mai ambițioase. Astfel, americanii, geloși probabil pe succesul colegilor europeni, vor să străbată la acceleratoarele viitoare granița teraelectronvolților (TeV=1000 GeV) și în acest scop au deja în construcție la Chicago o mașină de accelerare denumită Tevatron II, care va realiza ciocniri cap-în-cap cu energie de 2 TeV. Apoi, ei vor să meargă mai departe și să construiască un tevatron de 20 TeV pe care, deocamdată, nu au unde să-l plaseze. Diametrul inelului de accelerare este de 30 km și s-a propus ca să fie instalat într-o regiune de deșert, unde ar fi disponibil mai mult teren, și de aceea a fost poreclit „Desertron”. Alții ar vrea să treacă la alte sisteme de accelerare (cum ar fi cu ajutorul laserilor) sau să plaseze acceleratoarele pe mare.

Ce se poate aștepta de la aceste noi acceleratoare? Intrînd în domeniul TeV s-ar putea să se descopere așa-numiții bosoni ai lui

(Continuare în pag. 16)

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

---

CÎND a început totul? Dacă vom ceda tentației firești oricărui domeniu al activității umane, de a căuta rădăcinile cît mai adînc în timp, începutul istoriei algoritmicii ar putea fi plasat în momentul în care un primitiv a identificat în realizarea unui anume scop o succesiune standard de cel puțin două operații distincte.

Au venit apoi grecii, cu silogismele și rigoarea senină a geometriei lor. Rețetele alchimiei Evului Mediu, cu tot pitorescul operațiilor descrise, aveau deja o pronunțată structură algoritmică.

Cînd G. Boole a creat o algebră pentru ființe cu două degete, unii au rîs, alții au rămas indiferenți. Nimeni n-a înțeles că în acel moment suportul teoretic al științei calculatoarelor era deja conturat; neînțelegere într-un fel justificată de absența unui suport „hardware“ corespunzător. Mașinile de calcul construite de Pascal sau Babbage erau doar nostalgice vise mecanice, firești de altfel într-o lume copleșită de mecanică.

Secolul nostru a oferit mai multe soluții în această direcție: relee și contacte, tuburi electronice, tranzistorul, circuitele integrate. Dar „marea lovitură“ care a transformat și transformă continuu computerul dintr-o noțiune științifică, eterică și îndepărtată pentru omul mediu, într-o realitate cotidiană sine qua non a produs-o firma Intel în 1971: microprocesorul.

Apoi panta exponențialei a devenit din ce în ce mai

abruptă. În replică la constelația Intel, dominată de „le chef d'orchestre“ 8080, au apărut multe alte tipuri.

Cu tot prețul și dimensiunile reduse ale microprocesorului, nici unul dintre aceste avantaje nu este cel decisiv. Există și circuite integrate care le pot avea. Caracteristica într-adevăr revoluționară este versatilitatea, rezultînd din programabilitate. Astfel, același microprocesor poate fi folosit cu un software corespunzător într-o gamă extrem de largă de aplicații, începînd cu instrumentația de laborator și terminînd cu jocurile video. Se poate spune, fără teama de a greși, că această nouă tehnologie influențează, printr-un feed-back inevitabil, însuși portretul omului actual.

Omul noii ere va trebui să fie altfel: mai lucid, mai rațional, mai aproape de știință, lăsîndu-se mai puțin dominat de instincte și impulsuri momentane, mai înclinat spre o abordare globală, interconectată, a realităților înconjurătoare.

M-au contrariat întotdeauna lucrările de anticipație care au ca tramă acapararea de către mașini a tuturor activităților, bieților oameni nerămînîndu-le decît să-și trosnească degetele și să facă pasiențe. Este o falsă problemă: atunci vor fi mult mai multe de făcut, pasiențe vor face cei care le-au făcut dintotdeauna.

Trebuie relevat însă următorul aspect: tendința design-ului în tehnica de calcul și chiar în general în tehnică

de a se apropia cît mai mult de modelul black-box, id est, cît mai multe elemente ale „bucătăriei“ hardware și software să fie transparente (cu funcție neaparentă) pentru utilizator. Acesta este bineînțeles un aspect pozitiv, dar care nu trebuie exacerbat, pentru că altfel se poate ajunge la o alienare a utilizatorului față de tehnică. N-ar fi lipsit de interes să imaginăm următoarea situație: înainte de a soluționa prompt și eficient o solicitare, computerul să condiționeze livrarea răspunsului printr-o cerere de tipul: „schițați schema mea generală și modul de funcționare“. Sau, intrînd în domeniul S F, la solicitarea a două bilete pentru „Războiul stelelor“, seria a XII-a, să răspundă cu întrebarea: „Ce este o stea?“

Cum vor evolua lucrurile în acest domeniu în următorii 20, 30 sau chiar 100 de ani?

Pentru o perioadă mai scurtă, să zicem pînă la sfîrșitul secolului, se pot prevedea cu bună aproximație cîteva tendințe: promovarea alături de tehnologiile Si sau GaAs a așa-numitei tehnologii Josephson bazată pe supraconductivitate, efect tunel și efectul Josephson; aceasta la nivel de componente. Generalizarea conceptului de procesare paralelă cerută de limitele impuse în interconectare de viteza canalelor de transfer; aceasta la nivelul arhitecturii de sistem. Se va mări diferența de capacitate între calculatoarele mari și cele mici, ea neexcluzînd, ba dimpotrivă, creșterea capabi-

---

lităților și răspîndirea explozivă a calculatoarelor individuale. „Bătrîna“ cartelă perforată va ajunge să fie practic înlocuită de comunicația prin terminal cuplat la o dischetă sau casetă magnetică, se va extinde utilizarea discurilor optice cu citire laser, recunoașterea și sinteza vocii (cea din urmă a fost deja realizată de Texas Instruments). Vor apărea limbaje de nivel din ce în ce mai înalt, se va generaliza utilizarea așa-numitelor sisteme expert. Dacă privim însă mai departe, totul se încețoșează. S-ar putea face totuși o predicție: pînă la jumătatea secolului viitor se va ajunge la cuplarea directă, probabil prin biocurenți, a calculatorului cu utilizatorul — Cyborgul. Ipoteza nu e prea hazardată, avînd în vedere că se discută deja despre această idee aplicată în pilotajul supersonic. Rămîne de văzut, în aceste condiții, dacă omul se va putea lipsi de plăcerea re-

cent descoperită de a apăsa pe butoane. În curînd, în acest sens, o noutate șoc va apărea, cred, în design-ul de interioare: sufrageria stil cabină de comandă. Va exista, însă, ca în orice domeniu al științei, și momentul de criză. Fizica l-a traversat la începutul acestui secol: pentru știința calculatoarelor, el va veni probabil spre sfîrșitul următorului. Integrarea are și ea limitele ei fizice, viteza de răspuns la fel, și e posibil chiar ca, peste un anumit grad de complexitate (bineînțeles, extrem de înalt), să funcționeze un principiu de incertitudine, sistemul putînd deveni parțial sau chiar total noncontrolabil. Atunci se va produce joncțiunea cu biochimia și genetica, dezvoltate pînă în acel moment pe un coridor paralel. Omul va sesiza dintr-un unghi nou posibilitățile celulei vii și, poate, calculatoarele generației a XII-a vor fi calculatoare biologice: imense

conglomerate de celule nervoase artificial create, care nu vor suferi, nu se vor plictisi, nu vor uita, nu vor fi vanitoase, lacome sau visătoare, în schimb vor gîndi. Afară de cazul cînd se va descoperi cu stupoare că atributele de mai sus sînt însoțitorii inevitabili ai inteligenței. Oricum, fie că hardware-ul va fi „țesut nervos umed sau plăsmuire electronică uscată“, cum spune P. Winston, construirea computerului perfect înseamnă cunoașterea perfectă a naturii umane. Aceste previziuni oarecum fantastice s-ar putea realiza; sau ar putea să nu se realizeze, din două motive: fie vor fi infirmate de evoluția științei, fie nu va mai exista posibilitatea de a fi verificate pentru că, în general, nu va mai exista nici un fel de posibilitate. Nu ne rămîne decît să sperăm în infirmarea celei de a doua variante.

---

Higgs, foarte importanți pentru o clarificare mai adîncă a interacțiunilor slabe. Totuși, abordarea dimensiunilor de ordinul unităților de mărimi fundamentale ale lui Planck, acolo unde se bănuiește că „amalgamarea“ interacțiunilor fundamentale ar fi o realitate, este o problemă dificilă. Pentru a ajunge la lungimea lui Planck mai avem de străbătut cam 18 ordine de mărime. Apoi, pentru a genera o pereche de particule elementare de ordinul masei lui Planck — care este de circa 10¹⁹ ori mai mare ca a protonului — ne-ar trebui o energie de accelerare de cel puțin 3 x 10²⁸ eV, iar noi vom ajunge abia la sfîrșitul mileniului la circa 10¹³ eV. Cît privește pătrunderea pînă la unitatea fundamentală de timp, teoreticienii ne asigură că — avînd la dispoziție teh-

nica actuală de accelerare — ar trebui să construim un accelerator cu o rază cît a galaxiei întregi pentru a investiga perioade de timp de ordinul a 10⁻⁴⁴ secunde. Ne dăm seama că s-a progresat mult de la perioada 1902—1905, cînd președintele „Academiei“ Olympia din Berna (A. Einstein) și cei doi membri ai ei (matematicianul Conrad Habicht și românul Mauriciu Solovin) discutau probleme filozofico-științifice în locuința mobilată a președintelui. E mai mult ca sigur că acolo au mustit principiile relativității, celebra formulă

care a dus la declanșarea energiei nucleare și, probabil, a îmbobocit ideea teoriei unitare a interacțiunilor fundamentale din natură. Acum, la sfîrșitul secolului cel mai bogat în evenimente tehnico-științifice din istoria omenirii, mergem mai departe cu cercetările, avînd ca parteneri jucăriile-mamut numite acceleratori. Încă nu știm dacă vom ajunge în curînd la expresia finală a teoriei unitare, dar e probabil că drumul cercetărilor respective va fi presărat și cu alte descoperiri... poate chiar noi surse de energie...

DESEN DE MIRELA POP

---

---

ISTORIA (apocrifă) a roboticii începe cu anul în care a luat ființă compania United Robots — în același an, 1982, s-a născut, de altfel, Susan Calvin, viitoarea mare specialistă în robopsihotronică. În 1998 dădaca — robot pe nume „Robbie” este deja în activitate, laolaltă cu alți cîțiva roboți — încrețind frunțile juriștilor, care vor și reuși, de altfel, să interzică prezența roboților pe Pămînt. În consecință, roboții vor fi de-acum înainte, adică de la 1998 încolo, folosiți mai ales în spațiul extraterestru. De altfel, în 2002, dr. Alfred Lanning va demonstra — ar trebui să spun „va fi demonstrat că...”, sîntem doar în lumea Science Fiction-ului și timpurile se încurcă acolo — deci, va fi demonstrat că roboții mobili, abili, înțelegînd și conversînd într-o limbă pămînteană, pot fi folosiți la minerit pe planeta Mercur. Susan Calvin asistă la demonstrație — și viața întreagă îi va fi influențată: își va da doctoratul în psihorobotronică, în 2007, și se va ocupa numai de vindecarea „căderilor nervoase” ce le vor face pacienții ei de metal, de-a lungul expedițiilor și întreprinderilor periculoase la care participă. Va avea doi asistenți, Powell și Donovan, depanatori celebri în literatura de anticipație, iar Susan îi va trimite la rezolvarea unor cazuri ce vor face — au și făcut, ce-au mai făcut! — senzație... Chiar în 2007 cei doi — și Susan implicit — vor avea de rezolvat problema unui robot aiurit de pe Mercur, în 2016 demască matrapazlîcurile lui Cutie, robot evoluat și parșiv, în 2021 se ocupă de telepatul Herbie,

DESENE DE MARILENA SIRBU

apoi de Nestori, în 2029, roboți experimentali nesiguri și periculoși, în 2052 asistă cu toții la preluarea, integrală, de către mașini, a problemelor economice terestre. Susan moare în 2064, față bătrînă, pasionată numai de pacienții ei, pe care, clar, îi iubește mai mult decît pe oameni. Cu ea se va încheia o parte, cea mai importantă, a ciclului povestirilor despre roboți, născute de mintea genială a scriitorului Isaac Asimov. Asimov a scris, despre roboți, 29 de povestiri. A început în 1939 cu „Robbie” și a publicat-o pe ultima după 30 de ani. A rezultat un ciclu complet, interesant, pasionant, parte integrantă a literaturii secolului nostru, dar, culmea, partea importantă a filozofiei științei secolului nostru! Asta pentru că I. Asimov, într-un moment de geniu, a decis în povestirea intitulată „Mincinosul” că inevi-

tabila lume a roboților de mîine trebuie neapărat să asculte de trei legi fundamentale. I. Un robot n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenție, să i se întîmple ceva rău unei ființe umane. II. Robotul trebuie să asculte poruncile omului, dar numai atunci cînd ele nu contrazic legea I. III. Robotul trebuie să-și apere propria existență, dar numai atunci cînd grija de sine nu contrazice legea I sau legea II. Aceste trei legi au revoluționat Science Fiction-ul. Au colorat literatura. Au dat de gîndit oamenilor de știință. Au influențat pur și simplu societatea umană. De ce? Pentru că robotul asimovian nu este o simplă mașinărie care execută, conform unui program, una sau mai mule operații, ci o adevărată persoană. Are un creier electronic? Pozitronic? — încorporat, judecă — cel mai

---

adesea omenește — și — uneori — simte... Implantate adînc în personalitatea sa metalică și electronică, cele trei legi par perfecte. Și nu sînt. Lasă loc unor ambiguități mărunte, deschid posibilități apariției unor contradicții și paradoxuri — unele amuzante, altele profund umane, apropiind de mentalitatea noastră această lume a roboților pe care prezentul o construiește lîngă noi. Să ne temem de roboți, așa cum ne-am temut de Golem sau de creația monstruoasă a lui Frankenstein? Nu, spune Asimov, roboții sînt inevitabili, trebuie să intre în viața noastră, să ne ușureze munca, să ne preia o parte din probleme, să ne elibereze — și noi nu trebuie să ne temem!

Probleme vor apare însă multe. Idila om-robot va avea și zile negre. De exemplu, începe Asimov ciclul cu celebra și minunata „Eu, Robot”, apărută în 1950, acest „Robbie” este o dădacă ce-și îngrijește pupila încredințată spre educație, dar stîrnește mefianța adulților, din o mie de motive. Sau „Cutie”, primul robot curios să afle de unde și cum vine el, făptură superioară, iar ordinele lui Powell și Donovan, oameni, deci făpturi inferioare, vor fi ignorate, încălcîndu-se legea a II-a, deoarece „Cutie” stabilește că cel ce l-a creat nu poate fi altul decît... convertorul de energie care-l alimentează! În „Fuga în cerc”, un robot se va zbate între avatarurile legii a II-a și legii a III-a, punîndu-și viața în primejdie pe planeta Mercur. În „Evidența” va apare deghizat androidul Stephan Byerley și se va lansa în politică; bănuit a fi robot va aplica, în public, o corecție unui om; deci, este om, altminteri ar fi încălcat legea I; și va funcționa cu

competență în funcții înalte, vreme îndelungată, decizîndu-se să moară tocmai pentru a liniști bănuielile; ulterior istoria va dovedi că cel pe care Byerley îl pălmuise era tot un robot ca și el — deci nici o lege nu fusese încălcată.

„Alte povestiri cu roboți”, apărută în 1964, a continuat ciclul, după cele nouă din „Eu, robot”. Dar în 1959, în „Nouă feluri de mîine”, două povestiri dezbătuseră probleme ale lumii calculatoarelor și roboților... Ca și alte trei din volumul „Căderea nopții și alte povestiri”, plus în cîteva istorioare izolate, nestrînse în volum, plus în „Omul bicentenar și alte povestiri”, carte cuprinzînd și 5 istorii robotice și încheind ciclul.

Povestirile vor fi, toate, încifrate, pline de savoare și mister, în acel stil ce i-a plăcut mult lui John W. Campbell: de „puzzle”, de șaradă care trebuie dezlegată. Se pun întrebări serioase (putem avea încredere în roboți? avem cu adevărat nevoie de ei? îi putem deosebi? ne sînt superiori cumva? le sîntem cu adevărat superiori? se vor împiedica ei în ambiguități și paradoxuri?) și se dau răspunsuri insolite. În „Jokester”, poveste apărută în 1956, se vorbește despre Multivac, creierul care conduce destinele Terrei și care, la întrebarea adresată de un mare maestru programist va răspunde că umorul este de natură extraterestră — rezultat al unui experiment pe care îl face cineva cu rasa umană. „Lanny” va fi istoria unui robot cu minte de copil mic, în schimb în „Satisfacția garantată” își face simțită prezența un robot sentimental și romantic. „Toate necazurile lumii” îl vor împinge pe calculatorul Multivac, obosit de prea marile probleme ale umanității, la sinucidere. În superba povestire „Ultima întrebare”, doi tehnicieni vor să știe dacă entropia poate fi inversată, comunică „date insuficiente pentru un răspuns complet”, și ani, secole, milenii de-a rîndul se va lucra la această problemă, pentru ca, prin cucerirea hiperspațiului, să poată apare un calculator su-

ficient de puternic pentru a rezolva problema și a decide: „să se facă lumină!”; și se va face lumină... „Segregare” este povestea unui chirurg dintr-o lume în care oamenii își înlocuiesc organe bolnave cu piese din metal, iar roboții poartă proteze biologice; chirurgul este însă un tip de modă veche, nu vrea să amestece nimic, robot a fost, robot rămîne...

Iar Andrew din „Omul bicentenar” are 200 de ani și nu este om, ci robot; și, pentru a căpăta egalitatea cu oamenii, Andrew va face jertfa supremă: își va lăsa energia să se scurgă, se va sinucide, comportîndu-se omenește.

Astăzi în lume funcționează o sută de mii de roboți de construcție simplă. Cîteva milioane de calculatoare ne-au pus deja la dispoziție circuitele. Combinarea lor este inevitabilă — și dorită de om. Complexul Frankenstein s-a dovedit legendă și literatură: el n-a suportat loviturile pe care i le-a dat progresul științei. Iar în fața științei, cu cîțiva pași în față, s-au rostogolit valurile acestui fenomen creator numit Science Fiction, împins de la spate de acest genial popularizator numit Isaac Asimov. Poveștile de anticipație au pregătit copiii de atunci, pe noi, pentru șocul cu lumea zilei de astăzi. Alături de saga scandinavă și de miturile grecești, ciclul de povestiri asimoviene cu roboți și calculatoare fac parte din fondul de legende ale lumii — spune cunoscutul scriitor și om de știință James Gunn. Adăugînd că, în ciuda progreselor științei și tehnicii, în ciuda perfecționării la care robotul și calculatorul vor ajunge, problemele ridicate de Asimov vor trebui luate în considerație încă vreme multă. Gîndiți-vă doar, spune James Gunn, că un recent calculator ultraperfecționat de la Universitatea americană Trinity, analizînd toate datele ce i s-au putut pune la dispoziție, a ajuns la concluzia implacabilă că niciodată nu a existat nici cea mai mică șansă ca viața să apară pe planeta Pămînt...

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

---

SÎNT cunoscute o mulțime de ipoteze asupra extincției dinozaurilor, teorii care pun cel mai adesea în cauză catastrofe cosmice, precum explozia unei supernove letale în apropierea astronomică a sistemului solar, ori impactul cu un asteroid gigantic. Recent, a fost dezvoltată o nouă ipoteză, care nu își mai extrage argumentele din astronomie și astrofizică, ci din științe cu mult mai pămîntene, cum ar fi geologia, climatologia, zoologia și... medicina veterinară.

Teoria folosește o premisă comună și altor conjecturi științifice pe aceeași temă, și anume faptul de observație concret privind concentrația anormal de mare a iridiului și osmiului în rocile sedimentate cu 65 de milioane de ani în urmă, cînd au dispărut dinozaurii. Aceste elemente, (prezente și în meteoriții fieroși), nu se găsesc cu totul întîmplător acolo, ci, pentru că sînt foarte solubile în fierul topit, însoțesc fierul în minereurile care îl conțin și din cauza asta mai poartă numele de elemente siderofile. Ca elemente siderofile, ele vor fi deci prezente în orice masă naturală de fier, inclusiv în nucleul de fier al Pămîntului, siderosfera. Minerale fieroase, înglobînd iridiul și osmiul, au putut ajunge prin curenți de convecție pînă în mantaua superioară, învelișul magmatic fluid de sub crusta terestră. Apoi, în erupțiile vulcanice, lava a antrenat și elemente siderofile în drumul ei spre suprafață. Solidificîndu-se, mai întîi, în rocile vulcanice, iridiul și osmiul au fost răspîndite apoi pe toată fața planetei prin acțiunea dezagregantă a factorilor me-

teorologici. Deci, în acord cu această supoziție, elementele iridiu și osmiu observate în rocile formate cu 65 de milioane de ani în urmă au fost aduse din adîncul Terrei printr-un vulcanism intens. Mai pot fi descoperite și alte urme ale acelui vulcanism? Răspunsul sună deosebit de încurajator.

O activitate vulcanică deosebit de intensă a avut într-adevăr loc la acea vîrstă geologică dinspre sfîrșitul cretacicului, ultima perioadă a „erei dinozaurilor“, era mezozoică.

Ea a dus la formarea podișului Deccan din peninsula India, un întins platou de lavă a cărui vîrstă geologică a fost estimată a fi cuprinsă între 60 și 65 de milioane de ani.

Acele erupții vulcanice au fost în mod cert însoțite de o intensă emisie a bioxidului de carbon gazos. Există încă o mărturie incontestabilă pentru demonstrarea veridicității fenomenului bănuit. Se știe că bioxidul de carbon de origine telurică, deci care vine din măruntaiele Terrei, este mai sărac în carbon 13, comparativ cu amestecul de izotopi de carbon din scoarța terestră. Iar în rocile sedimentate la tranziția dintre cretacic și terțiar proporția de carbon 13 este într-adevăr scăzută.

Din moment ce ne referim însă la gazul carbonic din atmosferă, trebuie luat în considerare și „efectul de seră“. Climatologii îl definesc ca pe un fenomen de încălzire suplimentară a aerului, produs de un acoperiș transparent pentru radiația solară din spectrul optic, dar, în același timp, opac la radiația infraroșie. Sticla obișnuită, o peliculă de polietilenă sau un strat de molecule de vapori

de apă ori de bioxid de carbon produc acest efect. Se știe că moleculele de CO2 absorb și emit cuantele radiațiilor infraroșii emise de suprafața Terrei încălzită de razele Soarelui. Ne interesează de fapt exacerbarea acestui efect de încălzire prin mărirea, peste normal, a fracțiunii de bioxid de carbon din atmosferă.

Putem deduce că la sfîrșitul cretacicului, în vremea celor mai intense erupții vulcanice manifestate prin viituri și avalanșe de lavă din care se degajau bulele gazului carbonic, a fost inevitabilă o încălzire globală a atmosferei Pămîntului, produsă de excesul de CO2.

Ce consecințe biologice ar fi putut avea neașteptata încălzire asupra speciilor sauriene de la sfîrșitul mezozoicului, care populau cele trei medii ale planetei? Răspunsul este mai lung, el pretinde o serie de nuanțări: probabil că ridicarea temperaturii nu a avut nici un efect notabil asupra saurienilor mici, asupra păsărilor arhaice și mamiferelor primitive care apăruseră deja, dar aveau talie mică.

Însă dinozaurii, animale de talie mare, trebuie să fi fost afectați în mod dramatic. Pentru că la aceste specii, raportul suprafață/volum e caracterizat prin valori dezavantajoase pentru continuarea normală a metabolismului. Se știe că intensitatea proceselor metabolice e mult mai mare la speciile de talie mică, să zicem șoareci, decît la cele de talie mare, întrucît animalele mici disipează, proporțional, mai multă căldură, și fluxul pierderilor termice trebuie să fie echilibrat într-un fel.

Firește, dinozaurii probabil

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

că nu erau animale cu sînge cald, deși există zoologi și paleontologi care susțin contrariul, dar asta nu afectează prea mult aspectele problemei care ne interesează. Oricum, acești saurieni uriași trebuie să fi fost în mod neîndoielnic în echilibru termic cu mediul înconjurător. Dacă efectul de seră a fost amplificat prin „injecția“ suplimentară de bioxid de carbon în atmosferă, atunci acele animale gigantice trebuie să fi căpătat o temperatură comparabilă, de fapt chiar mai mare, datorită arderilor metabolice, decît temperatura ambientală.

Întrucît, la reptile, țesuturile reproductive ale masculilor se află în interiorul corpului, celulele acestor țesuturi sînt deosebit de sensibile la alterările genetice produse de temperatură. La șopîrlele actuale ce trăiesc în deșerturile terestre se observă un sezon de sterilitate ce coincide cu lunile cele mai fierbinți ale anului, ca un fel de măsură de prevenire a mutațiilor genetice pe care a luat-o natura; capacitatea de reproducere e recăpătată doar în anotimpul cu temperaturi mai normale. Se poate conchide că sauropodele gigantice vor fi suferit o degradare, lentă dar tragică, a funcției reproductive, sub acțiunea căldurii pe care nu reușeau să o mai disipeze într-o măsură suficientă în mediu, fiind defavorizate, în acest proces, de valoarea mică a raportului suprafață/volum. În deșertul Gobi, paleontologii au descoperit mari cantități de ouă de dinozaur, pietrificate, gigantice, al căror embrion nu s-a dezvoltat niciodată, ceea ce mărturisește dereglări profunde în informația genetică ce le-a fost transmisă.

Există un principiu euristic, de logică inductivă, extrem de util în cercetarea științifică. Este principiul parcimoniei cauzelor sau „briciul lui Occam“, cu un mare rol în elaborarea aserțiunilor științelor pozitive. Cu alte cuvinte, cu un număr cît mai redus de cauze trebuie să se explice un cerc de fenomene cît mai larg, trebuie să fie posibile generalizări cît mai cuprinzătoare. În acord cu această

lege euristică, esența supoziției mai sus amintite, o amplificare a temperaturii de natură climatică, ar trebui să rămînă în vigoare și în explicarea dispariției altor vertebrate de talie mare, de pildă a mamuților, a mastodonților, a rinocerilor lînoși, a elanului gigantic, o tragedie ecologică de la sfîrșitul pleistocenului. Vîrsta acestei epoci este cu mult mai apropiată de timpul nostru, fiind estimată la circa zece mii de ani. Măsurătorile conținutului de bioxid de carbon în straturile de gheață care datează de la glaciațiunea Würm ne arată din nou variații ale conținutului de gaz carbonic, gradienții sînt însă deocamdată insuficient studiați și explicați. Oricum, ei sînt puși în corelație cu aceleași salturi în mecanismul efectului de seră, cu creșteri ale temperaturii medii a aerului, pe care le atestă însuși faptul că glaciațiunea s-a sfîrșit. Studii paleoclimatice care folosesc metode ingenioase pentru a suplini absența datelor despre variația elementelor meteorologice, utilizînd, în calitate de parametru climatic, dimensiunile unor specii de gîndaci fosili, (de coleoptere), ce au trăit către sfîrșitul pleistocenului, demonstrează că ritmul în care a crescut temperatura medie trebuie să fi fost extrem de alert, de circa un grad Celsius pe deceniu.

Pe de altă parte știm, din descoperiri paleontologice neîndoioase, că mamiferele cu blană, avînd talii enorme, au trăit în nordul Eurasiei, precum și în America de Nord. În cadrul unei analize climatice, constatăm chiar și acum în aceste zone însemnate abateri de la norma climatică. Climatologii au făcut tentative de a caracteriza anomaliile menționate printr-o serie de parametri empirici, de pildă, formule simple cum ar fi „gradul de continentalism“ care statuează o anumită dependență între anomalia termică și distanța pînă la țărmul oceanului, depărtare măsurată de-a lungul unei paralele. S-a observat că valorile mai ridicate ale „gradului de continentalism“ se corelează cu amplificări

ale amplitudinii anuale înregistrată de temperatura aerului. O consecință a comportării climatice anormale este că atunci cînd clima se încălzește, se produce un bizar fenomen de amplificare a încălzirii pentru acele regiuni care sînt caracterizate de un grad de continentalism mai ridicat. În timpul verilor din emisfera nordică, prin acest mecanism se generează, de exemplu, depresiunea asiatică, un minim barometric ce influențează clima întregii Eurasii. Invers, o scădere a temperaturii pe timp de iarnă se manifestă prin temperaturi anormal de scăzute în mijlocul Eurasiei (avînd drept corolar formarea anticiclonului siberian). Marea anomalie a circulației generale a atmosferei, fenomenul musonilor, este consecința indirectă și benignă a funcției de amplificare termoclimatică a unei mari întinderi de uscat. Din aceeași cauză, polul frigului, în emisfera nordică, nu se găsește la polul nord geografic, ci la latitudini mai mici de 90 de grade, în Siberia; la fel, în Canada, se înregistrează temperaturi minime mai scăzute decît acelea din jurul polului nord. Această funcție de amplificare sui-generis pe care o au marile întinderi de uscat ale emisferei nordice, incomplet clarificată încă din punctul de vedere al climatologiei, trebuie să se fi manifestat cu pregnanță în perioadele de la sfîrșitul ori începutul marilor glaciațiuni. Estimările acestor amplificări de temperatură ce vor fi avut loc spre sfîrșitul glaciațiunii ultime, Würmiene, merg pînă la a spune că, prin acest efect de continentalism accentuat, viteza creșterii temperaturii aerului a fost de două pînă la trei ori mai rapidă în America de Nord, și respectiv de patru pînă la cinci ori în Eurasia de nord, decît pe restul sferei terestre.

De data aceasta se presupune că, în cadrul speciilor de mamifere gigantice acoperite cu blană deasă, numai femelele au fost cele afectate în mod direct prin creșterea temperaturii. Specialiștii în medicina veterinară care studiază actualele mamifere de

(Continuare în pag. 32)

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

CÎT de vechi sînt însemnările calendaristice? Dar calendarele? „Între 35 și 30 000 pînă la 15 000 de ani î.e.n., așa după cum a demonstrat arheologul Alexander Marschack“, veți răspunde după cîteva minute, dacă nu imediat, dovedind o bună informare în domeniu. Afirmația o veți susține în continuare spunînd, ca un considerent de prim ordin că, oricum, orizontul anilor respectivi le situează în plină preistorie (ce termen impropriu!), cînd Homo Sapiens locuia în sălașuri, urmîndu-și vînatul, picta pereții peșterilor și producea, ca act conștient, focul. Un Prometeu astronom?! Studiile, mai mult decît probatorii, asupra unor piese din colți de mamut, galeți și oase de păsări provenite din adăposturile Lartet, Blanchard și peșterile Placard, Barna-Grande, La Marche, utilizînd tehnici moderne, au dovedit că respectivele piese nu erau scrijelate cu „mărci de vînător“ sau cu motive decorative; ele erau, pur și simplu, cele mai vechi efemeride cu putință, închipuind răbojuri figurînd ciclurile lunare.

Și totuși, întrebarea de la început a rămas fără un ultim răspuns. Spunem aceasta, gîndindu-ne la marele calendar zodiacal din Templul zeiței Hathor din Denderah.

Să lăsăm faptele să „vorbească“.

Denderahul (în antichitate se numea în egipteană Inu și On al Zeiței, iar în greacă Tentyris), acum o așezare neînsemnată pierdută între dunele fierbinți undeva pe cursul mijlociu al Nilului, în vechime centru de cult important (al zeiței Hathor), a conservat printr-un accident

fericit al istoriei posibila probă a dovezii că astronomia avea, cel puțin, aici în Țara Ta-Kemt, o vechime incredibilă. „Incredibil, dar adevărat!“, am exclama captivați de retorismul expresiei, acum la modă, dar acest calendar conține însemnări astronomice care, o dată admise, conduc la bulversarea periodizării istoriei așa-zise antice: 10 950 ani î.e.n.! Într-adevăr, mult prea mult pentru cît știm noi — și acceptăm — despre istoria civilizației văii Marelui Hapi. Este o dată certă sau pură fantezie? Să acceptăm, totuși, din rațiuni dialectice, împreună cu Paul Brunton că, de fapt, marele calendar conține înscrisă o dată enorm de veche : 90 000 de ani î.e.n.? Iată o alternativă neliniștitoare, și trebuie s-o recunoaștem, nu numai pentru istorici.

De la descoperirea acestei sfidări a veacurilor trecute și pînă astăzi, considerațiile care s-au făcut cu privire la timpul înscris în notațiile sale astronomice s-au înscris în firescul abordării dependente de suma cunoștințelor ce le avem despre încă puțin cunoscuta civilizație a Egiptului antic : de la admirația nedisimulată față de o bijuterie artistică, pînă la trecerea ei în uitare, pentru că, după o expresie tipică a „decalogului suficienței“, „așa ceva nu poate exista“.

Sculptat pe plafonul pronaosului templului zeiței Hathor din Denderah, marele calendar (vezi desenul) încorporează toate cunoștințele astronomice (care nu erau puține!) ale sacerdoților egipteni. Diversele reprezentări astronomice, teo, antropo și zoomorfe sînt dispuse în spi-

rală desfășurătoare și înconjurate de douăsprezece zeități — „decane“, semne-simboluri ale zodiacului — unele în picioare, altele îngenuncheate, dispuse împrejurul globului terestru și înfățișate cu brațele ridicate avînd pumnii strînși. Deși privesc spre apus, spre Amenti sau Ialu — marginea lumii întunericului, a tenebrelor, a „lumii celeilalte“ — acestea sînt orientate în sensul mișcării diurne, spre răsărit, acolo unde se năștea Soarele venind cu barca Mesketet — sursa tradițională a luminii. În mișcarea sa pe cer, Soarele este apărat de zeii-lei sau „Akeru“ (după „Cartea Morților“). Sînt reprezentate, de asemenea, cele șapte stele sacre (Orion), iar între imagini întîlnim oameni-șoimi, ibiși și maimuțe cynocefale, ca simboluri ale ecuatorului, eclipticii și, respectiv, ale celor două echinocții.

Astfel, aici erau redate simbolic aspectele astronomice legate de cultul și teologia hathoriană ca un „memorial al stelelor care, urmîndu-și drumul infinit, se deplasează pe cerul aparent al Terrei. Spiritul nostru, oricît ar fi el de sceptic, nu poate decît să încerce un sentiment de admirație pentru sublima inteligență care a reușit să redea, în acest fel, mișcarea fără de sfîrșit a Universului“, scria inspirat același Paul Brunton.

Considerînd cunoscute noțiunile necesare înțelegerii aspectului astronomic de fond al problemei fenomenului precesiei generale, vom aminti doar consecințele sale:

— deplasarea polilor pe sfera cerească; rolul de stea polară revenind în decursul timpului unor stele diferite;

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

— inegalitatea dintre anul sideral mijlociu (365z 6h 09m 10) și cel tropic mijlociu (365z 5h48m46) conduce la deplasarea poziției punctului vernal (γ) în lungul ecuatorului de circa 0"12/an;

— deplasarea retrogradă a constelațiilor denumite zodiacale față de punctul vernal (γ), considerat la o anumită epocă origine de coordonate. Astfel, din antichitate și pînă în prezent, timp de aproape 2 000 de ani, (γ) și semnele zodiacale s-au deplasat în sens retrograd față de aceste constelații cu puțin mai mult de 28°;

— calculul regresional conduce la precizarea momentului cînd Soarele intersecta ecliptica, concomitent cu poziționarea unei constelații zodiacale, putînd data, de exemplu, o însemnare astronomică străveche (vezi figura).

După unele estimări, marele calendar zodiacal din Denderah este extrem de vechi, el putînd fi refăcut de mai multe ori. Alte ipoteze — deosebit de prudente — bazate pe faptul că în Egipt zodiacurile circulare au fost introduse tîrziu, în epoca ptolemaică, ele fiind împrumutate de la greci (care, la rîndul lor, îl preluaseră — prin filiera caldeeano-persană — de la babilonieni), îl consideră a fi din secolul I e.n., din epoca împăratului Tiberiu.

Cu toate acestea, va trebui să facem distincția dintre semnele zodiacale considerate a fi venite din Grecia sau Babilonia și unele amănunte proprii egiptene și provenite dintr-o adîncă antichitate.

Diviziunea în 36 de decane ale zonei celeste din proximitatea arcului zodiacal al eclipticii, decane considerate ca domenii privilegiate (constelațiile decanilor) și dominate, ca genii celeste, de cîte un mare zeu egiptean sau egiptenizat: Apis, asociat constelației Taurului; Horus și Harpocrate, asociați Gemeniilor; Isis pentru Fecioara; Nefthis pentru pești etc... (Horapolon, „Hierogliphas”, 2). Clement din Alexandria (în „Stromates”, VI, 4). menționează că egiptenii păstrau amintirea celor patru cărți scrise de Hermes-Thot, între

care una descria stelele considerate fixe, alta conjuncțiile și luminile Soarelui și Lunii, iar celelalte despre mișcările aștrilor. După Eusebiu din Cezareea, egiptenii, care sînt primii ce au inventat astronomia, își reprezentau lumea sub forma unui cerc ardent în centrul căruia plasau, ca geniu binefăcător al Universului, un șarpe cu cap de șoim, de forma literei grecești teta, cu corpul strălucind de stele și care-și devora coada („Preparatio Evanghelica”, I. 10; X, 6). Nu era altul decît șarpele Uroboros, reprezentarea infinitului care, mai apoi, a fost preluat de alchimiști, ca insignă a simbolurilor lor emblematice.

Alte tradiții, mitologice și istorice antice, susțin preocupări astronomice egiptene străvechi.

După Platon, orînduirea de stat egipteană număra peste 8 000 de ani la vremea discuției lui Solon, „cel mai înțelept dintre cei șapte înțelepți ai Atenei”, cu Psenofis din Hermopolis și cu Sonhis din Sais, preoții templului zeiței Neit din Sais („Timaios”, 23, e), adică 8 000+570=8 570 ani î.e.n.

Herodot („Istorii”, II, 142—144) arată că, după informațiile comunicate lui de preoții tebani și după propriile sale observații (a văzut 341 sau 345 de statui închipuind cîte o generație de mari preoți și faraoni numiți „piromis”), „dinastia zeilor” în Egipt a început cu 11 340 de ani înaintea călătoriei sale, ceea ce corespunde aproximativ cu 11 780 de ani î.e.n.

Existența dinastiei legendare a zeilor este susținută de letopisețul așa-numitei „pietre din Palermo”, care înșiră numele a zece faraoni-semizei, de papirusul din Torino, care situează această dinastie cu 5 613 ani înainte de Menes (Horus Luptătorul?), primul faraon al Egiptului unificat și de istoricul Manethon (secolul III î.e.n.), autorul unei istorii a Egiptului în limba greacă, care o situează cu 5 813 ani înainte de Menes. După aceste izvoare, „dinastia zeilor” sau a „semizeilor” se datează către anul 10 061 î.e.n. (după Manethon) sau către anul 9 850 î.e.n.

aproximativ (după papirusul din Torino).

Tradiții mitologice antice susțin că Thot, zeu alogen, cu o poziție enigmatică în panteonul zeilor Egiptului faraonic, numit și „regele veacurilor”, „care a fost de la început”, „nenăscut”, „care s-a născut pe sine însuși” (B.A. Turaev), „stăpînul străinătății”, „providența ambelor pămînturi” (după inscripțiile faraonului Useir—Aná), ar fi sosit în Valea Nilului la vremea pe cînd echinocțiul de primăvară se afla în constelația zodiacală Racul-Cancerul (L. Filippof), deci acum cel puțin 8 800 ani î.e.n.

Herodot din Halicarnas („Istorii”, II, 4), Aristotel („despre cer”, II, 2), Strabon („Descrierea Egiptului”, XIII, 1, 29), Diodor din Sicilia („Biblioteca istorică”, IX, 6; LXXXI, 4) au scris, fiecare, la vremea lui, despre nivelul înalt al astronomiei egiptene. „Așezarea și mișcarea stelelor au fost întotdeauna observate cu multă grijă în Egipt mai mult decît în orice altă țară, iar aici se păstrează, din vremuri despre care nu-ți vine a crede, că sînt atît de îndepărtate, registre unde au fost înscrise observații cu privire la fiecare dintre stele; ...se pot găsi acolo lămuriri despre mișcarea planetelor, despre orbitele pe care le descriu și despre opririle lor” (Diodor din Sicilia, op. cit., LXXXI, 4). Sau: „egiptenii au fost cei dintîi dintre toți oamenii care au născut anul și l-au împărțit în douăsprezece părți, ținînd seama de anotimpurile lor. Au făcut această descoperire, spuneau ei, (călăuzindu-se) după stele” (Herodot, op. cit., „Euterpe”, 4). După logograful ionian Hecataios din Milet, egiptenii au alcătuit o hartă a cerului, stabilind unul dintre cele mai vechi calendare — încă din anul 4 241 î.e.n. — ca urmare a creșterii animalelor și a practicii navigației („Periegesis”).

Studii moderne situează drept punct de plecare al calendarului vechi egiptean în preajma anului 11 000 î.e.n. (H.S. Bellamy) sau 11 542 î.e.n.(I. Donelly).

Și dacă toate acestea nu conving, să-l cităm pe Diogene Laertios (sec. III. e.n.):

---

„egiptenii au înregistrat 373 eclipse solare și 832 eclipse lunare“. Un calcul simplu, la îndemîna oricui familiarizat cît de cît cu astronomia, arată ca aceste observații se raportează la aproximativ 10 000 de ani. Mai mult, istoricul bizantin Syncellus (806 e.n.) susținea, bazat pe cronici pierdute astăzi, că egiptenii au înregistrat evenimente astronomice și sociale ce se raportează la o perioadă incredibilă: 36 525 de ani! Orice s-ar zice, durerea de cap ce te apucă la citirea acestei cifre nu trece cu piramidoane! Să vedem, în final, datele care ar justifica autenticitatea notațiilor astronomice ale marelui calendar zodiacal din Denderah și dacă ele explică, de asemenea, că respectivul calendar nu este decît o copie parțială și tîrzie (a cîta oare?) a unuia foarte vechi. În lumina faptelor expuse mai înainte, orizontul anului 10 950 î.e.n. nu mai pare imposibil. Astfel, istoria Egiptului nu ar începe cu prima dinastie din listele lui Manethon (3200—2980 î.e.n.), Valea

Nilului fiind populată cu mult înainte de datele acceptate încă în tratatele și manualele de istorie antică. Egiptologi contemporani reputați admit, în mod provizoriu, „din lipsă de date absolut aplicabile preistoriei egiptene, că civilizația neolitică a început poate în Valea Nilului spre anii 10 000 î.e.n.“ (J. Morgan, E. Drioton, P. Bourguet...). La 58 km sud de celebra Thebă (Karnak), într-un mic templu dedicat lui Hnum — zeul fertilității — din așezarea Esneh se află sculptat un alt calendar zodiacal ce consemnează o altă dată provocatoare: primul semn zodiacal, care marca epoca construcției templului, se află în constelația Fecioara, ceea ce înseamnă epoca 10 950—13 100 î.e.n.! Despre acest templu se mai cunoaște doar că ultima sa reconstrucție s-a făcut în secolul II e.n. în timpul lui Ptolemaios al IV-lea Philometor. Să legăm istoria numită incorect primitivă a Egiptului — ca explicația necesară a existenței calendarului zodiacal din Denderah și Esneh — de

aceea a alteia, cu mult anterioară, poate enigmatica țară din care a sosit Thot, zeul albastru sau verde, acea regiune nedeterminată încă, situată spre apus (?), purtînd numele enigmatic de „Lac al flăcărilor“, „NSRSR“, „lacul celor două focuri“. Să fie vorba, oare, de Atlantida? Întrebări... întrebări... și un răspuns sigur, de final: întocmirea marelui calendar zodiacal din Denderah — și nu numai a lui — presupune, în mod logic, observații astronomice făcute pe parcursul a mii de ani anteriori datei extreme ce o conține!

ALEXANDER MARSHACK — A Bold New Look at Our Past, în „National Geographic“, vol. 147, No. 1, January, 1975, pp. 62—89; J.—P. SERGENT — L'Homme il y a 35.000 ans était déjà astronome. În „Science et Vie“, No. 644, Mai 1971, pp. 71—75; FRANÇOIS DAUMAS — Dendera et le Temple d'Hathor. Cairo. 1969; CAMILLE LAGIER — Autour de la Pierre de Rosette. Bruxelles 1927. Cap. II — La querelle des zodiaques, pp. 20—45.

---

(Urmare din pag. 29)

talie mare cunosc faptul că o ridicare a temperaturii ambientale influențează negativ fluxul de sînge antrenat în circulația uterină. Curgerea sanguină intrauterină poartă cu ea substanțele nutritive necesare pentru dezvoltarea completă a fătului. Medicii veterinari știu că o reducere a fluxului sanguin uterin produce, la vaci, un număr crescut de avorturi sau de malformații ale fătului. Or, dacă asemenea accidente reproductive apar la niște mamifere de talie mai redusă decît a mamuților, cu o blană mai puțin deasă, atunci se poate afirma că, la mamiferele gigantice de la finele pleistocenului, dificultatea în procesul disipării căldurii (corelată cu valoarea mică a raportului su-

prafață corporală/volum corporal) era considerabilă. Învelișul termoizolator, ce le-a ajutat să traverseze glaciațiunea, s-a dovedit în cele din urmă fatal, antrenînd completa dispariție a speciilor respective. Avantajul acestei teorii, climatico-generice, a extincției vertebratelor terestre de talie mare, este și acela că oferă un caracter de uniformitate, uniformitarismul fiind unul din principiile de lucru în geologie și paleontologie. Dar nu este deloc exclusă și alternativa ca, prin descoperirea unor noi date, revelatoare în legătură cu trecutul vieții pe Pămînt, să fie furnizate premize științifice pentru ipoteze mai convingătoare, pentru modele mai exact congruente cu o realitate atît de îndepărtată în timp.

---

ANUAL, pe planeta noastră au loc circa 16 milioane de furtuni. Uneori, în timpul acestor furtuni iau naștere fulgerele globulare, care reprezintă o formă rară de manifestare a electricității naturale.

În ultimii trei sute de ani, de cînd se studiază fulgerul globular, au fost adunate mii de mărturii, au fost publicate sute de descrieri amănunțite ale acestui fenomen. Cu toate acestea, fulgerul globular a rămas pînă în prezent una dintre cele mai mari enigme ale naturii.

După cum scria recent revista sovietică „Sputnik”, urmările fulgerului globular sînt dramatice și uneori chiar fatale pentru cei care au neșansa să vină în contact cu el. Iată cîteva mărturii și date concrete despre fulgerul globular, prezentate de revista sovietică amintită.

Pilotul Valentin Akkuratov a relatat că într-o zi din luna februarie 1946 se întorcea cu un avion cu patru motoare dintr-o călătorie de explorare a gheții în Arctica. Zborul decurgea liniștit, la înălțimea de 1200 metri, cînd deodată în carlinga piloților apăru o sferă de o culoare orbitor de albă. Ea se mișca lin de-a lungul peretelui din stînga în direcția lui Akkuratov. La aproximativ 30—40 cm de fața pilotului, sfera se opri, pulsînd și clătinîndu-se. Pilotul nu simți nici un fel de căldură, ci doar o ușoară înțepătură în partea superioară a capului. Apoi, schimbîndu-și culoarea în verzui, sfera se îndreptă, coborînd, spre nișa care ducea la cabina de radiotelegrafie. Strecurîndu-se sub scaunul radiotelegrafistului, sfera explodă, producînd

un zgomot foarte puternic. Picioarele de metal ale scaunului s-au topit și a izbucnit un incendiu. Din fericire, radiotelegrafistul nu a pățit nimic.

După ce au stins incendiul, piloții au controlat amănunțit cabina. Toate hublourile și ușile erau ermetic închise, nu exista nici cea mai mică crăpătură. Radiotelegrafistul a informat că eterul era curat și calm, în căști nu se auzeau nici un fel de trosnituri și pocnituri, care constituiau semne sigure ale apropierii furtunii.

Cum de a putut pătrunde fulgerul globular într-o cabină ermetic închisă?

T. Vasilieva din satul Kolotîcino, aflat în apropierea Moscovei, a povestit următoarele: „În ziua de 10 mai 1978, la orele zece dimineața, a început furtuna. O dată cu lumina unui fulger pe întrerupătorul din camera în care mă aflam a apărut o sferă luminoasă cu nuanțe liliachii de mărimea unui cap de om. Peste o clipă întrerupătorul a luat foc. M-a străfulgerat ideea că dacă va lua foc tapetul va arde și casa noastră, care era din lemn. Am lovit cu putere cu palma mîinii sfera și întrerupătorul. Sfera s-a descompus pe loc în sfere mai mici, care au căzut la pămînt. Abia acum am fost cuprinsă de teamă. Mîna îmi era arsă pînă la os. Pielea de pe degete mi se înnegrise și se umflase”.

Un caz dramatic s-a întîmplat cu 5 alpiniști sovietici, la 17 august 1978 în munții Caucaz, cînd aceștia s-au oprit pentru înnoptat la 3 900 metri altitudine.

Iată ce a povestit Viktor Kavunenko, maestru internațio-

nal al sporturilor: „M-am trezit din cauza unei senzații stranii, că în cort ar fi intrat cineva străin. Am scos capul din sacul de dormit și am încremenit. La înălțimea de circa un metru de la sol, plutea o sferă de culoare galben deschis, avînd mărimea unei mingi de tenis. În același moment, ea dispăru în sacul de dormit al lui Korovin. Urmă un urlet ca de fiară rănită, sfera ieși afară și începu să se plimbe deasupra celorlalți saci de dormit, ascunzîndu-se pe rînd cînd în unul, cînd în altul. Cînd sfera străpunse și sacul meu am simțit o durere îngrozitoare, de parcă aș fi fost ars cu un aparat de sudură și mi-am pierdut cunoștința. Revenindu-mi în fire peste cîtva timp, am văzut aceeași sferă galbenă, care, metodic, respectînd o ordine numai de ea cunoscută, pătrundea din nou în sacii de dormit și fiecare vizită provoca urlete disperate, neomenești. Acest lucru se repetă de cîteva ori. A fost îngrozitor. Cînd mi-am revenit din nou în fire, se pare a cincea sau a șasea oară, sfera nu se mai afla în cort. Nu-mi mai puteam mișca o mînă și un picior. Corpul îmi ardea de parcă se transformase într-o vatră cu foc. Apoi mi-am pierdut din nou cunoștința... Unde a dispărut sfera, nimeni nu a observat.

La spitalul unde am fost aduși cu helicopterul, mie mi-au numărat șapte răni. Nu erau arsuri, ci bucăți întregi de mușchi fuseseră smulse de pe os. La fel s-a întîmplat și cu prietenii mei, Sighin, Kaprov, Bașkirov. Oleg Korovin a fost însă ucis de sferă, probabil din cauza faptului că sacul lui de dormit se afla pe

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

o saltea de cauciuc și era izolat de pămînt.

Fulgerul globular nu a afectat nici un obiect de metal, i-a sluțit doar pe oameni”.

În sfîrșit, încă o întîmplare, povestită de pilotul militar B. Korotkov. Avionul lui, care zbura cu 520 km/oră, a întîlnit în calea sa o sferă de foc cu diametrul de 5 metri, care, după ce a trecut prin tot avionul, a explodat în coada acestuia, distrugînd învelișul interior și reducînd motoarele la tăcere. Cercetarea detaliată de către specialiști a acestui fenomen a dat la iveală numeroase lucruri neașteptate despre fulgerul globular. S-a constatat, printre altele, că sfera de foc nu zbura în întîmpinarea avionului și nu stătea pe loc, ci se deplasase o bună bucată de timp în fața avionului. Prin urmare, fulgerul globular se poate deplasa cu o viteză mai mare de 500 km pe oră...

Fulgerul globular are „o mie de fețe” și o resursă nesecată de surprize în „comportare”. Căpătîndu-și denumirea de la forma sa globulară, el nu-i este întotdeauna fidel: există cheaguri de foc sub formă de pară, pepene sau lanțuri de sfere. La unele dintre ele au fost observate „tentacule” și „cozi”. Fulgerele globulare pot avea culori din cele mai diferite: albe, galbene, oranj, roșii, chiar și albastre. Dimensiunea medie a sferei lumioase este între 15 și 40 de cm.

Aceste fulgere nu sînt constante nici în „comportare”. Unele sînt nezgomotoase, altele, din contră, fluieră, șuieră, vîjîie. Există și unele care aruncă scîntei și se rotesc.

Viața lor durează de la cîteva secunde pînă la 10—15 minute. Iar apoi sfera ori dispare liniștit, ori... face o nouă surpriză. În proporție de 70—90 la sută, sferele de foc apar în timpul furtunii sau după ea. Dar nu sînt rare cazurile cînd ele apar chiar cînd cerul este senin.

Așa cum rezultă din cercetările efectuate, oamenii de știință sînt preocupați în primul rînd de răspunsul la întrebarea: de unde are fulgerul globular o forță de distrugere atît de mare? Este cunoscut

cazul cînd o sferă de foc de mărimea unei mingi de fotbal se rostogolea sărind pe stradă, lăsînd în urma sa gropi cu un diametru de un metru și jumătate! Un alt caz s-a întîmplat la Habarovsk, în Orientul Îndepărtat. Un fulger globular a nimerit într-un cazan cu 7 000 litri de apă. Peste zece secunde, apa a dat în clocot și a continuat să clocotească timp de 10 minute, pînă cînd „înecatul” și-a găsit sfîrșitul pe fundul cazanului.

La întrebarea de unde provine energia fulgerelor globulare nici una din legile cunoscute ale fizicii nu dă vreun răspuns. Singura explicație rațională constă în aceea că energia îi este insuflată fulgerului globular dinafară.

O asemenea idee, subliniază revista „Sputnik”, a fost exprimată, încă în anii cincizeci, de cunoscutul fizician sovietic Piotr Kapița, laureat al premiului Nobel. După ipoteza lui, fulgerul globular este un cheag de plasmă format din ioni încărcați și electroni liberi (de acest lucru acum aproape nimeni nu se mai îndoiește). Alimentarea lui cu energie este făcută de undele electromagnetice care apar într-un fulger linear obișnuit.

Supoziția sa, academicianul Kapița a demonstrat-o și într-un experiment: cu ajutorul radioundelor, colaboratorii lui au învățat să creeze într-un gaz dens „șnururi” și „sfere” de plasmă.

În prezent, cel mai aproape de dezlegarea enigmei acestui fenomen pare a fi Aleksandr Hazen, de la Institutul de mecanică din Moscova.

Să ne închipuim că fulgerul a creat un cheag de plasmă. După toate legile fizicii, el trebuie să se descompună. Dar fulgerele globulare „trăiesc” zeci de minute. Aleksandr Hazen explică acest lucru în felul următor: Simultan cu apariția cheagului de plasmă, în el are loc și un alt proces care include formarea unor unde electromagnetice cu diapazon de radiolocație. La un anumit moment, respectivele unde pot fi „blocate” în cheagul de plasmă și astfel ele mențin o anumită cantitate de plasmă în centrul cheagului. Iar îm-

preună cu ea și cîmpul electromagnetic alternativ.

În cazul unui asemenea mecanism de formare, fulgerul globular este „alimentat” cu energie din atmosfera încărcată cu electricitate. Pe timp de furtună, tensiunea cîmpului dintre nori și pămînt poate fi uriașă, de ordinul a mii de milioane de volți!

Iată cum explică acest om de știință diferitele însușiri ale fulgerului globular și surprizele din „comportarea” lui. Exploziile puternice au loc din cauza faptului că în timpul dezagregării cheagul de plasmă reușește „să înghită” din atmosferă o mare cantitate de energie. În ceea ce privește culoarea fulgerului globular, aceasta depinde de prezența în aer a diferitelor substanțe. Astfel, abundența de oxigen și particule negative creează o luminiscență albastră, de azot — o luminiscență roz, de vapori de apă și praf — galbenă.

Cauza tendinței puternice a fulgerului globular de a pătrunde în tuburi, țevi, uși deschise și ferestruici este explicată de Aleksandr Hazen prin faptul că de obicei sub construcții nivelul apelor freatice este mai ridicat și prin urmare și conductibilitatea este mai mare. Cheagul de plasmă care nu are o încărcătură mare este atras de aceste zone.

Acesta este în linii mari modelul teoretic conceput de Aleksandr Hazen. Dar trebuie remarcat că respectivul model reprezintă numai o ipoteză.

Actualitatea studierii fulgerului globular decurge din necesitatea rezolvării unei importante probleme a secolului nostru privind crearea unui reactor termonuclear dirijat ca sursă de energie a viitorului. Dificultatea principală a acestei probleme constă în reținerea plasmei, în care au loc reacțiile termonucleare, de la contactul cu pereții camerei de lucru.

Fulgerul globular este, în primul rînd, un model de acumulator compact și, totodată, fără greutate proprie și, în al doilea rînd, o dovadă grăitoare a posibilității de realizare a unei stabilități de durată a plasmei.

---

— NU ÎNȚELEG, zise Rean. Cum ai putut ajunge la un raționament atât de absurd?

Zan nu răspunse imediat. Se deplasa încet, foarte preocupat, printre culturile sale de plante albastre, scăldate în lumina pluricoloră ce se cernea discretă din nenumăratele oglinzi ale plafonierelor. Se aflau în laboratorul experimental de biochimie, la cel de-al 41-lea nivel subteran.

— Vezi, începu Zan. M-am întrebat și eu asta. Pentru că, la drept vorbind, m-a cam speriat ideea; tocmai prin lipsa ei de logică... dacă judecăm totul prin filtrul concepțiilor noastre de pînă acum.

— Și cum altfel ai vrea să judecăm?

Zan iarăși întârzie să răspundă, meșteri la panoul de comandă, simfonia de nuanțe a lămpilor din tavanul oval muri treptat, lăsând în loc altă lumină, solară, identică aproape cu cea de la suprafața planetei. Voia să fie un răspuns?

Rean constată în orice caz că trecerea la baia de raze strălucitoare îl deranja; Zan simți asta probabil, pentru că manevră din nou clapetele consolei. Lumina pluricoloră, odihnitoare, se iscă din nou, mângâind și estompând sclipirea nichelată a uriașelor recipiente cu materie biologică.

— Și dacă te-ai întrebat, la ce concluzie ai ajuns? se interesă Rean.

— Cred că m-a influențat, mi-a rămas în memorie, recunoscu Zan, o informație pe care... am prins-o întâmplător acum vreo opt zile. Am fost atunci la Centrul de recepționare a mesajelor galactice. Tocmai reușiseră să decodifice un set informațional înregistrat mai de mult.

— De unde se primise?

— N-au putut stabili sigur. În orice caz, de undeva din constelația 13-II-K. Nu asta are însă

importanță.

— Și ce cuprindea mesajul?

— O idee extrem de ciudată! spuse Zan. O civilizație depărtată, necunoscută... a făcut un experiment. S-a apucat să creeze condiții speciale de activare a materiei biologice primitive. Ori... a creat chiar materia biologică primitivă? Aici decodificarea s-ar putea să nu fi fost precisă, nimic nu e pe deplin clar. Fapt e că s-a experimentat, pe mai multe planete, aflate, în Prima Fază, la relativ scurt timp după desprinderea lor din diverși aștri; și că s-a reușit o trecere calitativă. Au izbutit să producă, artificial, o viață biologică, asigurînd, generînd, condițiile necesare de mediu. Pe planete poate sterpe, poate unde nicicînd, ori mult mai tîrziu ar fi fost importată... ori ar fi apărut singură, o viață biologică primitivă.

— Pe mai multe planete au experimentat? vru să știe Rean.

— Da. Și ăsta e încă un element de-a dreptul bizar. Iarăși s-ar putea să fie o greșeală în decodificare, dar... Experimentul acela a fost inițiat cu mii de ani

DESEN DE DAN FARCAȘ

în urmă. Mii de ani de-ai lor! Ce înseamnă asta exact, acești mii de ani, iarăși nu știm. Cei ce l-au inițiat au lăsat mărturii certe asupra experimentului. Civilizația lor a pierit, mărturiile însă au rămas; au fost găsite de altă civilizație, care a verificat. Și-a descoperit... Ei bine, Rean, după părerea celor care au emis mesajul decodificat acum opt zile la Centru, însăși planeta pe care ne aflăm... era printre cele incluse în lotul de experiment.

— Vrei să spui că, pe această planetă, viața s-ar fi născut ca urmare a... unui experiment?

— Întocmai. Și-atunci am făcut... raționamentul acela „absurd”, cum spui tu, punctă Zan. Vezi, noi, în circuitul galactic informațional rezultă că nu sîntem o civilizație tocmai creativă.

— Că nu sîntem?!

— Statistic ar fi stabilit, explică Zan, că marea, imensa majoritate a ideilor cu adevărat noi, revoluționare, pe care le utilizăm, în materie de valorificare a energiei, de transformare a materiei și transmitere a informației nu e rezultatul unor idei proprii. Teoriile fundamentale le-am primit mereu de la alții. Le-am perfecționat însă impecabil. În materie de perfecționare, desăvârșire matematică a ideilor, sîntem imbatabili. Și-atunci... m-am gândit... dacă am încerca să desăvârșim și ideea aceea a experimentului. Și-am ajuns la ce ți-am explicat, la ce consideri că ar fi...

— Dar este absurd! repetă Rean și se pregătea să argumenteze; micul său receptor piui scurt, de trei ori, Rean anunță: Îmi pare rău, dar a sosit Hon.

— Hon? Hon Tar?!

— Da. Vrea să vadă rezultatele obținute pînă în prezent de institutul nostru, zise Rean pornind-o deja spre ușa laboratorului. De impresia pe care și-o va

---

face depinde dacă ne vor aloca sau nu o suplimentare a fondului energetic; așa că, regret, dar trebuie să amînăm discuția începută.

— O! Asta-i foarte bine! exclamă Zan.

— Ce-i foarte bine?

— Că vine aici Hon. Am avut divergențe de păreri întotdeauna, dar... I-aș putea vorbi despre ideea „absurdă”. Am să merg și eu la întrevederea asta.

— Ei nu! protestă Rean. În primul rînd, ești așteptat în perimetrul L, să pătrunzi împreună cu echipa în acea navă necunoscută, eșuată.

— A, da, își aminti Zan.

— În al doilea rînd, tu nu știi niciodată cum să pui problemele, n-ai face decît să-l indispui pe Hon, să bănuiască cine mai știe ce despre activitatea din ultimul timp a institutului. Și, în consecință, scopul pentru care am reușit să-l aduc aici ar fi ratat.

Ajunseseră în holul mare al ascensoarelor și înainte de-a urca în cabina ultrarapidă, Rean spuse:

— Fie! Am să deschid discuția, dacă se va crea un moment favorabil. Îi vorbesc de ideea ta. Asta pentru a mă verifica! Personal, toată teoria pe care mi-ai înșirat-o un ceas mi se pare absurdă. Dar... cine știe?!

— Promiți să-i vorbești?

— Da, zise Rean, intrat deja în cabină, ușile se închiseră, ascensorul țîșni spre cel de-al doilea etaj subteran, unde era stația metroului pe circuit mediu.

Ajunse la timp. Tocmai cînd Hon cobora, însoțit de cei șase asistenți ai lui, pe care îi expedie imediat, invitîndu-i „să se familiarizeze cu orașul pînă la ora ședinței de lucru”. Rămași singuri, schimbară cîteva fraze banale, Hon condusese pînă în urmă cu un an institutul, cunoștea clădirea gigantică perfect. Adică nu tocmai perfect, pentru că, la sosire declară scurt:

— Vreau să văd noua aripă construită.

— Eram sigur, făcu simplu Rean. Mergem acolo.

Hon părea azi bine dispus, nu trebuia pierdută această ocazie, așa că urcară într-un mic vehicul de două locuri, care porni imediat spre aripa vestică a institutului subteran.

— Aud că ați clădit-o la suprafață. E steaua aceea de mare pe

care-am zărit-o din glisor?

— Întocmai, zise Rean. Pentru proiect, lumina solară e indispensabilă...

— Indispensabilă?!

— Avînd în vedere economia de energie, explică aparent fără intenție Rean. Importantul musafir simți însă încotro bătea și se amuză:

— Limpede! E bine că v-ați orientat așa. Dacă mai ridicați cîteva stele de-astea, poate nu mai cereți suplimentarea de energie.

— A, nu! Respectăm mai mult ideea evitării construcțiilor exterioare, o luă diplomatic Rean. Știind că Hon nu numai că ținea la acea idee, dar o și lansase, adăugă: așa cum respectăm și timpul musafirilor noștri, al cercetătorilor. Niște modernizări, recunoaște Hon, trebuie făcute. Acum, de pildă, vom risipi mai mult timp pentru a parcurge planul orizontal al institutului pînă la sectorul vest, decît ai făcut străbătînd două continente. E ridicol.

— Este, admise Hon. Astea-s fleacuri, se vor rezolva ușor. Mi-ai vorbit însă de ceva proiecte noi, de amploare, nu de modernizări ieftine. Ce mai face „dușmanul meu personal”? Ce-i mai trece prin cap?

Că modernizările, strict necesare altminteri, erau „fleacuri care se vor rezolva ușor” era bine. Indiscutabil, azi Hon avea o dispoziție remarcabilă — cine știe ce ritmuri solare, ori telurice, ori perturbații magnetice cauzau starea asta? —, în ce-l privea însă pe „dușmanul personal al lui”, ei bine, despre el Rean ar fi vrut să aducă vorba mult mai tîrziu. Era vorba de Zan, care, cît timp Hon condusese institutul, îl agasase cu pretenții zilnice, solicitase comisii de anchetă. Zan avea mereu idei noi, dar costisitoare sub raportul experimentărilor, iar unele dintre acele idei erau de-a dreptul trăznite. Cea mai trăznită însă părea să fie ultima, pe care Hon n-o aflase. Așa că Rean se întrebă dacă să evite discuția ori, din contră, să expună noua invenție a biochimistului.

Oaspetele remarcase, pesemne, ezitarea lui, pentru că adăugă încurajator:

— Trebuie să recunosc, unele dintre ideile „aiurite” ale acestui Zan s-au dovedit viabile. Mai mult decît atît, o năzbîtie de-a lui pe care m-am opus s-o expe-

rimenteze s-a efectuat în sistemul Beta-4. Cu succes.

— Cum?! făcu Rean neînțelegînd.

— Da. De aceeași idee de cronotranslație e vorba. Reiese că îndrăzneata ipoteză a lui Zan era valabilă. Culmea, ceea ce la „dușmanul meu” fusese rezultatul unor deducții logice consecutive, la cei din Beta-4 a fost o întîmplare fericită. Altceva căutau, dar au descoperit un efect remarcabil, de mare perspectivă, pe care au clădit de fapt toată teoria. Ar trebui să-l felicit pe Zan, nu?

— De ce? rămase interzis Rean.

— Dacă-i venea ideea mai devreme și se-ncăpățîna să nu renunțe la ea, cum are el obiceiul uneori, am fi risipit inutil, cu experimentările, o energie uriașă. Așa, vom prelua ideile care ne-au fost comunicate, vom da în schimb altele, la nivel galactic nimeni nu va pierde nimic.

Da. Era un raționament posibil. Logic, eficient, economic, minus... o mică eroare, ce se strecurase în judecata lui Hon: Dacă „întîmplarea aceea fericită” nu ar fi dus la descoperirea „efectului de mare perspectivă”, acesta ar fi rămas necunoscut la nivel galactic... cine știe cît timp, teoria la fel. Nu remarca Hon acest aspect? Începea cumva să se plafoneze?! Ori, tot din anumite rațiuni, prefera să nu întrezărească acel cuantum de hazard?

Deocamdată, Hon trebuia să-i aprobe însă fondurile energetice suplimentare, era de sperat să le aprobe, musafirul „ținea” la institut pentru că aici se formase, tot rațional era legat de acest loc ce-l catapultase în Consiliul suprem de coordonare și unde avea probabil să revină mai devreme sau mai tîrziu. Așa că Rean hotărî să încerce să aducă în discuție ultima ipoteză a lui Zan, momentul părîndu-i-se favorabil.

— Pentru c-a venit vorba de idei noi și de ce-i mai trece prin cap lui Zan, începu el prudent, ei bine, l-a influențat, zice, un mesaj decodificat de curînd la Centrul de recepționare.

— Cel venit din 13-II-K?

— Îl știi, deci? E perfect atunci, spuse Rean mai decis. Zan vrea pur și simplu să perfecționeze ideea aceea.

— Asta-i bine. Cum?

— Mda, aici e aici, cum, atacă

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

Rean pieziș, hotărît să-l lase pe Hon să-l contrazică. Mie ideea mi se pare net greșită.

- Să vedem! Despre ce-i vorba?!

- Nici mai mult, nici mai puțin, Zan crede că, tot în mod experimental, ar putea crea condiții artificiale pentru a stimula apariția la materia biologică... a unor reacții afective.

- Ei, asta-i bună!

- I-am spus că-i absurd, se apără Rean. E vorba de primatele mari, de fapt. Vrea să stimuleze anumite zone cerebrale ale maimuțelor, să creeze o mutație capabilă să facă posibilă o viață afectivă superioară...

- La cimpanzei?!

- Da. După observațiile lui personale, presupune că, în acea lume dominată de instincte, ar exista totuși „embrioane de sentimente“.

- Stupid! mormăi Hon. Sentimente?! Oricine știe azi că sentimentele apar doar pe o bază pur rațională. De pildă, știu că ții foarte mult la acela care te-a salvat în ultima expediție spațială. Știi că puteai pieri, că sistemul galactic ar fi pierdut în tine un exemplar absolut reușit și o dată cu el o întreagă navă spațială de certă perspectivă. Și ții deci la acel individ, ești afectiv legat de el, chiar dacă e un exemplar de rînd, pentru că, logic, îți dai seama de asta. Crezi că în capul unei maimuțe s-ar putea elabora vreodată un asemenea raționament?

- Nu-mi dau seama, mormăi Rean. Nu m-am ocupat, n-am studiat cu atenție animalele de laborator.

- Dar e ridicol! declară Hon. La nivel galactic se știe doar, perfect de bine, că sentimentele, viața afectivă în general, în toată complexitatea ei, nu e posibil să apară la ființele necibernetice!

- Asta știm noi, observă și mai prudent Rean. Zan afirmă însă că de cînd folosim pentru creierele noastre și membrane biologice, progresul e evident; că noi trei, de pildă, datorăm o anumită maleabilitate de gîndire tocmai faptului că posedăm și asemenea membrane biologice. Civilizațiile pe care le cunoaștem apoi, cu care ne aflăm în contact sînt, într-adevăr, cibernetice. Dar tot una dintre ele a lansat și teoria aceea - n-am idee dacă o cunoști, mi-a expus-o și mie azi Zan - potrivit

---

căreia, dintr-o ramură a primatelor actuale s-ar fi născut... mă rog, un fel de civilizație, cîndva superioară, care s-a autodistrus; reiese că ar fi pierit la un moment dat, în urma unui cataclism.

- Și ce-i cu asta? întrebă Hon. Admițînd chiar că, printr-o întîmplare, cu totul regretabilă, dar teoretic nu exclusă, o asemenea civilizație ar fi existat...

- Vezi, întrerupse Rean, teoria, ipoteza aceea s-ar lega cu alta: a evoluției continue neprogramate din lumea animală.

- Altă aberație, vrei să spui! preciză Hon. Care evoluție? Cum să se poată produce o evoluție fără scop, neprogramată?! Ai văzut tu vreodată, a văzut cineva un pește prefăcîndu-se în șopîrlă?

- Nu, recunoscu Rean. Dar cei ce-o susțineau, care o admiseseră ca posibilă, tot o civilizație cibernetică, presupuneau că ar fi vorba de un proces extrem de lent, pe care anumite mutații produse rudimentar, stihinic...

- „Lent, extrem de lent“! ironiză Hon. Atît de lent încît nimeni nu poate constata faptic acel proces, nu? De altfel, teoria era o vechitură, descoperită într-o navă cosmică rătăcită în spații și aparținînd unei civilizații sucombate de mult. O absurditate! Ceva ce nu poate fi practic verificat; deci nu e știință!

- Hon, dar existența unui asemenea lanț evolutiv, a unei civilizații care a avut ca punct de plecare lumea biologică primitivă ar explica...

- Ce?!

- Ar fi un mod de-a da răspuns teribilei întrebări: Cine ne-a conceput pe noi?... Dacă acele posibile ființe neciberne-

DESEN DE DAN FARCAȘ

tice or fi ajuns pînă acolo încît să construiască, înainte de-a pieri, aparate cibernetice rudimentare, dar dotate cu programe de autoperfecționare?!

- Exclus! Cine ne-a conceput pe noi se știe foarte bine, zise sec Hon. O altă civilizație cibernetică. Ne-a adus pe planeta aceasta pentru a o popula, pentru a-i valorifica pe deplin resursele energetice.

- Bine, dar pe acea civilizație cibernetică cine a creat-o?

- Altă civilizație, evident tot cibernetică, spuse simplu Hon. Care s-a perfecționat, apoi, și ea, paralel, mai mult sau mai puțin decît celelalte, în funcție de resursele energetice planetare diferite, care i-au permis ori nu experimentări de mare anvergură.

- Și pe acea altă civilizație cine a iscat-o?!

- Alta! izbucni Hon. Doar știi, ca toată lumea, că universul e infinit. De unde-ai vrea să-ți spun eu exact cine și cînd? Și de ce te preocupă asta?! Am impresia că ai început să gîndești greșit, Rean. Suprasolicitarea, accidentul acela poate, trebuie să-ți faci o verificare de gradul trei. Raționezi eronat și-aș spune chiar periculos. Zan la fel!

- De ce?

- Asemenea idei, asemenea întrebări inutile nu se pun, încheie Hon. Cred că și-ar bate capul cu ele, doar... Da, cred că ar avea temeritatea ilogică, sterilă, de a și le pune numai ființele născute din materia biologică primitivă, bazată pe impulsuri neraționale. Pe care le-ar preocupa trecutul mai mult decît viitorul.

- Crezi deci că ființele acelea necibernetice și-ar pune astfel de întrebări? insistă Rean.

- Presupun. Iar asta indiferent dacă acea mutație ar fi rezultat printr-un „proces extrem de lent“ ori ar fi fost produsă de-un experiment nebunesc, menit să creeze un simulacru... da, un simulacru de rațiune, de viață afectivă, după modelul nostru.

- Un asemenea experiment ți se pare nebunesc?

- Păi ar fi, desigur! se supără Hon. Să admitem că a izbutit cîndva. Că va mai reuși încă o dată. Bine, dar de ce să-l facem? Dacă acea civilizație, singura necibernetică, spre deosebire de toate celelalte cunos-

---

cute, n-a fost capabilă măcar să supraviețuiască, dacă s-a autodistrus. Atunci de ce să repetăm acea eroare... a naturii sau a altei civilizații cibernetice? De ce, explică-mi și mie?!

— Știu eu? spuse Rean. Să zicem, pentru a încerca să răspundem la întrebarea aceea.

— Care?

— Cu... ce-a fost la început. Înainte de a exista această lume cibernetică omniprezentă în univers. Poate că totuși a existat, vreodată, o asemenea civilizație pe bază biologică, evoluată din primatele mari. Poate a pierit doar dintr-o regretabilă eroare... dar a dispus... cine știe, a fost capabilă și ea de anumite valori?!

— Absurd! ripostă Hon. Dacă ar fi dispus de valori și dacă — logic, nu? — întreaga populație a acelei planete ar fi beneficiat de ele, nu era posibil să se autodistrugă. Ar fi progresat, ar străbate spațiile galactice, am ști de ea! Să coborîm, încheie el sec.

Ajunseseră în holul imens al noii aripi a institutului, tocmai în momentul în care o voce metalică anunță:

— Mesaj pentru Hon Tar și Rean Dyn, din partea lui Zan Zar.

— Ei, asta-i! Ce-o fi vrînd?! exclamă Hon.

— Hon, Rean, mă auziți? răsună imediat glasul lui Zan. Am pătruns împreună cu echipa pe nava străină, necunoscută. Un fapt interesant, Hon, legat de teoria mea, pe care Rean poate ți-a comunicat-o.

— Vă recomand să faceți amîndoi o verificare imediată, de gradul trei.

— Am făcut una chiar ieri, Hon! Ce-ai zice însă dacă ți-aș spune că în fața panourilor de comandă de pe această navă, necunoscută, într-un fel de scaun de pilotaj se află un schelet straniu? Care amintește mult de cel al unei maimuțe mari?

— Asta și e, Zan Zar! zise Hon apăsat. O maimuță scăpată desigur dintr-o cușcă a laboratorului navei. Repetă verificarea de gradul trei, mesaj terminat.

Tonul fusese aproape brutal, Rean reluă discuția întreruptă, subliniind:

— Cred că e o maimuță scăpată din cușcă... Cred, dar... Dacă totuși prin absurd, dacă vrei, Hon, dacă undeva, în acest univers infinit... ar exista, am descoperi mîine o ființă neciber-

netică gînditoare în scaunul de pilotaj al unei nave astrale?

— Nu vor ajunge niciodată pînă acolo. Cu instinctele lor...

— Dar dacă am afla că undeva, pe o planetă depărtată, o asemenea civilizație există? Ce am face atunci, Hon?

Pentru prima dată promptitudinea în răspunsuri a lui Hon făcu loc unei tăceri. El începu apoi rar:

— Ei, bine... Ar trebui evitat, indiscutabil, orice contact cu acea... lume stranie. Și imprevizibilă... Cel mult, spațiodinele noastre ar trebui să-i supravegheze foarte atent... Continuu. Fără a lua nici un fel de legătură cu ei, fără a-i lăsa să afle nimic din ce știm.

— Prudență?

— Elementară. Din fericire însă pentru securitatea galaxiei, te asigur că n-a existat și nu va exista vreodată un asemenea simulacru de civilizație, ascultă-mă pe mine. Ce idealuri de perfecționare, ce scopuri cognitive, Rean, ce mobiluri ale progresului ar putea să aibă o asemenea lume bazată pe instincte primare?!... E ilogic, nu vezi?

— E, poate, ilogic, șopti Rean. Dar, te rog, gîndește-te dacă nu greșești!

— Mă „rogi”?!... Cum adică? făcu nedumerit Hon.

— E o noțiune afectivă nouă. Menită să faciliteze relațiile de comunicare.

— Introdusă în circuit de cînd, de care civilizație?

— De una... foarte depărtată... necibernetică.

— Cu care ai luat contact în ultimul tău raid spațial?

— ...Nu pari surprins că există...

— Nu mi-ai răspuns, Rean Dyn.

— Nu sînt Rean... Rean Dyn a pierit... Accidentul. Membranele biologice i-au fost iradiate. Astronavele noastre s-au întîlnit... pe o planetă... Dintr-o constelație depărtată.

— Aha. Deci și pilotul...

— Pilotul și Rean Dyn m-au salvat. Au murit însă după aceea; Rean mai întîi...

— I-ați ucis! Tu și ai tăi, aruncă rece Hon. I-ați ucis și te-a substituit; ai făcut un transplant de memorie; ai devenit Rean Dyn și ai venit aici să ne spionezi.

— Nu, Hon. Pe Rean și pe pilot i-am făcut să înțeleagă, înainte de-a se stinge, mesajul

cu care vin.

— Mesaj cu care vii? Ce mesaj? Al distrugerii galaxiei? Al unor conflicte sistemice nimicitoare?!

— Din contră! Vin dintr-o civilizație biologică ce a creat, pricepi? A creat aparate cibernetice perfecționate, capabile de mari performanțe. Dar civilizație... care are nevoie de ajutor.

— Rămășițele lor de instincte? Perspectiva unei autodistrugeri planetare, nu?

— Știai?

— Presupun, zise disprețuitor Hon. Viață biologică! La care, probabil, țin... ca orice animal viu, țin la viața lor mai mult decît noi. Dar nu sînt în stare s-o păstreze nici măcar la nivel planetar. Total ilogic!... Total absurd, așa cum mi-am închipuit. Și nu ne interesează... Ești aici și vei rămîne, Rean! hotărî Hon.

— Ți-am spus că nu sînt Rean Dyn.

— Vei rămîne aici, Rean! Suferi de perturbații explicabile după accidentul acela, dar asta se va rezolva.

— Îmi impui să rămîn?!

— Te rog... formulă atent și ironic Hon. Să-nțelegi. Faci totuși parte din lumea noastră.

— Dar sînt elaborat de civilizația aceea în care sînt așteptat să revin c-un răspuns, peroră cu o iuțeală ciudată Rean și în clipa aceea Hon își actualiză o imagine. O imagine pe care pilotul navei spațiale care îl însoțise pe adevăratul Rean Dyn o fixase pe peliculă, înainte de a pieri, fără ca acest intrus să știe. Era imaginea veche a acestui străin, acestei străine, care devenise Rean Dyn, imaginea unui biped în orice caz, făurit probabil după chipul creatoarei ei, o imagine cu trăsături armonioase, cu o chică de păr ca o flacără în jurul capului acela de biped, o expresie gînditoare și plăcută, periculos de plăcută, stranie în orice caz, altfel, total altfel decît ei.

— Dacă în clipa aceasta mai există „civilizația aceea”, punctă Hon. Probabil, nu. Spre binele sistemului galactic. Ai făcut tot ce era posibil. Dar misiunea ta, oricum, a eșuat...

— Nu-i pot trăda, Hon.

— „Trăda”? Asta ce mai înseamnă? se interesă Hon.

— O noțiune a lor. Înseamnă să înșeli pe cineva care a crezut în tine.

— Aha! Interesantă noțiune! Ne-ar putea trăda și pe noi?

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

- Nu... Nu cred... Mai ales dacă eu mă întorc. Înțelege că e necesar să mă întorc! Iar voi puteți și trebuie să-i ajutați!

- Să supraviețuiască?... Să intre în posesia cunoștințelor noastre? ...Pentru a incendia sistemele stelare unul după altul?

- Nu-i cunoști! Sînt capabili și de sentimente înalte. Există o ascendentă năzuință a lor spre cunoaștere, frumos și pace, pe care însă...

- Foarte bine, Rean. Foarte bine, dacă-i așa. Să așteptăm! Dacă acea năzuință va triumfa pe planeta lor, vom intra în contact. Și vei servi atunci la medierea relațiilor. Dacă nu...

- Oprește-te, Hon! Nu poți, nu-i bine să decizi, tu singur, acum, asupra dreptului la existență în istoria galactică a unei civilizații. Indiferent dacă ea mai ființează ori a dispărut. Poate ei sau niște strămoși, niște... similari ai lor v-au creat cîndva.

- Singur?... Nu sînt singur, Rean, zise atunci Hon cu o gravitate deosebită. Am bănuit substituirea ta. Sînt în legătură permanentă cu Supremul For. Ascultă-i decizia!

Și de undeva, din bolta cenușie a imensului hol, o voce stranie, parcă ostenită, rosti rar, implacabil, ca o hotărîre de oracol:

- Nici o speranță, Rean, să intervenim, cumva, în istoria planetei din care vii. Dacă nu va fi în stare să supraviețuiască, dacă... acea bizară lume se va autodistruge, stupid, n-are dreptul să intre în istoria galactică. N-are dreptul, nu-i necesar măcar să se știe că o asemenea... aberantă civilizație sinucigașă, un asemenea simulacru de civilizație a existat cîndva.

Ecoul sălii se stinse încet. Rean se răsuci spre Hon, articulă cu greutate:

- Nici o speranță?! Nu-i necesar măcar să se știe... că a existat cîndva?... E cumplit. Sînteți cumpliți, Hon!

- Sînteți, ai spus?

- Eu mă întorc la ei... Orice-ar fi!... Împreună cu Zan Zar! păru să găsească ideea Rean.

- Absurd! repetă Hon. Zan Zar nu va renunța niciodată la lumea noastră, pentru o...

- Ba da, e o intuiție a mea. Da, va merge... Va merge măcar pentru a-și verifica ipoteza. Va merge cu mine!

- „Intuiție”? E tot o noțiune de-a lor, nu? La fel de irațională?

- Dar care-i ajută să formuleze ipoteze, să ajungă la teorii foarte exacte, completă bizara mesageră și imaginea ei, cu chica aceea de păr ca o flacără sălbatică, reveni în memoria lui Hon.

- Imposibil! făcu el pe deplin convins.

- Aș! exclamă spontan Rean. Intuiția e aproape la fel de răspîndită la ei ca dragostea, un sentiment, închipuie-ți, Hon, ne-ra-ți-o-nal.

- Exclus! Nu poate exista! hotărî ferm, dar tot mai neliniștit Hon. Dar tu, reluă el interesat, de cînd ai „intuiții” de-astea, ca ei?

- De azi! Intuiții care mă fac să cred că lumea aceea va supraviețui și fără ajutorul vostru.

- Absurd! Se vor autodistruge în mod cert, păru să încheie discuția Hon, cînd vocea lui Zan Zar răsună în aceeași clipă:

- Mesaj pentru Hon Tar și Rean Dyn. Încă un amănunt interesant pe această navă necunoscută.

- Lasă amănuntele, Zan! Te invit să vii cu mine, într-o lume de ființe necibernetice. O lume, ezită Rean... care m-a creat.

Domniră cîteva clipe de tăcere, apoi glasul lui Zan șovăi:

- Există o asemenea lume? Există undeva?

- În mod sigur. Vii? Șopti cu o inflexiune străină, ademenitoare, teribil de periculoasă, vocea necunoscutei de lîngă el. Hon vru să intervină, să-l prevină pe Zan, să nu se grăbească cu un răspuns, glasul lui Zan răzbătu însă mai repede:

- Cînd plecăm?

- Azi! Azi, acum! șopti vocea străinei puțin cîntată, asemenea

DESEN DE DAN FARCAȘ

unei melodii, unui „cîntec stelar”, cum spusese cîndva Zan Zar, care pretindea că stelele emit sunete melodioase, și pentru a treia oară imaginea acelei străine, a ochilor gînditori pe fața încadrată de plete scurte, rebele, reveni, tulburînd raționamentele lui Hon. Rămîi cu bine, Hon Tar!

- „Intuiția” te face să crezi că vă vom lăsa să plecați?

- Da. Intuiția, Hon, e probabil o formă de rațiune concentrată. Bazată pe insesizabile acumulări anterioare. Cu declanșări spontan creative.

- Vrei să înțeleg... superioară poate, ori măcar similară cumva rațiunii noastre?

- Poate! V-ar deranja să colaborați cu o asemenea lume?

- Înrudită cu cea a creaturilor acelea păroase ori solzoase? Care-și arată reflex colții? Exclus, Rean Dyn! Nu vor supraviețui, nu vom avea cu cine colabora. Cu cît vor ști mai mult, cu atît șansa de a se autodistruge va crește, pricepi?

- Dacă-i „exclus”, înseamnă că nu vă temeți de ei. Dacă nu vă temeți, ne veți lăsa să plecăm. Deci intuiția mea e corectă, iar intuiția îmi spune că nu-i cunoști. Că vor supraviețui totuși, vor găsi o soluție, mobilizați mai ales de mesajul tău.

- Care mesaj al meu? deveni foarte atent Hon. Ce vrei să le transmiți?

- Că ți se pare absurd ca simulacrul lor de civilizație să aibă nevoie de ajutor extern pentru a pătrunde în istoria Marilor Galaxii... Că intuiești apropiata reușită și așteptați începutul unei colaborări pașnice înfloritoare, nu?

- A, da. E bine așa, aprecie Hon. Oricum nu strică. Un singur cuvînt, cred, ar trebui schimbat în mesaj.

- „Simulacru”?

- Nu. „Înfloritoare”. Să zicem mai bine „începutul unei colaborări pașnice, complexe”. E mai corect. Dar eu intuiesc...

- Ha! făcu Rean Dyn.

- Vreau să spun: sînt sigur că nu vor supraviețui, continuă tot mai precipitat Hon, că nu se va aminti măcar de ei, ar fi la fel de absurd cu a crede că lumea noastră, întreaga noastră civilizație galactică deplin rațională... a fost creată, cîndva, la începutul începuturilor, de asemenea ființe stranii, bazate pe instincte primare. E ilogic, nu vezi?

Deși scria prima sa povestire științifico-fantastică Inimă artificială încă în 1934, la vârsta de 13 ani, iar apoi, în anii următori, așternea pe hârtie „câteva articole tangente cu știința”, ADRIAN ROGOZ (născut la 19 aprilie 1921 la București) avea să debuteze abia peste alți zece ani, cu poezie. Dar poetul va ceda locul, pentru mai mult de trei decenii, autorului de science fiction. La primul concurs național de literatură științifico-fantastică, organizat în 1955, de revista Știință și tehnică (președintele juriului fiind Cezar Petrescu), el obține un premiu II ex aequo pentru povestirea Inimă de ciută, scrisă în colaborare cu Chr. Ghenea, unde era anticipat transplantul cardiac, astăzi curent. În octombrie 1955, proaspătul premiat își asigură sprijinul revistei Știință și tehnică pentru editarea lunară a unui supliment SF al acestei reviste — Colecția „Povestiri științifico-fantastice” — care avea să devină cea mai importantă publicație periodică de science fiction apărută până acum în România.

Pe parcursul celor aproape două decenii de apariție (1955—1974) a Colecției „Povestiri științifico-fantastice”, Adrian Rogoz s-a identificat cu aceasta până la confundare, până într-atât, încât principala sa operă a ajuns să fie considerată colecția celor 466 de numere ale acestei publicații — raritate de preț pentru colecționari —, ceea ce însă evidențiindu-l pe animatorul „genului” și al mișcării SF, îl nedreptățește însă pe scriitor.

Acesta, scriitorul, nu trebuie însă căutat în primele sale scrieri, cu excepția poate a titlului pentru care personal autorul afișează un explicabil orgoliu SF — Inimă de ciută (CPSF, anul I, nr. 5/1 decembrie 1955), „povestire scrisă de mine în colaborare cu dr. Christian Ghenea și în care isprava lui Christian Barnard, adică transplantarea unei inimi, a fost anticipată cu 12 ani, iar dacă e vorba de grefa la om a unui cord de animal — cu peste 20 de ani”...

Cel mai ambițios proiect de roman SF al lui Adrian Rogoz avea să fie însă Omul și Năluca (1965), în ale cărui 550 de pagini sînt de fapt „lipite” două romane, complet eterogene. În ordinea prelucrării și „naturalizării” românești a motivelor de science fiction, asistăm dealtfel, în Omul și Năluca, la o primă deschidere — încă timidă, poate naivă, dar plină de savoare poetică — în direcția exobiologiei. Inovație care-și pune în lumină adevărata semnificație numai prin raportare la contextul epocii, al anilor '50. Absolut originală este, de asemenea, soluția pe care o găsește Adrian Rogoz pentru a-și asigura o minimă continuitate între science fiction și poezie: plăsmuirea unui limbaj necesar comunicării între Duten, omul de pe Terra, și Daphne, fata-plantă de pe Venus, limbaj imaginar care-i divulgă pe poet: un rafinat auz eufonic culege din toate limbile pământului cuvinte disparate, spre a le combina apoi după criteriul acordului între sunet și sens, apanaj — se știe — al poeziei.

Că proporțiile mai reduse îl avantajează pe scriitor, devine evident o dată cu volumul de nuvele și povestiri Prețul secant al genunii (1974), unde, alături de lungimi și redundanțe care încurcă accesul la idei SF, altfel captivante și spectaculoase în sine (Oriana, eu și Gemini 1, 2, 3...), figurează și piesele de rezistență ale scrisului lui Adrian Rogoz: Altarul zeilor stohastici (povestire distinsă cu Premiul special la primul EUROCON, Triest, 1972), Alambai sau arcanele artei și, în primul rând, nuvela care dă titlul volumului — Prețul secant al genunii. Sub acest titlu, destul de căutat și abscons, se ascunde însă o originală versiune în registru SF a unui motiv literar ilustru — „căutarea absolutului”. Așa cum orice acțiune umană, urmărită în absolut, își consumă agentul, în istoria lui Dav Bogar — șahist de geniu a cărui viață se consumă în urmărirea ambiției aparent gratuite de a câștiga o partidă, una singură, în fața nooplanetei Tehom, programată tocmai pentru a fi invincibilă în jocul de șah — se regăsește, pentru a invoca un simplu reper de situare asociativă, ceva din tenacitatea fanatică și obsesivă a căpitanului Ahab, cel care cutreieră toată viața mările și oceanele pentru a răpune monstrul mitic care este „Balena Albă”, Moby Dick, din romanul omonim al lui Herman Melville.

Renunțând în cele din urmă la „travestiul” SF (?) în care părea a se fi instalat definitiv, Adrian Rogoz își ia prin surprindere cititorii ieșind pentru prima dată în public ca poet, la vârsta de 60 de ani, cu volumul Inima rezistentă (1981), unde exageratul „debutant” recuperează o activitate poetică de patru decenii.

Trecând acum peste contribuțiile științifice ale scriitorului (hard sciences: Interdisciplinaritatea și triada materiei, 1980; Textul — componentă a imaginii plastice, 1982 ș.a.), se cuvin neapărat menționate însă două din traducerile sale: Nebuloasa din Andromeda (1957), de Ivan Efremov, și Solaris (1974), de Stanisław Lem. (Cornel Robu)

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

ÎN ULTIMA ZI de cursuri, profesorul Eugeniu Bîrlea, unul dintre cei mai cunoscuți chirurgi din țară, invitase în laboratorul său personal cîțiva dintre cei mai buni studenți, care, în scurtă vreme, urmau să devină medici.

Dacă pînă atunci, la cursuri, Bîrlea nu depășise prea mult latura pur practică, acum, spre uimirea studenților, le arătă o sală de operații-laborator de chirurgie experimentală, cu aparate deosebit de ciudate. Unele le atraseră atenția, căci le erau necunoscute chiar și celor mai buni practicieni. La întrebările lor, puse bineînțeles în șoaptă, unul dintre asistenți le răspunse că sînt construite după indicațiile profesorului și că lui Bîrlea nu-i place să se discute despre propriile-i realizări.

Ca niciodată, în expunerea caldă și plină de pasiune a profesorului se simțea în ziua aceea o oarecare nerăbdare sau, mai bine zis, o ascunsă nervozitate. Cînd intrară într-o încăpere alăturată, toți putură observa cum Bîrlea de-abia își stăpînește un rictus care-i strîmba obrazul.

— Dragii mei colegi, rosti el cu vocea scăzută, aici vă rog să vă îmbrăcați în halate sterile. Le găsiți în casoletele de lîngă perete!

Operația aceasta dură aproape o jumătate de oră. După ce supraveghe ca toți să-și pună halatul, masca și calota sterilă, Bîrlea îi invită într-un nou laborator — cu totul deosebit din toate punctele de vedere de celelalte pe care le văzuseră pînă atunci. Era sala organelor menținute vii, prin perfuzie.

— „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte”,

glumi Bîrlea. Aci putem studia în stare vitală, ce e drept numai „in vitro”, țesuturi simple unicelulare, țesuturi complexe și organe întregi. Datorită modului în care sînt întreținute, ele duc o viață obișnuită și-și păstrează toate calitățile fiziologice, asemenea celor ale organelor din stare normală. Dacă am fi poeți...

Deodată se opri. Se aflau cu toții în fața unei nișe, unde, în vase speciale, pulsau ritmic și regulat cîteva inimi.

— Da! Dacă am fi poeți, reluă el cu o amară ironie, am spune că inimile acestea, deși bat, sînt reci ca piatra...

— Nu pot da nici o fărîmă de dragoste, observă timid un student slăbuț, cu părul zbîrlit.

Bîrlea se întoarse brusc spre cel care vorbise:

— Așa e... o inimă rece nu face doi bani...

Atît asistenții cît și studenții îl priviră mirați. De obicei, profesorul era un om deosebit

de vesel și care împrăștia în jur un val de optimism robust. Acum, cînd îl auziră vorbind, aproape că nu-l mai recunoscură. Lipit de cristalul rece al nișei, Bîrlea părea cu totul detașat de cei din jurul său. Bătea încet darabana în geam și privea fix un punct de pe perete. Apoi, revenindu-și, murmură ca pentru sine.

— Se mai întîmplă...

Își privi ceasul.

— O să vă rog să mă scuzați. Trebuie neapărat să plec. Așa că, dacă vă face plăcere, să-mi faceți o nouă vizită săptămîna viitoare. La revedere!

Profesorul se întoarse pe călcîie și plecă grăbit din laborator. Chiar cei mai vechi colaboratori ai săi nu-și aminteau să-l mai fi văzut vreodată atît de agitat. În tăcere și cu vădită părere de rău se îndreptară spre vestiar.

Pe cînd se pregăteau să plece, fură opriți de către bătrînul academician Viorel Dabija, fostul profesor al lui Bîrlea. Mărunt și rotofei, astmatic, abia mai respira cînd intră în vestiar. Era vădit că se grăbise să întîmpine grupul viitorilor medici. Ostenit, se opri o clipă.

— Ei, copii, văd figuri dezamăgite. Frunțile sus! Așa-l cunoașteți voi pe profesorul vostru, îmbufnat?

Studenții tăcură stînjeniți. De aceea, Dabija nu mai insistă, căci tăcerea lor era suficient de grăitoare.

— Nu-i nimic... e tare ocupat, obosit... trebuie să-l credem... Nu-i este ușor deloc. Acum, însă, n-aveți încotro, va trebui să stați la taifas cu un bătrîn care nu vi-l poate înlocui pe Bîrlea.

— Dar, tovarășe academician... Încercară să protes-

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

teze mai mulți studenți.

— Ia să nu-mi vorbiți. Eu sînt campion de schi sau el? Eu sau el am bătut recordul motociclist pe circuit închis? Pe urmă, operațiile mele cardiace au fost urmărite cu sufletul la gură de toată lumea sau ale lui? Sau te pomenești că tot eu oi fi idolul studentelor din toată facultatea?

De data asta nimeni nu se mai putu stăpîni să nu rîdă.

— Așa că vă rog să poftiți cu toții în laboratorul meu!

Dabija, care era el însuși directorul unui alt institut, nu se putea dezlipi cu ușurință de cel mai bun elev și colaborator al său. Mai ales în ultimii ani, Bîrlea făcuse o serie de lucrări îndrăznețe în domeniul aplicării radiațiilor în medicină. Mulți bolnavi socotiți ca definitiv pierduți fuseseră redați vieții grație metodelor sale de lucru. Din acest motiv, chirurgul Dabija, deși academician, om cu vastă activitate științifică mai ales în trecut, continua să colaboreze cu fostul său elev, pentru că, după cum spunea el, voia să fie „în pas cu vremea“.

Cabinetul lui Dabija nu era prea spațios și asta din cauza aparatelor care-l umpleau și a cărților care se găseau aproape pretutindeni — pe mesele de faianță, în dulapul cu reactive, pe scaune și chiar pe jos. Cu greu, cei peste douăzeci de studenți își făcură loc și se așezară în jurul academicianului.

— Ei, acum, că sîntem în familie, să vedem ce vă doare. Știu, nu e voie să-mi spuneți. E vorba de ultima inovație a lui Bîrlea. Înainte de orice, pentru că eu nu vă pot arăta aparatul, să-i discutăm istoricul și baza teoretică... Bun!

Se ridică de la birou și căută din ochi ceva. Studenții ghiciseră. Avea nevoie de tablă, pentru explicații.

— Ca în orice lucrare experimentală, începu înflăcă-

rat Dabija, profesorul vostru a pornit de la date cunoscute — și mai precis de la acțiunea radiațiilor asupra organismelor unicelulare. Pentru asta a folosit ciuperca Sacharomices cerevisiae sau, popular, drojdia de bere pe care a supus-o radiațiilor ultraviolete ale izotopului de stronțiu 90, care emite unde beta, ale aurului radioactiv pentru unde alfa și ale fosforului 32 și cobaltului 60, ale căror radiații sînt mult mai profunde. În afară de acestea, a construit un aparat de reglat lungimea de undă, care se măsoară în Angströmi.

„În multe lucrări, ca acelea ale lui Vinogradov, Sergheenko, Sergent sau Wood, se arată că radiațiile opresc diviziunea celulară. Motivul este simplu. Din cauza radiațiilor nu se mai produce sinteza enzimelor, adică a fermenților necesari înmulțirii celulelor. Lipsind enzimele, efectul este că drojdia de bere nu se mai înmulțește, nu mai crește. De aici au pornit experiențele elevului meu!“

Ultimele vorbe ale lui Dabija fuseseră spuse nu fără mîndrie.

În acel moment, intrară doi laboranți care aduseră din amfiteatru o tablă neagră și o agățară în perete. Cu o vădită satisfacție, academicianul se apropie de tablă și desenă o celulă de drojdie sub care scrise și prima literă a alfabetului grecesc, alfa α.

— Aceasta a fost faza alfa, adică prima fază.

Studenții luau notițe cu deosebită atenție. Modul lui Dabija de a explica era foarte simplu, fără vorbe pompoase și de aceea deosebit de atractiv. Mulți dintre foștii săi elevi spuneau că

la cursurile lui de chirurgie au impresia că audiază un splendid roman științific.

Expunerea lui Dabija continuă cîteva ore. Se întunecase afară și studenții stăteau aplecați asupra caietelor de note, ascultau cu încordare fiecare cuvînt al academicianului. Fiecare dintre ei avea impresia că ia parte activă la palpitantele lucrări de laborator, care-l duseseră pe Bîrlea la concluzii atît de îndrăznețe.

De fapt, premisele chirurgului erau cunoscute. El pornise de la faptul că radiațiile modificau dezvoltarea unor corpi chimici din celulă — enzimele. Continuîndu-și lucrările, mai află și alte fenomene asemănătoare. De pildă, în orice organism viu există unele substanțe care se numesc aminoacizi. Dacă aceștia sînt iradiați, își modifică structura chimică prin pierderea radicalului amino. Pentru asta, lungimea undei de raze ultraviolete nu trebuie să depășească 200-300 Angströmi.

— Dragii mei, continuă înflăcărat Dabija, în organismul uman există cinci aminoacizi — așa-numiți vitali. Dacă lipsesc — atunci omul moare. Printre aceștia să luăm de exemplu pe cei denumiți alanină și triptofan. Dacă îi supunem unei radiații de o anumită lungime de undă, ei își schimbă imediat structura chimică. Din acest motiv, se transformă și funcțiile fiziologice ale celulei și ca urmare a modificării fiziologice, apare și una morfologică, adică a formei, a alcătuirii ei. E clar? Nu? Bun!

— Îmi dați voie?

— Spune!

Dabija așteptă răbdător observația studentului.

— Întotdeauna se obține același rezultat?

— Nu, pentru că există și unii factori externi — cauze care influențează schimbări: cantitatea de apă din celulă, temperatură și mulți alții. Ei,

ca să terminăm, Bîrlea a ajuns la o nouă concluzie: dacă un animal unicelular se poate transforma, atunci se poate transforma și un țesut întreg — cînd asupra lui se proiectează o anumită doză de radiații. În modul acesta el poate controla creșterea și oprirea creșterii celulare și chiar aduce mari transformări în structura celulei. În sfîrșit, ăsta-i aparatul construit pe baza acestor lucrări. Ați priceput?

Studenții îl înconjurară pe Dabija și-l copleșiră cu tot felul de întrebări. Tinerii erau setoși să afle tot mai multe. Bătrînul academician aproape că nu mai putea să prididească cu răspunsurile. Erau mai ales unii care doreau neapărat să vadă aparatul și, dintre ei, studentul cel mărunțel și cu părul zbîrlit insista cel mai mult.

— Zău, tovarășe academician, arătați-ni-l! Nici nu-l atingem... — Nu se poate. — Vă promitem... — Nu se poate, frate... — De ce să nu se poată? — Simplu, n-am cheile. Asta-i!, făcu Dabija surîzînd.

---

În timp ce academicianul Viorel Dabija relata, cu lux de amănunte viitorilor medici, modul în care Bîrlea își realizase ultimul aparat pe care-l numise în mod provizoriu biotransformator, acesta se afla acasă, în bibliotecă. Își pusese pe masa de lucru o sumedenie de cărți și își deschisese ultimul manuscris la care lucra. Luă stiloul în mînă, scrise cîteva cuvinte, le șterse iritat, apoi după ce puse înapoi stiloul pe masă, mototoli coala de hîrtie.

În minte îi reveneau mereu cuvintele fostului său student.

„Inimile reci nu pot da nici o fărîmă de dragoste“.

Avea impresia că are în față o firmă de neon cu cu-

vintele de mai sus. Vorbele se aprindeau și se stingeau ritmic. Îl durea capul. Tîmplele îi zvîcneau. Se ridică de la masă și se opri în fața ferestrei.

În minte i se perindau noianuri de amintiri.

„Da, totul mi se trage de la izotopi, de la năzbîtia aia de biotrasformator!“, conchise el amărît.

Deși nu era un om lipsit de sensibilitate, de pasiune, de omenie, nu se putea spune că profesorul Bîrlea se lăsa dominat de sentimente, de greutăți, de ceea ce în mod obișnuit se numește soartă. Dimpotrivă, cu o energie neîntrecută decît de claritatea inteligenței lui, muncind cu îndărătnicie, zi de zi, cucerise la 45 de ani tot ceea ce poate rîvni practic și teoretic un om de știință. Timp de 20 de ani lucrase după cele mai noi metode, îmbunătățindu-le mereu pînă ce dobîndise o adevărată măiestrie de artist în chirurgie — mai ales în cea cardiacă.

Adevărata glorie a venit însă abia după ce a introdus în tratament terapia cu izotopi radioactivi și mai ales după ultima lui lucrare cu privire la modificările structurale ale celulelor. Dacă această din urmă cucerire științifică i-a adus celebritate, pe lîngă aceasta îi mai adusese și multă amărăciune.

Eugeniu Bîrlea se socotea vinovat față de el însuși și față de fosta lui soție, pe care după cum se autoacuza, o neglijase complet. Săptămîni de-a rîndul rămînea în institut și lucra închis în laborator, uneori 24 ore din 24. Din întîmplare se ivise în căsnicia lui o a treia persoană, un bărbat.

La această amintire, profesorul își scutură umerii de

parcă ar fi fost curentat și totodată ar fi vrut să-și lepede de pe umeri o povară neplăcută.

„Oare, dacă nu realizam ultima mea lucrare, eram mai fericit?“, gîndi cu amărăciune Bîrlea. „Iar în ceea ce o privește pe Miranda, vina o fi numai și numai a mea? În fond, aveam deplina libertate să nu mă îndrăgostesc de ea ca un școlar!“

Dezamăgirea de a-și fi legat viața de un om de nimic, zbuciumul și îndoielile lui privitoare la drumul pe care l-a apucat ar fi fost poate mai greu de îndurat dacă Bîrlea n-ar fi cunoscut-o pe biochimista Cella Opran. Mai tîrziu, chiar îi va mărturisi că prietenia lor însemnase pentru el un adevărat anestezic. Această comparație era foarte potrivită, dacă ne gîndim că Cella, colaboratoare a Institutului de toxicologie, se ocupa cu prepararea anestezicelor.

La început s-au întîlnit destul de rar și numai în legătură cu munca lor. Prezența sobră și discretă a acestei femei îl bucura. Într-o seară, plecînd de la spital, Eugeniu se gîndi că Cella are totuși față de el o prea exagerată rezervă. La urma urmei — își răspunse singur — la 31 de ani cît are, ar fi de mirare să nu fi iubit pe nimeni. Cine știe! Te pomenești că și ea...“

De fapt, după cum avea să afle din unele răzlețe mărturisiri, și Cella suferise o mare deziluzie. Cu cinci ani în urmă, cunoscuse un foarte talentat arhitect. După război, cînd oricărui cetățean cinstit i-au fost create condiții tot mai mari de a-și folosi munca și talentul în scopul fericirii obștești, acest „artist“ și-a dat arama pe față. S-a dat la fund. Un timp, Cella, cu spiritul de sacrificiu al femeii, ar fi făcut orice pentru ca omul pe care-l socotea că-l iubește să-și afle un rost. A încercat

să-i găsească diferite slujbe, care să nu vină în contradicție cu aspirațiile unui artist. L-a îndemnat să facă proiectul unei case de cultură, al unei școli, al unui spital, ba chiar și al unei biserici. El însă se îndărătnicea de a nu intra în ritmul creator al vieții. Cella a priceput atunci că el nu se adapta mai greu decît alții, ci pur și simplu era un om gol, de nimic. Ruptura dintre ei a venit însă curînd, mult mai repede decît se aștepta chiar ea însăși. La început, cînd se gîndea la o eventuală despărțire avea o strîngere de inimă și uneori plîngea nopți întregi. Cînd însă s-a întîmplat ceea ce hotărîse de mult, o miră mai întîi pe Cella ușurința cu care se petrecuseră toate. Parcă scăpată dintr-o grea încercare, se simțea ca o convalescentă. Cella își concentră toate puterile numai în muncă. Venea la Institutul de toxicologie de dimineață și rămînea acolo încă mult peste program. Un prieten de al ei, un medic cu caracter de boem, îi vorbise de mult despre necesitatea unui anestezic perfect, anestezic a cărui influență să dureze și în timpul durerilor postoperatorii și astfel să-l scutească pe bolnav de zile de chinuri. În afară de aceasta, anestezicul trebuie să fie și complet netoxic. Ca orice om trecut prin deziluzii sentimentale, Cella Opran se hotărîse eroic la vîrsta de 27 de ani să nu mai iubească, să nu mai cunoască nici un bărbat și să-și dedice toată viața găsirii acestui anestezic. Stătea zile întregi închisă fie în laborator, fie în biblioteca Academiei și învăța chimia alcaloizilor. Trecînd peste această epocă, începu munca experimentală. În mod normal, produsul muncii ei urma să fie verificat și de către chirurgi. În acest scop a fost îndrumată către profesorul Eugeniu Bîrlea, care și el se

---

hotărîse, la fel de eroic, să nu se mai îndrăgostească niciodată. Spre deosebire de alți chirurgi, care, mereu cu bisturiul în mînă, uitau cu ușurință biochimia, Bîrlea era chiar un pasionat al acestei discipline surprinzător de bogată și de complexă. Munca de zi cu zi, cot la cot, aduse repede după ea o prietenie trainică. Cella, care gîndise pînă atunci că toți bărbații sînt o adunătură de păcătoși — și Eugeniu care gîndea același lucru despre femei, începură să-și modifice încetul cu încetul ideile. Aceasta însemna că amîndoi trecuseră criza sufletească și o învinseseră, datorită mai ales prieteniei lor. Amîndoi și-au dat seama deodată că se iubesc. Bucuroși ca doi copii, și-au promis o zi de odihnă pe care însă o petrecură tot în laborator. În aceeași zi, chirurgul o ceru în căsătorie. Cum era și normal, Cella ocoli un răspuns precis — ceea ce nu însemna însă un răspuns definitiv. El interpretă atitudinea Cellei drept o timidă formă de acceptare. Aceasta nu era prea departe de adevăr, dar îl împinse să comită o greșeală, care duse la o rupere vremelnică a prieteniei lor. Orbit de un sentiment pe care mai tîrziu însuși Bîrlea îl privi josnic — de o gelozie nemotivată — pretinse Cellei să renunțe la munca ei de la Institutul de toxicologie. Era o dorință oarbă de a o avea mereu lîngă dînsul. În acest scop, îi propuse chiar să lucreze în institutul lui. Atunci nu-și dădea seama că în dosul acestei dorințe era teama de a nu i-o lua altul ca și pe Miranda. Cella fu înspăimîntată și profund jignită de condiția care i se punea. Și

curios, ea, care cu ani în urmă ar fi renunțat bucuroasă la orice pentru omul iubit, acum nu mai voi și nici nu putu să renunțe la unicul lucru pe care i-l dăduse Eugeniu — mîndria de om de știință, pasiunea pentru muncă. Se mai simți jignită și de faptul că ceea ce i se cerea era tocmai antipodul concepțiilor, nu numai ale ei, ci și ale bărbatului pe care-l iubea. De aceea, cu uimire își dădu seama că dintr-o ființă sfioasă și blîndă, devenise deodată un om mîndru și puternic. Nu se mai văzură o bucată bună de vreme, poate chiar două luni. Bîrlea, îndîrjit, își continua cercetările cu privire la acțiunea radiațiilor asupra celulei vii și importanța concentrației de apă în celula iradiată. La rîndul ei, Cella începuse o serie de experiențe îndrăznețe cu curara, o otravă folosită de pieile roșii din Brazilia, și care paralizează mai ales sistemul cardiac. În ziua aceea, după cîteva operații reușite, Bîrlea se reîntoarse abătut în laborator. Părea că vechea criză sufletească îi revenise. Prins însă de muncă — și mai ales de rezultatele care, unul cîte unul, începeau să răsară — își uită pentru o clipă aleanul. Îl bucura mai ales rezultatul final, pe care-l socotea ca pe un factor de mare preț în încheierea lucrării sale. Concluzia sa finală era că, în urma iradierii, curba raportului doză-efect variază direct proporțional cu cea a concentrației în apă a celulei. Acest rezultat așteptat coincidea, de altfel, cu altele similare cu privire la oxigen, bioxid de carbon și o substanță organică, citocina. Își terminase lucrarea atît teoretic cît și experimental. Uitînd de cearta avută cu cîtăva vreme înainte, puse

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

mîna pe telefon și o căută pe Cella ca să-i comunice vestea. Cella însă era plecată la o conferință la Cluj și rămînea acolo mai mult de o lună.

---

Munca în comun îi făcu să se întîlnească iarăși. Își ocoleau cu greutate privirile și nu se hotărau nici unul să deschidă discuția. Totuși, Bîrlea nu mai putu rezista și, după ce-și ceru scuze, îi ceru mîna pentru a doua oară - însă în aceleași condiții ca mai înainte. Bineînțeles că fu din nou refuzat.

Aceasta se întîmplase tocmai în ziua în care urma să fie vizitat de către grupul de studenți din ultimul an. De aceea își găsiseră profesorul atît de prost dispus.

După un lung proces de conștiință, după ce încercă zadarnic să-și continue redactarea lucrării, își făcu o cafea neagră și se culcă. Era noaptea tîrziu.

După trei ore de somn agitat, se deșteptă pradă dorinței de a o revedea cît mai curînd pe Cella. Trebuia să cîștige, dar nu așa cum își propusese el, ci să cîștige amîndoi.

Dimineața, fu deosebit de bine dispus. În timp ce se spăla pe mîini, înainte de a intra la operație, își făcu mintal planul celor ce i le va spune Cellei și întrevăzu pentru amîndoi un viitor radios. Își termină munca aproape de orele cinci după amiază.

Fluierînd bine dispus, în timp ce se îmbrăca în vestiar, gîndea șăgalnic, parafrazînd, nici el nu știa ce autor de romane senzaționale.

„Ce-i cu inima ta, bătrîne tăietor de corduri? Bate pentru dînsa ori se preface? O iubești sau nu? Ei bine, dacă o iubești, trebuie să fii mai înțelegător cu ea și să ai răbdare! Atunci, ce-i de făcut?“

Cu o grabă tinerească, își îmbrăcă haina, își puse pălă-

ria, coborî scara, sărind cîte două trepte și se îndreptă spre mașina care-l aștepta în curtea spitalului. Șoferul fu încîntat că, după atîta vreme, îl vede în sfîrșit din nou pe profesor bine dispus.

— Tot la toxicologie? îl iscodi viclean șoferul, zîmbind pe sub mustața-i porumbacă.

— Dar cum ai ghicit, Gyuri baci? se miră amuzat Bîrlea.

— După înfățișare am văzut că v-ați împăcat!

În momentul în care mașina ieșea în stradă, portarul îl opri.

— Vă caută de la toxicologie.

— Răspunde dumneata că tocmai într-acolo mă duc, spuse bucuros Bîrlea și-l zgîlțîi voinicește pe șofer.

— Dă-i bătaie, Gyuri! Sîntem așteptați.

Ajunși la toxicologie, Eugeniu sări din automobil și sui în fugă treptele institutului.

— Tovarășe, tovarășe profesor! se auzi strigat de o voce de femeie. Era colega de laborator a Cellei.

— Bună ziua! Unde-i Cella?

— E în nesimțire! strigă fata, frămîntîndu-și mîinile. A băut dintr-un alcaloid pe care îl descoperise!

În mintea lui Eugeniu încolți un gînd îngrozitor: s-a sinucis, s-a sinucis din cauza mea.

— Du-mă la ea!

Într-un laborator, pe o sofa, era întinsă fără cunoștință femeia pe care dorise atît s-o vadă.

— Am anunțat și urgența! Dar Bîrlea n-o mai ascultă. După un consult sumar, o luă pe Cella în brațe și, fără nici o vorbă, porni cu ea spre mașină.

— Ce faceți?

— E în comă, nu-i timp de pierdut!

În drum spre mașină, o întrebă pe asistentă.

— Nu știi ce a băut? Vorbeai despre un alcaloid.

— Zău că nu știu! Caietele ei le-a luat de dimineață cineva de la minister.

— Vă rog să faceți imediat analiza și să-mi comunicați rezultatul.

Intră în mașină și Gyuri baci, mohorît, i-o dădu pe Cella în brațe. Porniră în mare viteză. „Ce nătărău am fost!“, gîndi Eugeniu. Prietena lui zăcea inertă, avea fața congestionată, respira șuierător și inima îi bătea tot mai greu. „Fetița mea dragă!“, murmură amărît Eugeniu, dîndu-i mîngîietor la o parte părul care-i acoperise obrazul. „De ce te-am lăsat să ajungi aci?“

La spital, chiar de la poartă, chemă medicul și sora de gardă.

Apoi telefonă academicianului Dabija, care locuia în apropiere. Nici nu-și dădu seama cînd și-a luat halatul și stetoscopul.

Acum, stătea aplecat asupra Cellei. Abia îi mai auzea inima, dar pulsul bătea ritmic. Bîrlea îi făcu o injecție cu adrenalină, așteptînd ca inima muribundei să reintre pe făgașul ei normal. Dar efectul dorit nu se produse. Doar pulsul îi era ceva mai grăbit și parcă mai regulat. O vedea pe Cella cum se pierdea în fața lui. O a doua injecție direct în cord ar putea fi salvatoare. Cîteva clipe inima palpită, dar, parcă obosită, bătăile ei scăzură, pentru ca apoi să-și revină. Bîrlea răsuflă oarecum ușurat. În spatele său, medicul de gardă îi urmărea mișcările.

— Să-i facem o spălătură stomacală.

— Da, dar repede!

După zece minute, Cella era tot în nesimțire.

— Ciudat, tovarășe. Circulația periferică e încă nor-

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

mală, stomacul a reacționat și totuși pacienta nu-și revine.

- Fă atunci o venesecție și perfuzie! Sondați rinichii și ficatul! Sînge conservat avem suficient?

- Da.

După această nouă intervenție, se părea că Cella prinse viață. Cam 20 minute inima îi bătu aproape normal, iar pe urmă contracțiile îi deveniră din nou slabe.

---

Trecuseră trei ore de cînd fusese adusă la spital. Orice tratament se dovedise zadarnic.

- Inima e singurul organ atins, tovarășe profesor! îi spuse medicul de gardă.

- Să se facă imediat cateterizarea cordului!

După alte 15 minute, Bîrlea își dădu seama că inima Cellei este paralizată, iar dacă mai funcționa se datora exclusiv adrenalinei. De hotărîrea pe care o va lua acum depindea viața femeii iubite, propria lui fericire. Da! Trebuia să încerce imposibilul! Fiecare clipă pierdută însemna teren cedat morții. Alb la față, cu mușchii obrazului încordați, chirurgul își construi mintal schema operației, tehnicile necesare. Decizia fu luată. Apăsă pe butonul dictofonului.

- Pregătiți sala aseptică! Să se monteze plămînul electronic cu biotransformator, inima electrică și aparatele de perfuzie!

- Am înțeles, tovarășe profesor! În zece minute sînt gata... se auzi glasul sorei de gardă.

După ce închise primul contact, apăsă pe un al doilea.

- Anunțați-l pe tovarășul director că în 15 minute fac o transplantare de cord. Da, da, o transplantare de cord!

Se ridică, își scoase halatul și trecu în vestiar, unde își schimbă îmbrăcămintea.

Își puse o tunică scurtă, iar deasupra ei un șorț lung de cauciuc. Își alese cu grijă calota și, absorbit, intră în vestibulul sălii de operație. Nici nu-și dăduse seama că lîngă el se afla și Viorel Dabija.

- Eugen!

- Da! A... dumneata erai...

- Stai puțin... Ne vom spăla împreună. Nu uita ce-ai învățat de la mine: nu se operează enervat...

- Dar, maestre... eu... se fîstîci Bîrlea.

- Știu ce vrei să-mi spui. Fumează o țigară pînă mă schimb. După aceea, o să vedem ce trebuie să facem. Instrumentarul necesar este pregătit. Pe bolnavă o aduc chiar acum. Am consultat-o și eu, în timp ce tu vorbeai cu sora. Are fața cianozată și respirația de tip Cheyne-Stokes. Totuși, nu sînt neliniștit.

Academicianul Dabija văzuse că Cella se află în agonie. Respirația ei neegală, întreruptă și grea, răceala membrelor, lipsa aproape totală a reflexului ocular - toate simptomele vădeau grabnica intrare în moartea clinică. El știa că doar în puținele minute care o despărțeau de moartea definitivă, biologică, Bîrlea va trebui să rezolve teribila problemă a salvării Cellei. Și, totuși, bătrînul și încercatul medic nu trăda nici un fel de emoție. Bîrlea îl privea recunoscător pentru această nouă lecție primită la timp.

- Îți mulțumesc!, îi spuse, și-și strînseră bărbătește mîinile.

Cei doi chirurgi trecură în laboratorul de perfuzie. Aci trebuia ales grefonul cel mai nimerit intervenției.

Într-o nișă în care nu se putea intra decît îmbrăcat steril se aflau diferite organe

- unele chiar umane - sau piese patologice menținute în viață. În pragul nișei, fură opriți în mod neașteptat de intrarea directorului.

- E o nebunie, Bîrlea, ceea ce vrei să faci! îi strigă acesta. Să transplantezi o inimă unui om? Unde s-a mai pomenit?

Și se întoarse spre Dabija, de parcă ar fi așteptat din partea acestuia un semn de încuviințare. Bătrînul savant însă dădu dezaprobator din cap.

- Dacă nu cutez acum, Cella moare... răspunse Bîrlea înăbușit. Trebuie să fac tot ce-i omenește posibil... Altfel, n-aș mai fi în stare să trăiesc.

- E totuși riscant să-ți îngădui. Gîndește-te bine!

Din glasul mai domolit al directorului, Dabija înțelese că totuși îi va îngădui lui Bîrlea să comită „nebunia”.

- De încercat trebuie să încercăm. Să trecem, de aceea, la partea practică!, interveni cu hotărîre academicianul.

-- Bine! oftă resemnat directorul.

În clipele grele apela întotdeauna la judecata clar-văzătoare a savantului, care-i fusese și lui profesor.

- Trebuie să avem grijă ca factorii anatomici ai grefonului să concorde cu aceia ai bolnavei noastre.

- Și ce grefă vrei să folosești?

- Mă gîndesc la cordul din vasul nr. 218, propuse Bîrlea.

Directorul se aplecă și prin fereastra nișei zări o etichetă pe care se putea citi:

ANTIPOLA „BUCUS CAMPESTRIS“ CORD

LABORATORUL DE PERFUZIE - ASTRAHAN U.R.S.S.

O inimă de antilopă, de ciută? făcu el mirat.

E cel mai potrivit cord

pe care-l am. Are capacitatea de 613 cc. față de maximum uman de 757 cc., iar greutatea îi este doar de 254 gr.

— În fine... Dar ritmul? — Teoretic, ritmul înseamnă adaptare la mediu. Vom realiza asta în primul rînd printr-un proces cantitativ — influența întregului organism și mai ales a scoarței cerebrale asupra grefonului — iar în al doilea rînd, printr-un fenomen calitativ: transformarea celulei miocardice.

— Bine, asta teoretic, dar practic? — De primul fenomen va avea grijă însăși natura, iar pe cel de-al doilea îl va rezolva biotransformatorul nostru cu cobalt. Doar știi că, prin reglarea radiației, pot modifica morfologia oricărui țesut.

Directorul îl privi întrebător pe Dabija, cerîndu-i parcă ajutor. Atitudinea lui Bîrlea îi arăta că operația trebuia să aibă loc imediat.

— Bine! îl anunț atunci pe ministru. Directorul se întoarse pe loc și porni cu pași mari spre ușă. Tot atît de brusc se opri și, revenind lîngă Bîrlea, îl îmbrățișă.

— Îți doresc succes!

---

În timp ce Bîrlea, Dabija și cei doi medici care urmau să-i asiste se spăla, în amfiteatrul de deasupra sălii de operație se instalase ministrul sănătății însoțit de directorul Institutului și de cîțiva academicieni. În spatele lor se așezară mai mulți ziariști cu blocnotesurile și creioanele gata de scris.

Prin planșeul de cristal care-i despărțea de sală puteau vedea totul. Chiar și zgomotele pătrundeau sus, cu ajutorul unui difuzor.

Pe masa de operație, Cella stătea acoperită cu un cearșaf mare, alb. Chiar în stînga, la căpătîiul ei, era un aparat foarte asemănător cu un tablou de comandă

---

dintr-o uzină electrică, prevăzut cu un mic ecran rotund de sticlă mată. Pînă sus, se auzea sunetul ritmic pe care-l emitea. Și de fiecare dată, la fiece zgomot, curba de pe ecran tresărea. Acum, un biofizician îi manevra butoanele, urmărind atent orice modificare a curbei.

— Reglează inima electronică, șopti un academician din apropierea ministrului.

— Inima electronică? prinse o ziaristă șoapta din zbor. Și merge ca una normală? mai întrebă ea, pregătindu-se să ia note.

— Da, dar după voia celui care o conduce.

— Vasăzică mașina asta pompează sînge...

— Exact! Sînge conservat.

În liniștea fremătătoare se auzea lunecarea ușoară și grăbită a creionului. Medicii de față erau nerăbdători și chiar mîndri că pot asista, fie și de pe băncile amfiteatrului, la prima transplantare de inimă făcută vreodată de un chirurg. De altfel, în urma intervenției ministrului, operația urma să fie televizată.

După ce puse la punct instalația aparatelor de radioteletransmisie, reporterul se apropie de academicianul Valentin Lascu, un cunoscut chirurg și totodată unul dintre pasionații cercetători ai istoriei medicinei.

— Vă rugăm să spuneți pentru ascultătorii noștri cîteva cuvinte despre operațiile de acest gen.

Lascu refuză categoric. A fost nevoie ca ministrul să-i facă repetate semne de încurajare pentru ca, în sfîrșit, academicianul să se hotărască. Își aranjă ținuta, își drese glasul și se așeză în dreptul microfonului.

— Operația la care vom

asista astăzi este epocală, prin faptul că pentru prima dată în istorie se înlocuiește o inimă bolnavă cu alta sănătoasă. Operațiile pe cord au fost visul cel mai îndrăzneț al tuturor generațiilor de chirurgi. În evul mediu venesecția era un act de măiestrie, apoi intervențiilor chirurgicale le-a venit în ajutor anestezia. Acum, pornind pe linia marilor săi înaintași Rehn, Djanelidze, Andreev, Crafford — colegul nostru, doctorul Eugeniu Bîrlea, cutează a înfrunta natura. Spre deosebire însă de 1844, cînd primul anestezist al lumii a fost considerat nebun, noi încurajăm și sprijinim din tot sufletul pe iubitul nostru coleg. Să venim și cu amănunte istorice.

Academicianul Lascu se înflăcărase. Tocmai își scosese un carnețel din buzunar, cînd un medic din apropiere îi dădu din partea ministrului un bilețel, în care citi următoarele rînduri:

„Adăugați, vă rog, că se grefează un cord de antilopă «Bucus Campestris», iar nu un cord de om cum s-ar putea interpreta“.

În clipa aceea, Lascu se întrerupse. Ochelarii îi căzură pe nas. Uitînd că vorbește în fața microfonului, se adresă ministrului.

— Cord de Bucus? Cum? Cord de capră? Nu... nu... nu pot fi de acord. Asta-i fantasmagorie!

Și, cu pași mărunței de bătrîn, se îndreptă spre ușă. În prag, se opri însă clătinînd din cap și se întoarse. Își reluă locul mormăind furios:

— Auzi, inimă de capră!

Deodată, amfiteatrul amuți. Bîrlea, urmat de Dabija și de asistenți, intrase în sala de operație. În timp ce-și îmbrăca halatul steril, Bîrlea își îndreptă privirile spre ecranele cardiografului catodic aflat pe peretele din dreapta sălii. Sub el mai era și cel al electroencefalografu-

---

lui. Ambele aparate atașate la masa de operație erau reglate și conduse dintr-o cameră alăturată. Chirurgul putea să aibă necontenit sub ochi atît situația sistemului circulator cît și a celui nervos.

Pe cînd asistenții fixau cîmpul operator, Bîrlea cerceta cu o privire experimentată masa pe care se afla pus instrumentarul chirurgical. Apoi, înțelegîndu-se din ochi cu vechiul său maestru, îl întrebă:

— Începem? — Începem!

— Cum e pulsul? se interesă Bîrlea luînd în mînă bisturiul.

Și, fără să mai aștepte răspunsul, făcu prima incizie, de-a lungul și prin mijlocul sternului.

— Filiform, tovarășe profesor... răspunse sora de la capul bolnavei. Devine din ce în ce mai slab.

Bîrlea își ridică ochii spre ecranul cardiografului. Oscilograma tindea spre linia dreaptă. Rar de tot vîrfurile undei tresăreau. Circulația înceta. Deodată, tot trupul Cellei fu scuturat ca de friguri. Un fior. Fața i se albi. Pleoapele îi încremeniseră întredeschise, iar buzele își pierdură orice colorit. Parcă-i fugise tot sîngele din vine.

— Tovarășe profesor!

Înspăimîntată, sora întrerupse contactul anesteziei electrice și scoase casca de pe capul bolnavei.

Sus, în amfiteatru, ministrul strînse balustrada din fața să, s-o frîngă. O clipă de apăsătoare tăcere se așternu pentru întreaga sală. Nu se mai auzeau decît aparatele care funcționau la fel de ritmic ca și pînă acum.

Ziarista scăpă creionul din mînă.

— Ssst! exclamă cineva.

Pe fruntea lui Bîrlea s-au ivit broboane de sudoare. Un șuvoi rece îi trece pe șira spinării.

Cella nu mai respira. Pielea ei nu se mai putea deosebi de cîmpurile operatorii. Pe obraz i se întipărise un zîmbet ciudat și copilăresc, al omului care depășise hotarul durerii.

Bîrlea își repede mîna spre instrumentar.

— Dă-mi aparatul Petrov! I se părea că strigase atît de tare încît vibrau geamurile întregii clădiri, dar vorbele ieșiseră de pe buze abia auzite. Dezveliți-i mîna dreaptă! Tampon! Soră, supraveghează pulsul!

— De-abia se simte... murmură sora.

Cu o mișcare precisă, acul siringii se înfige în artera humerală dreaptă.

— Dați presiune! ordonă Bîrlea, de data asta nefiresc de calm.

Sîngele împins cu putere spre inimă colora încetul cu încetul obrajii palizi ai bolnavei. Respirația abia simțită pînă atunci devenea mai rapidă, chiar șuierătoare și iată că pleoapele se zbat, iar mușchii se destind.

Sus, radiotelereporterul își șterge zgomotos nasul.

— Mai încet, ce dumnezeu! Lasă-ne în pace! îl apostrofă, furioasă, ziarista.

Ministrul, concentrat asupra fiecărui timp operator, se întoarse spre director.

— Crezi că o să reușească?

— E dificil. Sîntem în fața unei otrăvi puternice. Cred că Bîrlea vrea să cîștige timp, să cucerească secundele pierdute pînă la operație.

Amplitudinea cardiogramei creștea. Fiecare milimetru în plus însemna viață, poate salvarea. Așa gîndeau ziariștii, așa gîndea și radioreporterul care s-a și grăbit să anunțe emoționat că inima bolnavei bătea din nou.

Trecuseră aproape 4 minute. Dintr-o dată, după un efort extraordinar, fața pacientei se congestionează, se învinețește. Pe ecranul cardiografului, în locul curbelor de pînă acum, apar două linii paralele încremenite.

Bîrlea, care nu lăsase încă bisturiul din mînă, face fulgerător o nouă incizie, de astă dată adîncă, în partea de jos a toracelui. Dabija lărgește plaga cu depărtătoarele. Patru pense Kocher scrîșnesc și bisturiul deschide prin diafragmă, taie calea spre inima bolnavei. O nouă mișcare, și pericardul, susținut de alte pense, este deschis și el. Prin ferestruica astfel făcută, Bîrlea își strecoară mîna dreaptă, prinde în palmă inima Cellei și începe să o pulseze lent.

— Maestre, o fereastră largă toracală! îi spune el lui Dabija.

Cu mîna rămasă liberă, își ajuta colegul să lucreze mai repede. Decolatorul îndepărtează aponevrozele de pe stern, cleștele mușcă osul și toracele se deschide larg. Acum Bîrlea poate face mișcări mai precise — mai puternice. Sub mîna lui, inima bolnavei nu avea răgaz de odihnă nici măcar o fracțiune de secundă. Încet, abia perceptibil, pornește iar să palpite, la început slab, apoi din ce în ce mai sacadat.

Treptat, treptat, obrajii Cellei prind din nou culoarea lor obișnuită. De sub legătura de tifon, un cîrlionț castaniu îi năvălește pe frunte.

— Se simte pulsul? — A reapărut... — Controlați atent! — 147 pe minut! — Bine! Dați-mi contactul cu sînge arterial!

Un asistent îi pune în mîna întinsă tubul cu ac de la ventriculul stîng al inimii electronice. Aproape reflex Bîrlea înfige acul în sinusul aortic.

— Sînge venos!

Un al doilea ac pătrunde

pe traiectul arterei pulmonare, în ventriculul drept.

— Puneți-i masca de oxigen!

Duduitul inimii artificiale aproape că-i acoperise glasul.

Bîrlea simte cum o nemaipomenită oboseală pune stăpînire pe el. Sub ochi i se adînceau cearcăne vinete.

„Trebuie să rezist“... își spune, încleștîndu-și fălcile. În tîmple, două ciocane îi bat repede, într-un ritm vertiginos. În urechi, îi țipă înnebunitor o sirenă. Lampa scialitică de deasupra mesei prinde deodată să se rotească împreună cu întreaga sală de operație. Totul a durat o cîtime de secundă. Tresări, își îndreptă spatele și își mușcă buzele atît de violent, încît masca i se roși de sînge.

Inima Cellei, aflată în palma lui, aproape că refuza să mai bată, chiar și sub impetuoasa presiune pornită din inima electronică. Pe suprafața ei lucitoare și netedă apăreau puncte negre. Funcționa ca o pară de cauciuc mînuită de o mînă leneșă și nedibace.

— A murit... e paralizată! Bîrlea își ridică privirea întrebător și rugător spre Dabija. Să...

— Trebuie să încerci! hotărî academicianul. Ai timp patru minute!

— Aduceți cordul perfuzat! spuse Bîrlea cu o voce sugrumată. Respira greu. Îl dureau umerii. Stătea încordat ca un arc. Calota i se înăbușise.

Dabija prinde inima de antilopă cu un șervet Mikulitsch, o ridică din vasul ei și așa fremătătoare, o așază în toracele deschis.

— Să ne coordonăm mișcările! Ia acul Gudov și asigură întîi coronarele!

Bîrlea execută acum aproape automat ordinele date de maestrul său. Alb ca și halatul pe care-l purta, se clătină o clipă.

„S-a sinucis!“, îi fulgeră prin minte pentru a doua oară această îngrozitoare idee. „Trebuie, trebuie să o salvez!“

— Eugen! Glasul lui Dabija îi răzbătu în urechi ca venit de la mare adîncime. Hai, prinde sinusul aortic!

Două pense argintii scrișnesc sub lumina lămpii și prind simultan artera.

Scuturîndu-se ca de o povară inutilă, Bîrlea sutează bontul aortic și anastomozează aorta inimii perfuzate. Devenise din nou stăpîn pe sine. Mișcările lui își recăpătară precizia, zdruncinată cu o secundă înainte.

— Apropie mai mult vena pulmonară dreaptă!

Calm, Dabija înclină ușor grefonul în direcția cerută de chirurg.

Vîjîitul monoton al complexului de vasculografie Gudov se aude tot mai puternic. Precis și liniștit, îmbucă arteră cu arteră, venă cu venă. În tot acest timp, în ritmuri diferite, trei corduri băteau într-o nemaipomenită cursă: inima electronică dirijată de medici, inima Cellei din ce în ce mai rar și inima ciutei, năvalnic și totuși ca un perfect cronometru.

În amfiteatrul încordat la paroxism pașii unui nou venit duduie halucinant.

— Ssst! izbucnește scos din sărite Lascu.

Ministrul se întoarce pe jumătate și privește spre cel care intrase. Acesta îi întinse un plic. Ministrul îl deschide, citește rapid o adresă bătută la mașină. Pălește. Parcurge din nou hîrtia și uitîndu-se în sală își mușcă buzele.

— Poți pleca! murmură el cu glas stins. Se reașază, își șterge fața năpădită de o sudoare de gheață. Păcat, mai murmură el, mare păcat!

După ce făcu cea din urmă legătură a grefei, fixînd-o în noul ei lăcaș, Bîrlea simți în mînă cum pîlpîie pentru ultima oară inima femeii pe care o iubea. A mai tresărit o dată slab - și a încremenit. Dacă cineva ar fi putut pătrunde cu privirea pe sub mască, ar fi văzut așternîndu-se pe buzele chirurgului un zîmbet amar. Urma acum să o extirpe ca pe un lucru de prisos, ba chiar nociv. Foarfeca străbate printre spațiile lăsate între pense și cu o singură mișcare Bîrlea și Dabija scot inima împietrită.

— Dați-mi un vas steril!

Sora, care s-a apropiat să primească piesa rezecată, fu neplăcut izbită de tonul rece cu care îi vorbise Bîrlea.

Întreținut de inima electronică și de perfuzia grefei, trupul Cellei prinde să se învioreze. O culoare roză îi reapare în pomeții obrajilor.

— Întrerupeți cordul mecanic! Perfect! Controlați pulsul!

— Bate!

— Cît?

— 160!

— Scoateți masca de oxigen!

La început slabă, apoi mai grăbită, respirația își găsește făgașul normal. Pe ecranele pînă acum încremenite, curbele își reiau mișcarea armonică. Cella trăiește. Viața năvălește din nou în toată făptura ei.

Un zgomot surd, deosebit de toate celelalte ale sălii de operație, atrage atenția chirurgilor. Deasupra, în amfiteatru, entuziasmul ridicase întreaga asistență în picioare. Din pieptul fiecăruia izbucnea o exclamație de ușurare.

Numai cei care urmăreau prin televiziune mersul intervenției aveau dreptul să fie nemulțumiți. Năucit și fericit, radiotelereporterul își depusese aparatul la picioarele bătrînului academician Lascu, iar pe ecran nu se

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

mai vedea acum decît o gheată care se zbuciuma, ca în prada unui delir.

---

După ce au fost detașate ultimele legături cu inima electronică și aparatul de perfuzie, Cella fu culcată în căușul plămînului de oțel. Aproape imediat după închiderea cilindrului metalic, Bîrlea puse în funcțiune biotransformatorul cu cobalt, adaptat în partea superioară a aparatului. Radiațiile cu undă scurtă, deosebit de puternice și pătrunzătoare ale izotopului, erau îndreptate asupra grefonului. Cadranele de oțel ale plămînului artificial indicau intrarea în funcțiune normală a organismului Cellei.

— Trăiește! își spuse Bîrlea privind în urma surorilor care o transportau pe Cella din sala de operație. Nici el nu știa prea bine ce se petrecea atunci în sufletul său. Avea senzația certă că în văzduh plutește maiestuoasă tema triumfătoare a andantelui din „Simfonia Destinului“ de Beethoven. Era transfigurat.

În timp ce-și scoteau halatele, Dabija se apropie de fostul său elev. Pe fețele amîndurora se vedea dorința de a-și spune ceva — nemaigrăit pînă atunci.

Prin ușa larg deschisă a sălii intrară ministrul și directorul Institutului, însoțiți de un grup de medici.

— Vă felicit! fură primele lui vorbe — apoi i se adresă direct lui Bîrlea.

— Citește! Și îi întinse scrisoarea primită cu cîteva minute mai înainte. Grefa... nu era necesară! Fusese un simplu narcotic inofensiv...

— Nu pricep... despre ce narcotic vorbiți, bîigui Bîrlea.

— Imposibil, tovarășe ministru, interveni Dabija, cordul ei era paralizat... A murit sub ochii noștri. A mu-rit, accentuă el din nou.

— E îngrozitor... Bîrlea se

întoarse brusc și ieși aproape în goană din sala de operație. Nu se opri decît în rezerva unde fusese instalată Cella.

Privi înfrigurat cadranele plămînului de oțel. Întorsătura neașteptată, provocată de informația pe care o primise de la ministru și de analiza lichidului rămas nebăut de Cella îl uluise pur și simplu. Rezultatele ambelor analize erau identice. Ea băuse o cantitate dintr-un narcotic inofensiv. Deci, nu putea fi vorba de vreo otrăvire. Totuși, datele clinice arătau contrariul. Cateterizarea cordului și aspectul miocardului dovedeau tocmai existența unei otrăviri. Era o problemă stranie. Dacă fusese o simplă stare de narcolepsie, de unde apăruse atunci toxicoza? Va vedea el mai tîrziu!

Mîinile lui se opriră pe butoanele biotransformatorului. Mări intensitatea radiației. Amețit și stors de puteri, își lipi fruntea de metalul rece al cilindrului. Apoi căzu pe un taburet aflat la căpătîiul Cellei. De sub cadrul de sticlă, care acoperea capul bolnavei, răzbătea prin ventile respirația ei slabă, dar totuși regulată. Părea că Cella doarme. Arar se auzea cîte un suspin ușor. Uneori buzele ei, uscate de o dogoare lăuntrică, se mișcau spasmodic părînd că vor să spună ceva.

Sora, care stătuse pînă atunci retrasă, se apropie de chirurg.

— Tovarășe profesor, nu vă supărați că vă spun...

— Spune! răspunse Bîrlea în silă.

— Văd că sînteți necăjit... Trebuie să vă odihniți! O să-i fiți mai de folos așa.

Bîrlea se ridică și plecă abătut. Își mișca anevoie pi-

cioarele. În minte i se încrucișau mii de ipoteze în legătură cu originea otrăvirii. Nodul gordian trebuia tăiat. Era necesar să treacă imediat la acțiune. Intră în primul laborator. De acolo, ceru telefonic Institutul de toxicologie să i se trimită o probă din substanța băută de Cella. Apoi se duse în cabinetul lui Dabija care tocmai făcea analiza miocardului extirpat.

— Ai reușit să stabilești formula drogului?

— Încă nu... Mai am... Nu-i un alcaloid atît de simplu... Eu însă ți-aș propune să te odihnești...

— Și dumneata? De ce nu pricepeți? N-o pot lăsa singură...

---

Afară era de mult noapte. În tot spitalul nu se aflau luminate decît două ferestre: cea de la cabinetul lui Bîrlea și aceea a rezervei unde era instalată Cella.

A doua zi, de cum primi proba de lichid, chirurgul se înfundă în laboratorul de chimie analitică. Pornind de la substanța băută de Cella, trebuia să ajungă la una asemănătoare toxinei analizată de Dabija. Dacă substanța era inofensivă, fapt pe care îl dovedi imediat experimentînd-o pe animale — atunci ceva intervenise întîmplător, un factor extern necunoscut, care a trebuit să-i schimbe calitățile chimice.

Din cînd în cînd intra în camera bolnavei sale, apoi, abătut, se întorcea în laborator. Nici una dintre ipotezele pe care și le pusese, nici una dintre probele pe care le făcuse pe iepuri nu i-a adus rezultatul dorit.

În a treia seară, starea Cellei era neschimbată. Neliștit, Bîrlea se așeză lîngă soră, vru să fumeze, dar amintindu-și unde se află, frînse țigara și o aruncă.

Cadranele de control indicau aceleași cifre ca imediat după operație. Inima bătea

des și slab, respirația se menținea aproape de normal.

— De ce nu-și revine încă? Acest gînd îl frămînta, iar Bîrlea nu și-a dat seama că-l formulase cu glas tare.

— Tovarășe profesor! — Mă rog? — Nu s-ar putea să-i fie rău din cauză că grefa n-are legătură cu sistemul nervos? — Ei nu! răspunse el plictisit. Inervația se restabilește o dată cu vascularizarea... — Dar dacă... — Lasă-mă soră, nu mă mai întreba! Lasă-mă, te rog!

Sora tăcu și, contrariată, ieși din încăpere. Bîrlea dădu din umeri și începu să se plimbe în jurul aparatului în care era culcată Cella. Îl preocupa aceeași problemă a toxicului.

Spre dimineață, unul dintre asistenții lui Dabija îi aduse formula chimică pe care o stabiliseră cu amănunțime. Mai mult decît atît, ei dovediseră că, luînd aer din inima extirpată și injectîndu-l animalelor, acestea mureau cu inima paralizată.

Singur în laborator, Bîrlea compara rezultatul maestrului său cu acela la care ajunsese el. Nu era deosebire mare. Doar o catenă laterală în poziție para — atîta tot...

În acel moment, sora dădu buzna în laborator. Părea îngrozită. Se vedea că venise într-un suflet.

— Tovarășe doctor... mi se pare că... — Ce-i? — Nu știu — acele aparatelor oscilează de cîteva minute... foarte puternic. Mi-e teamă ca nu cumva...

Bîrlea o dădu la o parte și, fugind, se opri în ușa rezervei. Rămase locului, respiră adînc și intră în vîrful picioarelor. Primul lucru pe care-l văzu fu indicatorul cardiografului, care de la 160 bătăi se oprise la 95. Speriat, se aplecă spre fața Cellei.

Parcă o străbătuse un curent electric. Fu o clipă de

---

nemișcare totală apoi, prin amplificatorul stetoscopului, se auziră bătăile puternice și regulate ale unei inimi normale. Pleoapele îi tresăriră, ochii i se deschiseră largi.

— Apă! fu prima ei vorbă.

Bîrlea ridică acoperămîntul de sticlă și îi strecură printre buze cîteva picături de apă. Imediat, ca după un drum lung și istovitor, Cella adormi.

— Poți pleca, soră! Veghez eu.

Eugeniu rămase singur. În sfîrșit. Cella dormea somnul însănătoșirii. Rezemat de pervazul ferestrei, o contempla, îi urmărea fiecare tresărire a mușchiului feței, se desfăta de tot ceea ce îi dovedea că ea trăiește.

— Ce simplu e să fii fericit! își spuse el înveselit.

Absorbit de nemăsurata lui fericire, nici nu observă cînd intră academicianul Dabija. Acesta îi privi cîteva clipe pe amîndoi și un zîmbet părintesc îi flutură pe obraz. Apoi, după cum îi era obiceiul, rezumă alegoric situația:

— Dacă Miranda te-a făcut un Oneghin, prin Cella ai devenit un Pygmalion. Și amuzat de propriile-i cuvinte, continuă:

— Un Pygmalion atomic!

---

Cîteva luni după aceea, Cella și-a petrecut convalescența departe de orice activitate sau zvon de lucru. Nu citea nimic — nu vedea pe altcineva în afară de Bîrlea și Dabija, care veneau la dînsa săptămînal — căci fusese instalată într-o vilă izolată în mijlocul Bucegilor. Orice emoție îi putea fi fatală. De aceea, chiar și aparatul de radio nu funcționa.

În primele zile, după ce fusese scoasă din plămînul

electric, nu-și dăduse seama bine de ceea ce se întîmplase cu dînsa. Îi păruse că trecuse printr-o imensitate haotică, întunecoasă și pustie. Altfel de senzații nu avusese. Vag de tot întrevedea figura lui Eugeniu din momentul în care deschisese ochii pentru prima dată.

Tratament medical nu i se mai făcea. Din cînd în cînd, era vizitată de un radiolog — care aducea cu el un mic aparat cu care-i făcea radioscopia. La întrebările ei, acesta răspundea rezervat și invariabil.

— Merge bine... da, merge bine...

Începuse s-o plictisească toată îngrijirea minuțioasă care i se dădea și care n-o lăsa să facă nimic. Într-o zi, i se plînse academicianului Dabija de aceasta. Bătrînul o ascultă în tăcere și zîmbi apoi, ca amuzat de o idee.

— Zici că vrei să-ți reîncepi activitatea? — Da, bineînțeles! — Vezi, însă vei avea emoții... și pentru tine... — Nu mi-e teamă de nici o emoție... — Să te punem la încercare? — De ce nu! — Așteaptă.

Bătrînul academician își luă pălăria și plecă deosebit de grăbit. Plecarea precipitată și zîmbetul lui șăgalnic îi dădură unele vagi bănuieli Cellei, dar văzînd că după două ore nu se mai întoarce se culcă.

Țîrîitul prelung al soneriei o trezi din somn. Se întoarsese Dabija.

— Of, spuse el gîfîind, am cam întîrziat... a trebuit să alerg serios... — Unde-ați fost? — Aici e aici! Zici că poți suporta o emoție? — Da! făcu surprinsă Cella.

Dabija ieși în fugă din încăpere. Cînd reintră, îl aducea de mînă pe Bîrlea.

— Eugeniu, spune-i ce ai

---

să-i spui! Cella pricepuse de îndată despre ce era vorba și nu se emoționă de loc. Cel puțin așa pretindea ea mai tîrziu. Cei doi bărbați spuneau însă contrariul.

Trecuseră doi ani de la memorabila operație.

Pe una dintre străzile în serpentină din Sinaia putea fi văzut un bătrîn îmbrăcat într-un ciudat costum de vînătoare, în urma căruia urca gîfîind o tînără sportivă.

— Ei, mai avem mult? întrebă fata.

— A, puțin, încă vreo 3-4 kilometri.

După cîțiva pași, bătrînul se opri în fața unei vile.

— Am ajuns!

Intrară în curte. Pe ușă văzură prins un bilet.

„Sîntem la schi. Venim curînd! Eugeniu și Cella“

Bătrînul, în care desigur că l-ați recunoscut pe academicianul Viorel Dabija, scoase o cheie, deschise ușa și, urmat de fată, intră în vilă. În salon, îi aștepta un foc îmbietor. Se instalară în două fotolii confortabile de lîngă cămin.

— Pînă vin gazdele, v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați da cîteva lămuriri cu privire la cercetările tovarășei Bîrlea. Tot ce pot să-ți spun e că de cîteva luni de zile lucrează împreună cu soțul ei la descoperirea unei antiradiotoxine.

— Dar nu înțeleg: de ce lucrează aici și nu la București!?

— Din cauza sănătății ei. Statul s-a îngrijit să-i creeze condiții favorabile de lucru în această localitate liniștită.

— Dar dumneavoastră la ce mai lucrați? mai întrebă ziarista care lua note.

— Deocamdată am venit să mă odihnesc. Mai bine să facem o partidă de dame!

Fata îi aruncă o privire

---

piezișă, dar n-apucă să-i mai răspundă că ușile se deschiseră larg și în încăpere năvăliră veseli, mirosind a zăpadă, Cella și Eugen.

— Ne-a venit căprioara! exclamă bucuros Dabija primind-o pe Cella în brațe, în vreme ce Bîrlea îi făcea din spate un semn conspirativ de tăcere.

Ziarista, care însă nu observase semnul speriat al chirurgului, interveni cu importanță.

— Să rectificăm, tovarășe academician: de antilopă a fost grefa, nu de căprioară!

Observînd chipurile fîstîcite ale celor doi bărbați, ziarista bîlbîi încurcată:

— Vă rog să mă iertați... n-am știut că...

— Despre ce grefă e vorba? făcu surprinsă Cella.

E momentul să spunem cititorilor că ea nu știa nimic despre inima-i de ciută. Pentru a-și feri de emoție soția, Bîrlea ezitase mereu să-i mărturisească adevărul cu privire la operația care avusese loc!

Dabija rîse molipsitor.

— Ei, lasă grefa! Spune-ne mai degrabă cum a fost la schi!

— Nu, mai întîi spune-mi de grefă și apoi vorbim noi și despre schi!

— Nu-mi plac încăpățînările astea, draga mea! roști pe tonul unui soț absolutist Bîrlea. Trebuie să fim politicoși cu oaspeții noștri și să le respectăm dorințele. Și, întorcîndu-se spre academician, continuă:

— Am schiat minunat! A, nu știi? Cella era cît p-aci să cîștige campionatul de slalom uriaș.

— Nici mie nu-mi plac exagerările tale! replică Cella pe tonul folosit de Eugen. Se vedea însă că e măgulită. Să nu-l credeți! Am ieșit abia a

cincea.

— Îmi pare bine de ce am aflat! spuse Dabija. Și aparent fără nici o legătură se adresă fostului său elev:

— Atunci nu înțeleg de ce nu-i spui.

Trecîndu-și privirea de la unul la altul, Cella se încruntă.

— Așa sînteți toți bărbații!

— Draga mea! se alarmă Bîrlea.

— Parcă mi-ai făgăduit odată solemn că nu-mi ascunzi nimic...

— Părerea mea este, mormăi stăpînindu-și rîsul Dabija, că nu el ascunde, ci dumneata ții ascuns acel lucru.

— Ce glume sînt astea? Să știi că mă supăr de-a binelea.

— Ei, atunci să-ți spunem: în pieptul dv. drăguță Cella, bate de aproape doi ani de zile o inimă de ciută...

Astfel a aflat Cella povestea inimii ei de sălbăticiune.

---

Puțin după asta, într-o seară, stînd în fața căminului, în care se hîrjoneau flăcărui albăstrii, Bîrlea își aduse deodată aminte de ceva.

— De mult voiam să te întreb, draga mea, ce-ai mîncat înainte de accident?

— Nimic! Țin minte că în ziua aceea nu fusesem la masă.

— Bizar. Nici măcar o bucățică de zahăr, o bomboană?

— A, ca să vezi cum am uitat! O prăjitură.

— Halal om de știință mai ești și tu! Prăjitura asta te-a costat prima ta inimă. Mă întreb pe ce-o s-o schimbi pe a doua.

— Dar, Eugen, ce vorbe sînt astea?!

— De la început ți-am spus, continuă el glumeț, că nu ești croită pentru știință. Degeaba ai fost tu premiată

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

pentru narcotic. Și o mîță știe să soarbă ceva pe nerăsuflate. Tu însă înainte de a te îmbăta, trebuia să știi că alcaloidul tău, combinat cu levuloza, devine mortal. — A fost o întîmplare nenorocită. — Ba nu. Nu încerca te rog să mi te strecori. Și în orice caz, pe noi oamenii de știință nu întîmplările ne interesează. — Ba da! Sau ai uitat cum a fost descoperită radioactivitatea... — Ba n-am uitat!... Exact după cum a descoperit Newton legea gravitației universale, mulțumită mărului care a picat din pom. Tu, dacă erai acolo, mîncai mărul!

— Deocamdată, știu că ai la activul tău două vieți, iar cea de a doua numai mulțumită mie. Așa că, fii respectuoasă cu bărbatul, iubitul, tatăl și mama ta!

SFÎRȘIT

P.S. Recitind această povestire din „epoca de piatră“ a science-fiction-ului, mi-am dat seama că, în ciuda ideii interesante și a unui final alert, naivitatea mentalității de atunci nu poate fi tăinuită. Totul îmi pare ca o întîlnire

temporală a mea cu mine însumi sub forma lui homo primigenius. Așa cum, din păcate, se întîmplă prea adesea în istorie, spre a ajunge la era de aur a anticipației românești din anii '60—'70 a trebuit să reluăm filogeneza aproape de la zero. Într-o competiție actuală, dacă nu s-ar prezenta într-o variantă ameliorată, „Inimă de ciută“ n-ar avea șanse prea mari. Poate că acesta e destinul de umilință al tuturor recordurilor. Oricum, reversul pozitiv al relecturii mele dezamăgite este că bătrîni și tineri am evoluat uimitor în ultimele trei decenii care despart actuala anticipație cosmică de anticipația fără imaginație. Adrian Rogoz — 1984.

Cei doi se plimbau prin parc plini de demnitate, îmbrăcați cu multă corectitudine, purtînd cravată și tunși exemplar. Traiectoria lor era absolut rectilinie, iar pașii, absolut uniformi. Nu se grăbeau. Nu aveau la ce se grăbi. Singurul lucru pe care îl aveau de făcut era să-i privească severi și disprețuitori pe tinerii nepoliticoși și grăbiți sau pe aceia obraznici și prost crescuți care îndrăzneau să se sărute pe bănci. — Ha-ha, spuse calm domnul, privind peste umăr. Ia te uită la el! — Ho-ho, he-he, îl aprobă doamna, după ce-și întoarse și ea capul. — E țeapăn, spuse domnul, înaintînd cu privirea întoarsă. — E rigid de parcă ar fi înghițit o bară de metal, chicoti doamna din ce în ce mai neatentă pe unde merge. — De parcă ar avea costum de tablă, spuse domnul. — De parcă ar fi ruginit, completă doamna. — Eu cred că-i robot... mai spuse domnul, izbindu-se de stîlpul de beton pe care nu-l văzuse la timp. — Și eu cre... icni doamna și căzu grămadă peste el, scoțînd un zgomot de bidon rostogolit. Fu nevoie de trei depanatori și o furgonetă de intervenție ca să repună în funcțiune aceste exemplare de muzeu, ultimele rămase pe planetă.

DESEN DE VALENTIN LUPAȘCU

---

---

---

- NU MAI STAI? își holba Edd ochii spălăciți făcînd o mutră nemulțumită. Să mai bem ceva, să mai vorbim...

Han nu răspunse. Își coborî picioarele de pe scaunul alăturat, caută în claviatura mesei clapa „TERMINAT CONSUMAȚIA“ și, după ce-o apăsă, culese restul sub forma unor jetoane mici și verzi apărute într-o nișă. Le cîntări gînditor în palmă. Făcuse gestul din obișnuință. Bucățelele de plastic magnetizat, care însemnau pentru ceilalți totul sau aproape totul, pentru el își pierduseră semnificația. Nu mai avea nevoie de ele. Ezită cîteva secunde, apoi le introduse una cîte una în fanta mesei.

- Bea ceva pentru mine, Edd, spuse și simțind că i se umezesc ochii se ridică brusc și se îndreptă spre ieșire.

- Hei, unde te duci? răsună în urmă glasul răgușit al lui Edd. Îl ignoră și, trecînd pragul, sări într-o cabină reactivă. Fugitiv îi înregistră numărul. Nu greșise. De fapt, nici nu avea cum, în lumea asta în care nici măcar un fir de praf nu scăpa uriașului angrenaj al Predesticii. Se lăsă greoi pe perne și porunci fără vlagă:

- Sectorul A, caroiajul 1.

Nu cunoștea pe nimeni în zona aceea, rezervată elitei, n-avea nici un motiv să ajungă acolo, dar vorbele îi veniseră pe buze înainte de a le gîndi. Se aflau în el sau, mai bine zis, în arabescul care-i încrusta fruntea. Nu numai vorbele, ci toate acțiunile sale cuprinse între cele două jaloane: „NAȘTEREA ȘI MOARTEA“. Se apropia cu pași vertiginoși de cel de-al doilea. Peste cîteva ore, își privi ceasul, peste exact o oră și cincizeci de minute avea să moară la fel de stupid precum trăise: căzînd de pe terasa unui hotel într-un moment de defecțiune a sistemelor de securitate magnetică.

Cunoștea secvență cu secvență, chiar de cînd împlinise doisprezece ani, vîrsta majoratului, întreg filmul existenței sale, toate momentele importante, puținele reușite și nenumăratele eșecuri. Mai mult, exasperat fiind de seria nesfîrșită de insuccese ce-i era menită, încercase să acționeze altfel, să se abată de la scenariu. Nu reușise să schimbe decît cîteva elemente neînsemnate. Finalul rămăsese în

întregime cel prevăzut în Mnemodest. Atunci se convinsese că nu există nici o posibilitate de sustragere de la soarta impusă de cartela ale cărei simboluri îi gravau adînc carnea frunții.

Oftă adînc și tresări surprinzînd dorința de viață care, după aproape treizeci de ani de amărăciune, mai există în el. Ce însemna sentimentul acesta stupid care-l îndemna să se îndoiască de implacabilitatea programului care-i dirijase pînă acum fiecare mișcare, fiecare zîmbet, fiecare fior? Pe vremuri, cînd oamenii erau victimele unor acțiuni aleatorii, cînd șansa și soarta erau guvernate de întîmplare, acest sentiment se numea speranță. Acum nu se mai putea numi decît prostie.

Cu o ușoară smucitură, cabina se opri. Ușa se deschise invitîndu-l parcă să iasă. Se gîndi un moment că ar putea încerca încă o dată să se împotrivească realității, să fugă de pe calea riguros definită a existenței sale. Zîmbi chinuit. N-avea nici un rost. Așa-i stătea scris. Să cadă de pe terasa hotelului ce-și profila silueta uriașă la cîteva sute de metri mai încolo.

Coborî și se îndreptă încet spre clădirea pe care-o vedea pentru întîia oară. Era o construcție ultramodernă în care puteai foarte ușor să cheltuiești o avere într-o oră. Și, ironia soartei, el avea acum, în ultimele clipe, mai mulți bani decît avusese vreodată. Pe fațada celor o mie de etaje, ce străluceau diamantin în lumina vie a soarelui, sute de ascensoare se deplasau cu iuțeală, semănînd cu broboanele de sudoare ce-i inundau fruntea. Constatarea că în loc să urască această lume care-i desemnase un destin atît de vitreg, se lăsa pătruns de emoții estetice în fața realizărilor ei, îl uimi. Dar nu putea să urască un sistem de viață care devenise de cîteva mii de ani singurul. Nu putea decît să-l accepte, așa cum îl accepta tot ceea ce însemna viață, mișcare, devenire.

Singura șansă pe care-o oferea era aceea ca, în momentul conceperii, părinții să dispună de suficienți bani pentru a cumpăra un Mnemodest favorabil progeniturii lor. Părinții săi fuseseră prea săraci. Mnemodestul îi fusese repartizat din oficiu.. Nu le purta pică pentru asta. Acum aprecia faptul că nu-i fusese dat și lui să aibă urmași, deși altă-

---

dată și-i dorise. Îi părea bine că nu lăsa în urmă o ființă sortită eșecului de neșansa de a nu fi avut bani.

Mergînd agale, cu mîinile în buzunarele combinezonului albastru, semnul distinctiv al castei a V-a, penultima, se apropie de unul din ascensoare. Era gol și fu nevoit să mai aștepte vreo două minute pînă ce fotoliile acestuia se ocupară cu minimum de persoane necesar deplasării rentabile.

Îndură cu nepăsare privirile curioase și dezaprobatoare ale celorlalți, înveșmîntați cu precădere în salopete și combinezoane corespunzînd castei speciale. Era, știa bine, un intrus ce încălca cele mai elementare reguli de politețe intrînd într-un hotel rezervat. Rînji în gînd. Ce putea face? Asta-i era soarta.

Poate din pricina prezenței lui nedorite sau poate pentru că așa era obiceiul, ascensiunea se desfășură într-o tăcere deplină. Fu singurul care coborî la etajul cincisute, urmărit de privirile ostile ale celorlalți. Parcurse fără grabă coridoarele învăluite într-o lumină blîndă, odihnitoare. Trecerea sa semăna stupoare printre clienții risipiți pe băncile dispuse de-a lungul pereților acoperiți cu rafinate opere de artă extraterestră. Simți o satisfacție atroce la gîndul că, măcar în ceasul din urmă, îi era dat să pătrundă într-unul din sanctuarele bogătașilor, să-i șocheze sau măcar să-i scandalizeze pe cei ce făcuseră din viață un perpetuum de huzur și sațietate.

Intră în grandioasa sală a restaurantului. Strălucirea și fastul interiorului îl surprinse, deși inițial își propusese să nu se lase impresionat. Pe pereții îmbrăcați în marmură roșie, venusiană, făclii albastre ardeau cu pîlpîiri hipnotice, răspîndind în încăpere efluvii necunoscute nărilor sale, menite să creeze buna dispoziție. Mesele rotunde, din cuarț cu transparență variabilă, separate prin pereți din același material, erau în întregime ocupate. Numai una, așezată lîngă peretele exterior, avea un fotoliu liber. Se îndreptă fără ezitare într-acolo, salută și se așeză, impasibil sub privirile furișate spre incriminantul său combinezon albastru.

Perechea se opri dintr-o discuție ce părea aprinsă. Femeia, într-o salopetă roșie, casta specială, era tînără și atrăgătoare. Bucle blonde, căzîndu-i pe umeri, contrastau plăcut cu bronzul pielii, cu buzele roșii și pline și cu ochii negri umbriți de gene lungi, mătăsoase. Ochi care nici măcar nu clipiră cînd Han o privi cercetător, aproape obraznic, măsurîndu-i formele evidențiate de salopeta bine croită.

Bărbatul de lîngă ea, un bătrîn viguros, din aceeași castă, înalt și bine făcut, evita să-l privească. Han îl simți încordat, la pîndă. Puțin îi păsa. Terminînd cu cercetarea comesenilor, scoase din buzunare un maldăr de jetoane portocalii și se apucă meticulos să le introducă în fanta decupată în marginea tăbliei transparente. Era hotărît să și cheltuiască toți banii, așa că ceru, fără ezitare, cea mai scumpă băutură afișată pe ecran.

— Lapte!

Vocea îi sună triumfătoare cînd îi privi pe cei doi ce asistaseră uimiți la inedita ceremonie. Probabil, nici măcar ei nu și-ar fi putut permite un elixir atît de costisitor. Micuțul elevator se ivi aproape imediat și dădu la iveală un recipient elegant în care sclipea opalin simbolul sfidării aruncate de Han întregului Univers.

— Pentru frumusețe, închină el, privind țintă în

ochii femeii. Aceasta tresări ușor, roși, apoi zîmbindu-i își ridică la rîndul ei paharul.

— Ascultă Han, simți mîna nervoasă a bătrînului înfigîndu-i-se în braț, șterge-o cît mai repede de aici! Altfel chem garda și...

— Tată..., interveni imploratoare fata.

— Nici un tată, i-o reteză bătrînul. Nu vreau să-l suport aici pe acest individ obraznic. Cu ce drept ai intrat aici, cum de ți s-au deschis ușile?

Han își smulse cu ușurință brațul din strînsoarea degetelor fine, de aristocrat, zîmbi disprețuitor și se uită la ceas. Cinci minute.

— Numai cinci minute. Spuse el printre dinți. Atît va trebui să mă mai suporți.

Bătrînul se chirci sub răceala privirilor cenușii în care citi o nepăsare mai presus de conveniențele sociale la care ținea atît. Înțelese și chipul i se crispă sub o suferință ascunsă. Încercă să zîmbească, dar chipul său ridat nu reuși să schițeze decît o jalnică grimasă. Ridică și el paharul.

Băură toți trei în tăcere. Ușa transparentă, în dreptul căreia se așezase Han, începu să gliseze neauzit lăsînd să pătrundă o boare călduță. „Se fac ultimele pregătiri“, îi trecu prin minte. Închise ochii căutînd să-și abată gîndurile negre ce-l frămîntau, dar nu reuși decît să-și amintească ultima secvență a vieții, așa cum îi fusese prezentată de decodificatorul Mnemodestului. Căderea, strigătul lung, strivit între maxilarele încleștate, senzația de plutire și apropiere vertiginoasă de sol. Apoi izbitura.

— Cum te cheamă? răsună glasul melodios al fetei. Deschise surprins ochii și încă sub imperiul imaginilor de sub pleoape nu pricepu. Se reculese și cu voce mai aspră decît ar fi dorit se prezentă.

— Han Cor, oficiant gradul II, casta V, dacă mai are vreo importanță...

Bătrînul îl privi cu ochii încărcați de compasiune.

— Ai consultat „oracolul“?

— Am avut curiozitatea asta. Pe la doisprezece ani, preciză Han trist, și cu mîna tremurîndă duse din nou paharul la buze. Sorbi îndelung degustînd picătură cu picătură licoarea reconfortantă, apoi aruncă recipientul gol în fanta debarasoare.

În loc să fie resorbit în corpul mesei, paharul fu ejectat înapoi și căzu pe podea. Han tresări și se aplecă să-l ridice. Un bîzîit ușor se auzi dinspre fotoliul său magnetic, apoi un soi de irizații portocalii îl învăluiră. Sări din fotoliu, electrocutat. Piciorul nimeri paharul, acesta se rostogoli sub talpă și trupul i se prăvăli spre deschizătura din perete.

Cu un reflex neașteptat, bătrînul îl apucă de combinezon, voind să-l tragă înapoi. Dar Han era prea greu pentru puterile sale. Antrenat de acesta fu la rîndu-i proiectat prin deschizătură.

Han mai auzi în urmă strigătul fetei, apoi senzația de plutire, de eliberare îl copleși.

---

— Nu înțeleg cum a reușit să supraviețuiască ăla, arătă polițistul spre Han, care se ridica năucit de pe caldarîm. În mod normal trebuia să trăiască celălalt. Mnemodestul este categoric, mai adăugă scoțînd decodificatorul de pe fruntea bătrînului. Medicul privi trupul și murmură la rîndul său nedumerit:

— Dracu știe. O fi avut loc un fel de transfer de soartă... Vor afla cei de la Departamentul de Predestică despre ce e vorba. Oricum, norocosul de colo trebuie să-și cumpere un nou Mnemodest.

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

„Plăcut surprinzător este, în primul rînd, talentul pur literar, exprimat dincolo de recuzita genului, talent despre care nu se poate spune că realmente îi sufocă pe autorii noștri de proză SF. Mihail Grămescu își găsește adesea cuvintele, dar nu ca un ziarist rutinat, ci ca un poet. Destule dintre exprimările sale au o prospețime autentică, străină de cazna pedestră. De talentul literar țin și unele intuiții psihologice, ale căror concretizări nu dau impresia că ar avea surse livrești. O manifestare mai specializată de talent literar poate fi considerată inventivitatea în materie de idei SF, pe care Mihail Grămescu o dovedește (cunoscut fiind faptul că SF.-ul, gen manierist, se întemeiază pe un număr relativ mic de motive și submotive, cei mai mulți autori resemnîndu-se la tentativa de a fi originali doar în materie de scriitură, a avea o idee SF înseamnă a inventa un conflict sau cel puțin a le inculca cititorilor cu lecturi SF nu extrem de întinse impresia de noutate). [...] Surprinde, în al doilea rînd, ceea ce aș numi gestul literar. Cu dezinvoltură de artist naiv, Mihail Grămescu face abstracție de codurile cunoscute ale genului; prozele sale, născute parcă sub imperiul unei prea ridicate presiuni a inspirației, țîșnesc precum jeturile de aburi scoase de o locomotivă «Pacific» aflată în staționare; cititorul constată cu plăcere că paginile parcurse alcătuiesc o «mașină de citit» a cărei putere este considerabilă“. (Voicu Bugariu)

---

NU ȘTIU cum făceam, cum dregeam, dar dimineață de dimineață reușeam să întîrzii la servici. Nu prea mult: 10–15 minute de fiecare dată, dar și atît era suficient ca „șefu“ să mă dea de exemplu negativ la ședințele sindicale. Oricît m-am străduit, nu am reușit să mă dezbar de prostul obicei de a mai ține nițel ochii închiși după ce suna ceasul. Cînd îi deschideam iar, blestematul ornic arăta, ca prin minune, cu oarecît mai mult decît limita eficientă ce-mi era necesară pentru a ajunge în timp util la condică. Și ori de cîte ori sînt în întîrziere toate evenimentele concurează malefic la amplificarea tragediei: liftul nu funcționează sau este ocupat de persoane răuvoitoare care îl lasă blocat la parter, toate stopurile din cale sînt puse și autobuzul îmi pleacă „de sub nas“ lăsîndu-mă cu ochii în soare să-l aștept pe următorul, care, inevitabil, întîr-

zie, are pană sau merge atît de încet încît mai degrabă aș ajunge pe jos decît cu el. Asta e! Dimineața năvăleam pe ușa blocului ca un bolid și de fiecare dată mă împleticeam de o tînără pe care, în urma nenumăratelor impacte involuntare am ajuns a o identifica drept una și aceeași. Era o blondă ’năltuță, cu ochii negri, îmbrăcată demodat, dar rochiile lungi și blănurile îi dădeau un aer distins și străin, înnobilată, cum mi se părea mie ținuta demnă, privirea mîndră și mersul, mai ales mersul care m-a frapat întotdeauna... Purta pe degete, la urechi și la gît gablonzuri și, nu știu cum, dar parcă îi stăteau bine. De cîteva ori m-am întrebat dacă nu s-ar putea să nici nu fie imitații, dar cine mai are și, mai ales, cine ar mai purta azi diamante, rubine și safire veritabile prin oraș, la servici, căci nu puteam presupune că tînăra

fardată bogat, dar cu gust, și parfumată puternic, venea de altundeva în fiecare dimineață la aceeași oră. Lucra probabil în tură de noapte, dar oare la ce instituție socialistă? La care loc de muncă s-or fi ducînd femeile astfel gătite? Secretara directorului nostru, de exemplu, arată mai iute a femeie de serviciu, și făcînd comparație cu tînăra de care mă împiedicam eu la intrarea blocului, aș fi zis că Dulcinee întreprinderii noastre era doar un surogat, o paiață travestită în primadonă pentru un vodevil penibil. Într-una din diminețile lunii mai întîrziasem mai mult ca de obicei și fata cu care mă busculam întotdeauna dincolo de ușa cu geamuri mari de la poartă urca treptele spre lift și, fiindcă aflasem astfel că locuiam la aceeași adresă, mi-am permis să o salut, constatînd totodată că nu o mai remarcasem în

---

Almanahul Anticipația 4

---

cursul zilei, după ce veneam la servici, așa încît mi-am pus problema la care apartament o fi locuind, trecînd în revistă fugitiv numele de pe cutiile de corespondență din hol: Mițițicas, Zeana, Aniței, Borandă... Fata mi-a răspuns binevoitor la salut, zîmbind (și Doamne, ce dulce a fost sclipetul de o secundă al zîmbetului ei!). Am coborît scările mai departe în fugă în vreme ce ea a continuat să le urce și nu am mai întors privirea decît cînd am ajuns la ușă, dar ea deja se făcuse nevăzută în lift.

Toată ziua am fost urmărit de zîmbetul necunoscutei, iar după-amiază nevastă-mea m-a întrebat de ce sînt supărat. Nu eram supărat, însă i-am spus că am avut probleme la servici, fiindcă nevastă-mea nu ar fi înțeles niciodată ce era în sufletul meu. Întreaga noastră existență îmi apărea fadă, căci după întîlnirea cu necunoscuta avusesem o revelație uluitoare în privința propriei mele persoane: constatasem că aș fi în stare să renunț fără remușcări la liniștea fericirii conjugale pentru a urma o străină abia întrevăzută cîteva clipe în graba matinală.

Ne făcusem obiceiul să ne salutăm, zîmbindu-ne. Primăvara răcoroasă și ploioasă se transformase treptat-treptat într-o vară toridă. Întîrzierile mele repetate îmi atrăseseră oprobiul public și primisem un avertisment din partea conducerii. Nu mai trebuia să întîrzii cu nici un preț! Mai bine lipseam de tot, dar în nici un caz nu mai trebuia să întîrzii.

Și iată că în ultimele zile ale lui iunie alergam din nou disperat încercînd să cîștig ceva din întîrziere. Cu o noapte înainte stătusem pînă tîrziu, cu geamurile deschise, să intre parfumul teilor, răsfoind fără interes (dar și fără nici un chef să mă culc) un tom de filozofie, vechi și prăfuit.

Pe aleea din fața blocului m-am întîlnit cu blonda și ne-am salutat ca de obicei. Am remarcat un gest abia schițat care mi s-a părut că trădează intenția de a se opri, cu dorința, cine știe? să schimbăm poate cîteva cuvinte, dar am continuat să alerg inerțial pe sub crengile răspîndind în aura răsăritului mirosul de ceiuț. Dar după cîțiva pași, fie trandafirii înfloriți între blocurile cenușii, fie căldura domoală și plăcută a zorilor de vară, fie amintirea nelămurită a plimbărilor cu colegele de pe vremea școlii, rătăcind prin Herăstrău să ne șoptim tandre cuvinte înamorate, ceva anume și toate la un loc, în plus adăugîndu-se angoasa unei noi dispute cu „șefu” pe inepuizabila temă a întîrzierilor mele incorigibile, m-au făcut să mă opresc și să mă întorc. Aleea era însă pustie, și ezitarea îmi fusese suficient de lungă cît să-i lase necunoscutei timpul să se piardă în hruba întunecată a ușii blocului. Și atunci, potolit și la rece, scăpînd de sub imperiul momentului, m-am autoinvestigat ce aș fi dorit să-i spun și să-i propun. Unde să o invit? Ce poate face un soț de 30 de ani, om de rînd, muncitor simplu ca mine, cu o femeie atît de frumoasă, cu o femeie frecventînd un misterios serviciu de noapte unde se duce dichisită cu bijuterii, fie ele chiar gablonzuri, oricum, gătită mai pretențios decît o secretară de director care, de cîte ori ajung pe la conducere cu cereri sau mai știu eu ce, se uită la mine ca de pe Everest? Dacă pînă și matroana cu aspect de servitoare nu îi acordă unuia ca mine mai multă preocupare decît unui cîine vagabond, ce interes ar putea prezenta persoana mea pentru tînăra necunoscută? Și apoi, de ce s-ar uita cineva la mine altfel decît așa? Ce sînt eu altceva decît un ciuruc, un amărît

„fără studii” tîrîndu-și viața de azi pe mîine?

O dată cu aceste gînduri am renunțat la orice speranță în ce privea viitorul relațiilor noastre, dar nu și la patima plăcerii de a o revedea. Mi-am continuat deci fuga și cu puțin noroc am ajuns la timp, felicitîndu-mă în sinea mea pentru a fi reușit să scap de astă-dată de calvarul condicii pentru întîrziați.

Mereu cu gîndul la necunoscută am conceput un plan de „urmărire inversă” menit, mi-am spus eu, să potolească măcar curiozitatea nesățioasă ce mă rodea în privința condiției ei sociale. Zilnic am început să mă scol, deci, și să plec cu cîteva minute mai devreme de ora normală, urmărind ca traiectoriile noastre să se încrucișeze puțin cîte puțin mai devreme. Continuam să practicăm schimbul de saluturi abitual, dar nu am mai făcut greșeala să sper la relații de altă natură. Ne zîmbeam, urmîndu-ne calea fără a mai privi în urmă: doi străini ale căror drumuri aveau un punct de tangență înainte de a se pierde fiecare în viața lui cotidiană, doi locuitori în două lumi paralele din două universuri paralele.

La început colegii s-au minunat de neașteptata schimbare radicală de poziție a „exemplului negativ” și „șefu” a făcut chiar o remarcă despre utilitatea gesturilor aspre în cazul abaterilor disciplinare, intransigența conducerii neaducînd, iată, nimănui prejudicii, ci impunînd evoluția justă a evenimentelor spre compromisul social favorabil tuturor. Pe semestrul al doilea am fost dat și model de disciplină și am fost propus pentru primă. Dar mai apoi toți s-au învățat cu prezența mea pretimpurie, și nimeni nu mi-a mai adus elogii.

Ceea ce era cel mai ciudat la randezvous-urile mele tot

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

mai matinale era că oriunde aș fi ajuns în drumul spre servici, cu oricît mă trezeam și plecam mai devreme, întrevederea era inevitabilă, ca aranjată de mîna destinului. Am regăsit-o astfel pe tot parcursul traseului și, urmărind sensul dictat de misterioasa sursă, mi-am luat obiceiul de a străbate drumul pe jos. Atunci cînd am întîlnit-o, deci, într-o bună dimineață, la poarta întreprinderii noastre, nu mi s-a părut deloc un lucru neobișnuit, deprins încet-încet cu ideea paradoxului posibil, ba fenomenul mi-a apărut la momentul respectiv drept singura continuare firească a evenimentelor. Ne-am întrevăzut în cursul următoarelor zile prin curte și, punctînd traseul cu zîmbete și saluturi, bunăvoința pe care ea mi-a acordat-o nedezmințit m-a încurajat, dacă nu să sper ceva concret, să persist măcar în visare. Și a venit și clipa cînd, atingînd punctul culminant al investigației inverse, să ajung, către sfîrșitul lui iulie, cu mai bine de o oră înainte la lucru. Curtea era năpădită de flori înalte, violete și stelele sclipeau pe cerul senin. Era ultima zi înainte de concediu și mă bucuram deja la gîndul celor două săptămîni de litoral care mă așteptau. Inefabila mea idilă, după ce durase atîta vreme, avea să înceteze, poate pentru a nu mai reîncepe după aceea. Și conștiința unui sfîrșit de drum m-a determinat să iau hotărîrea de a-i vorbi, atunci ori niciodată, pentru a rupe vraja în care mă lăsasem prins de bunăvoie.

Nimic nu mai era în stare să mă mire: nici magazia mizeră, care reprezenta locul meu de muncă, dar căreia iluminația feerică îi conferea un aspect complet inedit, de parcă nu tot în clădirea aceea s-ar fi aflat și biroul meu înghesuit, și de parcă nu astea ar fi fost geamurile

acoperite cu hîrtie cenușie de ambalaj. Alți oameni se agitau pe peronul din față, unde de obicei huruiau camioane duhnind a benzină. Vestimentația „schimbului de noapte” (și aș fi jurat că nu am auzit de un astfel de schimb la întreprinderea noastră) era burlescă și totuși nu am luat-o în seamă, cum nu am acordat nici un interes nici faptului că toți păreau a mă recunoaște de undeva, salutîndu-mă cu un respect cu totul exagerat avînd în vedere măruntul rol social pe care îl jucam.

Chiar în ușa ternei încăperi a apărut Ea. În apele bijuteriilor (care nu puteau fi decît gablonzuri, acum eram convins!) lumina din interior se oglindi sticlind multicolor, răspîndindu-mi în priviri o amețeală orbitoare. Și cînd necunoscuta, ca de obicei, mi-a zîmbit răspunzînd la salut, mi-am luat inima în dinți, cu convingerea intimă că ce mi se mai putea întîmpla nu mai are, oricum, nici o importanță, și m-am oprit din drum. Atunci a încetinit și ea pasul, și chiar în dreptul meu, exact în clipa în care m-a depășit în direcție opusă, a încetat de a mai exista. S-a pierdut în hău, dezvăluind aspectul polarizant și ambiguu al materiei din care era alcătuită: din față fusese prea frumoasa femeie zîmbindu-mi, pentru ca, din profil, asemeni unei poze vii, să se manifeste în întreaga ei goliciune; doar fațadă: o mască ființînd la intersecția traiectoriilor celor două lumi oponente venindu-și în întîmpinare, dar numai la impactul lor. Încercînd să pătrund în lumea ei, lumea ei încetase să existe. Lumina care-mi sclipise atît de multicolor și fermecat în pupile, ca o promisiune, mă refuza categoric.

Am întors ochii spre clădirea depozitului și era iar depozitul meu milog ascunzîndu-și interiorul în spatele hîr-

tiilor de ambalaj din ferestre. Și operînd o extrapolare violentă, am intuit că așa cum lumea ei mă refuza, probabil că și lumea mea o refuza pe ea, privindu-ne din urmă unul pe altul, eram amîndoi doar fațade, măști disimulînd Neantul.

Crepusculul zorilor învelise bizarele flori violete ce năpădiseră în curte într-o lumină spectrală, și am intrat în birou, lăsîndu-mă să cad pe scaunul tinereților mele, pe scaunul scîrțîind pe care mi se trece mascarada vieții. Voi pleca în concediu, voi petrece o aparență de divertisment, alături de o imperfectă imagine feminină copiind impropriu inaccesibilul ideal, mă voi întoarce peste două săptămîni să-mi întretai calea din nou, zilnic, cu fantoma unei femei din altă lume, cu o ființă viețuind chiar aici, pe locul în care îmi duc și eu existența, numai că în contratimp. Începeam să realizez că dacă aș pleca de acasă cu cîteva minute mai tîrziu, aș vedea-o pe străină intrînd în casa mea, în apartamentul banal, numai că dacă aș putea avea acces și eu atunci la propria mea casă și viață, ar fi cu totul altele și de nerecunoscut: mai luminoase, mai pure, mai feerice. Din prima clipă a nașterii și pînă în clipa morții, icoana menită a se întrepătrunde cu trecerea mea, dezvăluind însă altă dimensiune a spațiului, în același timp alt timp, era Reversul, fiind din abundență tot ceea ce nu mi-a parvenit decît întîmplător și numai ca fard, și împingînd iluminația la limită, am invocat un Univers simultan plecînd din Moarte în clipa nașterii, venind în întîmpinarea Vieții pe același traseu, fiind în toate punctele trecerii același lucru cu Viața: Interferență și nimic.

Pe ușa deschisă pătrundea de afară parfumul florilor violete ce invadaseră, nenu-

---

---

mărate, hardughia depozitului, și la ora cuvenită, colegii se buluciseră, în ultimul moment, împrejurul condicii. - Ce faci, bă? Ai dormit

aici? Să știi că o să ți se ridice statuie tematică: „Întruchiparea Conștiinței!“ Camioanele huruiau pe peronul din față și mirosul

benzinei se amesteca brutal cu parfumul florilor violete din curte și cu miazmele de la anexele clădirii.

1. Ce vară secetoasă! oftă băiatul privind către cerul roșu, senin ca o cupolă de sticlă.

- Da, aprobă și bătrînul. Este îngrozitor de cald.

Stăteau la marginea Cîmpiei crăpate de arșiță. Afurisitele de mușuroaie duhneau ca dracu. În afara lor, nici o vietate nu anima nesfîrșirea de cenușă radioactivă. Pînă și costumele lor de protecție argintii sclipeau anorganic sub soarele însîngerat. Undeva, în zare, se profila ca decupat conturul Orașului. Paralelipipedele surpate expuneau vederii hăuri negre ce se holbau orb spre lumea colorată vesel a Cîmpiei. Monoliții cenușii erau, de altfel, singurul lucru monocrom pe cîmpul multicolor de pulbere.

- De mic mi-a plăcut să vin să stau în preajma Pustiei, zice băiatul. Fugeam de acasă și veneam aici. Toți ceilalți copii preferau să rămînă în Hrubă și să asculte trăncăneala bătrînilor, povești cu popoare de demult, cu Eroi și Libelungi.

- Nu pomeni de ei aici. Ăsta-i anul lor.

- Da. Și? Doar nu ai început să crezi și tu în superstiția cu invocarea...

- Nu cred în nimic. Dar tu nu ai văzut niciodată Libelungi și de aceea îți vine ușor să vorbești așa.

- Asta așa e. Mă învîrt pe aici de peste 20 de ani și, sincer să fiu, nu am văzut încă nici picior de Libelung. Cred că, în atîția ani, nu-i

așa, dacă ar exista, era imposibil să nu dau și eu nas în nas măcar cu unul din ei. Dar nu. Să știi că nu, bătrîne.

- Ascultă... cum ziceai că te cheamă?

- Swan.

- Bine. Ascultă, Swan, eu i-am văzut o singură dată, dar, sincer să fiu, nu aș mai vrea să-i mai revăd.

- De ce?

- E greu să înțelegi. După Marele Dezastru, cînd a trecut peste lume Primul Val, oamenii mai erau încă solidari și au putut să-i întîmpine, să-i oprească...

- Dar de ce e nevoie să fie opriți? Lăsînd la o parte că un om cu o fucilă este invincibil...

- Taci, taci, că mi se face pur și simplu lehamite cînd te aud! Mă băiete, tu nu ai văzut în viața ta Libelungi și de-aia ești tare la sfat.

- Ei și, ia zi, cum arată? Hai, mai explică-mi o dată.

- Sînt nițel mai scunzi ca noi. Crusta metalică...

- Dar ești sigur că e metalică?

- Tu ce crezi? Cenușa asta e peste 90% metaliferă. 90%, pricepi? Și apoi, gîndește-te numai ce înfățișare au! Sînt mutanți. Pricepi?

- Nu, nu pricep. Și pînă cînd nu voi întîlni și eu unul, nici nu am cum să pricep. Asta dacă există. Dar dacă ar fi fost cu adevărat, în 25 de ani... Și apoi, ce s-ar întîmpla așa de nemaipomenit dacă ar ajunge la Ocean? Presupunînd chiar că există,

și sînt așa cum umblă vorba, și așa cum spui și tu, de ce atîta trudă ca să nu-i lăsăm să ajungă la Ocean?

- Nu știu, recunoscu bătrînul. Așa ne-a rămas din vechime, ca să nu-i lăsăm. Și pe atunci mai erau încă Oameni de Știință, Savanți de seamă...

- Poah! făcu băiatul, dînd din mînă a pagubă.

2. Cei doi merg prin cenușă, spulberînd-o în curcubee feerice. La numai un sfert de unitate geometrică cresc Plantațiile, deși, din cauza pantei, nu se zărește nimic. Acolo rodesc arborii umbroși cu frunze liliachii și albe. Acolo, cînd calci, lutul umed scîrțîie sub pași. Acolo sînt oameni. Oameni ca mine, ca tine, oameni vii, care se drăgostesc, care vorbesc, mănîncă și dorm. Oameni, unii în spatele celorlalți, semnalînd cu fumurile focurilor, din deal în deal, seară de seară, că n-au fost îngropați în cenușă, că populează Planeta, puternici, liberi, pînă la Orizontul de dincolo de care se ridică Soarele, și pînă dincolo de el. Și doar la un sfert de unitate geometrică: Pustia, scrumul multicolor, mușuroaiele, solul crăpat, Necropola.

Cei doi străbat Pustia, sondînd ici și colo praful cu lăncile.

- Fii atent! spune bătrînul, arătîndu-i norul din zare.

- Da, va ploua, în sfîrșit! aprobă tînărul.

Merg mai departe, discu-

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

tînd despre fantomele pe care, cu excepția bătrînului, care minte probabil, nu le-a văzut nimeni de pe Plantație.

3. Ploaia a fost mult mai puternică decît lăsa să se creadă anotimpul secetos. Mai fusese și un an torid! Doar cu cîteva luni în urmă, chiar la începutul sezonului, din soare se desprinsese o limbă de foc, și zile și nopți la rînd se văzuse pe cer șfichiuirea ei lentă prin Univers.

4. Ploaia ropotea peste cenușa irizînd la suprafața apei în pete de culoare stridentă: pielea în mii de nuanțe a Pămîntului Pustiei. Cei doi se adăpostiseră sub pledul argintiu și admirau bulbucăiala stropilor bătînd ca într-o tobă, necontenit.

— Ce o fi aia? întrebă tînărul.

La poalele unui mușuroi, în apă, se agita ceva, ca o zbatere necurmată.

— Și eu mă tot uit de la o vreme și nu pricep ce poate fi, zice bătrînul. Hai să mergem să vedem.

Fiindcă noaptea s-a pogorît, singura lumină se înalță de jos, din praful radioactiv. Folfăiala din băltoaca de lîngă mușuroi clipește spre ei colorat, de parcă le-ar face semne.

Se apleacă pe vine și urmăresc atenți ceva nemaivăzut. În băltoacă, praful pare să prindă viață, absorbind apa care dospea în culori vii. Și din mîlul fertil prind să se tragă un soi de viermi mici, metalici. Către ziuă, sub ochii lor, din viermii aceia, care se umflaseră însă bine de tot, răsăreau deja un fel de mînuțe suave și rozalii de copil.

— Dumnezeule! Ei sînt! șopti bătrînul.

Privind împrejur, sub razele palide ale zorilor, tot colbul fremăta multicolor. Pustia se transformase în întregime într-o nesfîrșire de lave metalice folfăind energic, trăgîndu-și mînuțele ro-

zalii din plămada grea de praf luminiscent.

— Ar trebui să facem ceva, spuse tînărul scrutînd zarea de sînge a răsăritului. Mai avem timp.

— St...! murmură bătrînul. Taci! Te rog, taci! Fă ce vrei, dar nu mai vorbi, nu mă mai bate pe mine la cap cu tîmpeniile tale! Privește-i numai! Ce vrei să le faci? Uită-te! De data asta vor ajunge! Noi nu mai însemnăm nimic! Pricepi? Noi nu mai sîntem.

Tînărul strivi cu călcîiul cîteva larve. Era iritat de pesimismul indiferent al bătrînului, de fatalismul leșinat ce răzbătea din vorbele și atitudinea lui.

Cînd obosi și privi în jur, să-și constate opera, fiindcă i se părea că va fi făcut o pîrtie vizibilă în marea de viață colcăind, descoperi că habar n-avea pe unde călcase și pe unde nu. Locul celor striviți fusese îndată luat de alții, năvălind din praf. Praful însuși se umfla, și fiecare particulă era o larvă. Dacă le dădeai deoparte pe cele de deasupra, cele de dedesubt, care-și așteptau rîndul răbdătoare, prindeau să se dezvolte vertiginos, ajungînd în cîteva minute plutonul din urmă, scoțîndu-și din carapacea metalică mînuțele roze și fragile de sugari pofticioși.

5. Cei doi pătrunseseră pe Plantație venind dinspre semiluna plajei Cîmpiei ce se întindea în urma lor, în toate direcțiile, gigantică, pînă la Oceanul despre care pomeneau legendele. Murdari, treceau din om în om, din bordei în bordei, ridicînd norodul. Atunci, panica puse stăpînire pe inimile vulgului și toată suflarea se mișcă, înnebunită de spaimă. Ce mai poate stîrni, oare, spaima în sufletele unor sărmane leșuri vii agonizînd? De ce mai au a se teme sărmanii cei flămînzi și acoperiți de plăgi, urmași ai celor ce au văzut

ciupercile de praf deschizîndu-și umbrelele deasupra Orașului? Și totuși... și totuși, iată, exista ceva, un spectru teribil smulgînd din toate piepturile un strigăt de groază cu care se avertizau unii pe alții, înfiorați, că „vin Libelungii“!

Dumnezeule mare, dar chiar Moartea ar fi primit-o cu plăcere aceste ființe ale adîncului, ca pe o curmare a patimilor! Vin Libelungii? Foarte bine. Treaba lor, să vină!

Există însă, pare-se, ceva cumplit în venirea acestor Libelungi.

6. Libelungii au fost atacați înverșunat, încă din prima clipă, cu tot ceea ce omul putea folosi în scopul distrugerii.

Cînd primele cete de localnici au ajuns pe înserat, larvele se ridicaseră de-a binelea și acum semănau cu niște tineri dormind. Se plimbau de colo-colo, viermuind cu ochii închiși, cu mișcări gentile, strecurîndu-se unii printre alții într-un popor compact. Ce visau oare frumoșii ăia, cu fețele lor zîmbitoare, cu straiele lor frumos colorate? Ce vise puteau nutri capetele lor rudimentare, mințile lor cețoase de mimesisuri germinînd din spori direct turnați în strai de nuntă lucrat în fir, cămașă de za și costum de gală funerar? Nu se mai potoleau salutîndu-se cu emfază atunci cînd se întîlneau unul cu altul, și pe înghesuiala aia delirantă mereu se întîlneau cu cîte cineva și de aceea o țineau numa-ntr-o plecăciune servilă, în dreapta și-n stînga.

Cum s-or fi percepînd ei unii pe alții cînd ritualul dansului lor somnambul îl executau într-o transă oarbă de pase magice? Să fi fost un algoritm programat ce-i ordona? O lege a jocului, cu piese abstracte, în care Noima subzistă altundeva, deasupra sau dedesubtul fi-

---

---

gurilor cioplite, în joc sau de joc? Jocul să fi fost stăpînul tainic al fantomaticelor caricaturi prefăcînd ipocrit o farsă de lume? Care lume?

Și oamenii de pe margine se repezeau cu bîte, ori cu arme vechi rămase prin cine știe ce miracol intacte de pe vremea Marelui Dezastru, ori cu uneltele cîmpului aduse special în acest scop, și, cu lovituri furioase, distrugeau fenomenalele apariții. Și cît de straniu putea să arate acest asasinat colectiv! Cît de curios lucru era legitima extirpare! În care victimele erau reproduse mecanic, rînduri-rînduri, de o ștanță trăgîndu-le fidel după un arhetip adînc și PERFECT, obrajii lor curați, carnația suavă, contrastînd pînă la fantastic cu jalnica stare a călăilor în legitimă apărare de specie. Principiul Binelui îmbrăca o haină exterioară atît de derutantă în acest conflict încît, cineva străin, dinafara problemei, ar fi putut rămîne cu impresia profund eronată și contrariată că masacrul este al PERFECȚIUNII, și ar fi fost extrem de greu să convingi pe cineva că brutele cele hidoase erau, de astă-dată, cauza justă. Dar justă din care punct de vedere?

7. Libelungii și-au urmat pe parcursul întregii zile metamorfoza. Cu tot măcelul, cînd zorii își prăbușiră însîngerarea peste Pustia fără sfîrșit, bordura de cadavre nu reprezenta mai mult decît un insignifiant chenar marginal tabloului grandios al Forței nețărmurite.

Swan lucra și el cot la cot cu ceilalți, rotind lama grea cu care hîrbuia trupurile, ce se metamorfozaseră teribil sub ochii lui, de la făpturile plăpînde care fuseseră cu o seară mai înainte, la stadiul de lunatici salutînd frenetic și servil într-o parte și-n alta, pînă la înfățișarea de acum, impunătoare, puternică, degajînd o impresie zdrobi-

toare de perfecțiune și ideal. Desigur, Swan nu era conștient, așa cum nu erau nici cei din jurul lui, de impresionantul contrast ce-i diferenția pe cei ce măcelăreau de măcelăriți în fantastica încleștare a Morții, a Vieții. El doar își rotea sabia numită Galantdourh, croind pîrtii largi în trupurile zvelte ce se înălțau acum sub soare, tot mai drepte, mai pure, mai suave. Nu, Swan nu ar fi putut afirma că resimte vreo repulsie față de semenii lui, cu care hăcuia fără întrerupere, zi și noapte, în damful crescînd tot mai cumplit al cadavrelor ce intraseră deja în descompunere pe cînd alte larve li se strecurau printre coaste, grăbite să refacă handicapul, spre a-și plimba cît mai curînd ținuta mîndră peste Cîmpie. Nu! Și nici nu simțea nici un fel de înțelegere sau admirație în fața Perfecțiunii formelor celor adormite pe care le hăcuia, nici milă pentru zbaterea lor în urmă-i, atunci cînd tăișul armei, trecînd prin ele, le deștepta pentru o clipă, pentru o singură clipă de zbor: în Moarte.

Le sosiseră deja întăriri substanțiale. Mii și mii de brațe puternice vînturau uneltele tăioase, răspîndind pe cîmpul fără margini infinită moarte, dar pe o fîșiuță atît de îngustă, atît de îngustă!

— Ei, acum ce părere ai? îl întrebă cel în vîrstă atunci cînd se opriră unul lîngă altul să-și șteargă sudoarea care le șiroia pe fețele crispate în măști fioroase de ură dezlănțuită.

Swan tăcea, privind zarea de somnambuli ce renunțaseră a se mai saluta trecînd acum unii pe lîngă alții fără a mai da semne că s-ar percepe în vreun fel dau altul. Nici pe ei nu lăsau să se vadă că i-ar remarca, nici pe ei, sclavi mărunți ai unor tradiții obscure, ucigînd fără întrerupere, dar pricinuind pa-

gube atît de mărunte și de nesemnificative.

— Nu trebuie lăsați să se înalțe în zbor! strînse bătrînul pumnul cu îndîrjire. Dacă se înalță, de data asta sînt atît de mulți, încît nu îi vom mai putea opri să ajungă la Ocean.

— Vrei să mă lași, bătrîne?! Nu te mai suport! se oțărî Swan.

Dar, deși se răstea la el, nu resimțea nici un fel de repulsie nici împotriva feței creponate a celuilalt, nici împotriva mîinilor lui duhnind de zeama tulbure ce se scurgea din trupurile Libelungilor atunci cînd împlînta în ei tăișul rece, nici împotriva celorlalte amănunte ce-l caracterizau. Nu simțea decît că-l iubește pe omul cel mărunt și pisălog, așa cum îi iubea și pe ceilalți doi, cu coase, care tăiau fără întrerupere de-a dreapta și de-a stînga, ca la o zi de muncă la ogor, împrăștiind de jur împrejur capete cu ochi sticloși.

— Trebuie împiedicați cu orice chip să se ridice! repetau vorba prinsă din zbor voci dintre ei, avertizînd.

„Și, în fond, ce mare lucru ar putea să facă dacă or să ajungă la Ocean? se minuna Swan, deși, cînd își amintea de cum dospiseră din apă și cum praful multicolor devenise în atît de scurt timp Libelungii aproape maturi de azi, parcă-parcă se lăsa antrenat și el de valul de suspiciune presupunînd că teama era, se vede treaba, ca nu cumva, putînd profita de atîta apă, praful fantomelor să nu cuprindă întreaga Planetă, sau chiar Universul.

8. Pînă la urmă au fost aduși chiar și sclavii proveniți din progenitura prizonierilor de la Marele Dezastru.

— Pe ei, băieți! le strigau vătafii care lucrau alături de cei pe care-i loveau cu biciul pînă la sînge. Nu trebuie să se ridice! Acesta e cuvîntul de ordine!

Dar și Libelungii se modifi-

---

cară esențial. Înalți, strălucind multicolor, își expuneau piepturile cu mîndrie. E drept, ochii tot închiși îi țineau, dar procedau cu o precizie care te făcea să te întrebi dacă nu cumva au ajuns să vadă prin pleoape. Asexuali, terni, se ridicau din mocirlă ca o sfidare adusă Eternității.

- Nu mai pot fi împiedicați, îi suflă bătrînul la ureche lui Swan. Hai să căutăm cai și să le-o luăm celorlalți înainte, că după aceea va fi prăpăd.

- Ești sigur, bătrîne? îl căută Swan drept în lumina ochilor.

- Da. În noaptea asta. Eu am mai văzut o dată.

- Și așa sînt întotdeauna? mai întrebă tînărul.

- Nu, așa nu au mai fost niciodată. E de groază.

Masa compactă fusese antrenată de un turbillon central al cărui ritm se accelera continuu. Ființele cu ochii închiși, care nu păruseră a avea vreun scop precis în rătăcirea lor oarbă, se adunaseră într-o mișcare unică și uniformă, modelîndu-i în rînduri regulate. Nici acum nu luau în considerație mulțimea brațelor ce-i secerau pe margini, fiindcă erau mulți, nenumărați, și brațele secerau pînă la epuizare fără ca urmări sesizabile să poată fi percepute.

Swan și bătrînul își încărcaseră cîteva traiste păduchioase pe doi cai și așteptau ceva mai încolo de teatrul evenimentelor. Se urcaseră pe un tumul ca să vadă mai bine, și după atîtea zile de nemîncare ronțăiau de zor rezervele din tainul cuvenit ce-i așteptase intact la popotă pînă se ofilise de tot. Nimeni nu se atinsese de ceea ce li se cuvenea, fiindcă în așezare nu mai rămăsese nimeni. Toți erau aici.

Dominînd harta împrejurimilor, la început nu fuseseră decît ei doi, ridicați în scări să scruteze zarea folfăind.

Apoi, treptat, în jur se mai strînseseră și alții, tot mai mulți, călări, așteptînd. Barba colilie a bătrînului flutura în vîntul aprig al înserării, impunînd cunoașterea unei taine la care ceilalți nu aveau acces. Din vreme în vreme, toate privirile se întorceau spre el. Dar bătrînul rămînea neclintit, privind departe în zare. Cînd noaptea s-a întins, pe toate colinele s-au aprins focuri cît cuprindeai cu ochii, demarcînd limitele Pustiei de limitele Plantației oamenilor stratificați în valuri concentrice de impact: întîi mii, apoi milioane, apoi miliarde, popoare de popoare, unii în spatele celorlalți: focuri pînă în zarea fără fund strălucind din gorgan în gorgan pînă acolo de unde se ridică sorii din Oceanul pe care plutește Planeta ca o carapace de broască țestoasă, rătăcind prin Cosmos. Și fiecare colină era ca un far în noapte, călăuzind calea de praf a unor corăbii nevăzute ce porniseră domol, în mare taină, împotriva Timpului, pe cursul unui Fluviu cu ape tulburi și leneșe. Prin întuneric nu răzbăteau decît foșnete ciudate și vuiet adînc precum al mării, stîrnit de talazurile celeilalte armii, nenumărate, ce pregătea ceva, acolo, la cîțiva pași de ei. Ceva neprevăzut și de o colosală importanță, ceva care te făcea să te înfiori și să strîngi la piept cu mîna tremurînd pelerina argintie antiradiantă sfîșiată pe alocuri.

- Și, mai ales, țineți minte: cînd se vor ridica, nu trebuie lăsați să se mai așeze nicăieri! rosti sentențios bătrînul. Asta ne mai e speranța! Asta este acum cuvîntul de ordine!

Și ceilalți dădeau din cap, aprobîndu-l în tăcere.

9. Femeia trimisese copilul mai departe. Glasul firav o făcu să-și înghită lichidul amar ce-i umpluse gura.

- Mămico, uite un înger!

- Ți-am zis să nu mai stai aici și să te joci nițel mai încolo, în iarba înaltă... șopti femeia, străduindu-se să-și stăpînească tusea insuportabilă.

- Mamă, mamă, ce e, ce s-a întîmplat?

Femeia își coborî în sfîrșit privirea spre capul chilug al micuțului și într-un gest necontrolat întinse mîna să-l mîngîie.

- Doamne, Dumnezeule! repeta ea. Dă Doamne să treacă mai departe! Dă Doamne să nu se oprească din zbor tocmai aici! Du-l Doamne la vecinul de peste deal, du-l pe pustii.

Ochii ieșiți din orbite urmăreau evoluția suavei creaturi pe sub cerul înalt parcă picurînd de sînge.

Nu era decît un pui, cu figura deschisă, cu ochii întunecați și goi, cu țeastă rotundă de metal sticlind rubiniu în soare: un Libelung care abia deschisese ochii spre lume după un somn lung și fără vise în care nu făcuse nimic altceva decît să repete programul automat al unor gesturi de neînțeles, pe care specia i le sădise în trup mai dinainte de a se naște, urma o traiectorie, un sens care-l anima, confuz, lansîndu-l pe drumul acesta ca pe o cale anume. Aripile fluorescente, cu striațiuni de holografie geometrică, băteau cu sute de mii de pulsații pe secundă, ținîndu-l suspendat în aer deasupra imaginii inedite ce i se reflecta feeric în căutătura-i spectroscopică. Astfel, jalnicul gard de nuiele împrejmuind ogorul străin îi apărea de acolo de sus ca o miraculoasă deschidere de iradiație, ca un mirific curcubeu de viață, iar femeia îi făcea semne lui, lui în mod special, arătîndu-i mica formă spectrală de alături. Și Libelungul se apropie să se pogoare alături de ei, să-i aline. Simțea o milă fără sfîrșit pentru zbuciumarea tragică a mă-

---

---

runtelor creaturi, a viermilor aceia ce nu cunoșteau zborul, tîrîndu-se atît de aproape de pulberea tirană.

Dar cînd întinse mîna să-i mîngîie, încercînd să le ofere măcar un strop din tandrețea nespus de dureroasă și amară ce-i umplea golul de sub armura metalică, ființele pulberii se repeziră doborîndu-l cu lovituri feroce.

Fusese un Libelung foarte tînăr. Cuirasa îi cedă scrîșnind sub izbiturile lemnelor apucate la nimereală de muribundă și de fiul ei.

— De ce nu a schițat nici un gest să se apere? întrebă uimit copilul.

— Libelungii nu se apără niciodată, îi explicase femeia.

— Bine, dar atunci de ce-i omorîm? mai întrebă copilul.

— Ca să nu se așeze, răspunse femeia neatentă, trăgînd cu urechea la tropotul ce se apropia. Asta este cuvîntul de ordine.

Apoi tropotul s-a revărsat. Călăreții treceau chiuind sălbatic, agitîndu-și armele ascuțite. Zărindu-i singuri, cîțiva se avîntară cu caii lor iuți peste brazde și îi ajunseră.

Erau primul val.

10. Înaintea Libelungilor se rostogolea hoarda hăulind și devastînd teritoriile străine, profitînd din plin de nesperata incursiune, căsăpind tot în cale, să nu se așeze, să nu se oprească din zbor. Era formidabil de plăcut să poți izbi între ochii ființelor coborîndu-ți din cer în cale! Să ai o spadă în mînă, udă de spuma lăptoasă ce se scurge prin trupurile mai ușoare ca fulgul ale Libelungilor tineri!

În urma primului val nu mai rămîneau decît norocoșii care izbutiseră să se ascundă în vizuinele de sub pămînt, fiindcă primul val era format din cei mai temerari, porniți năvalnic să prade, să sfîșie.

Al doilea val venea cu preșuri colorate desfășurate-n vînt. Se cîntau colinde, se

cotrobăiau cotloanele, se răpeau femeile cu arcanul. Bărbații care nu suiau de îndată-n șa să se amestece cu hoarda erau spînzurați cu capu-n jos de crengile de mărgean de la poalele arborilor vitrificați ce străjuiau partea dinspre Cîmpie a Culturilor luate în copite de caii iuți ai Pustiei.

Sîntem oameni! Miliarde! Și după noi vin Libelungii, care nu au voie să se așeze, care nu trebuie să se așeze!

Și într-adevăr, după al doilea val, urmau Libelungii. Cînd poposea cîte unul din zbor, era legat cu aripile de stîlpi și transformat în rug viu. Cei din al treilea val, călărind tot timpul dedesubtul stolului, îi loveau din fuga calului, săgetîndu-i din zbor, doborîndu-i cu pietre, frîngîndu-le gleznele. În urma stolului, Culturile rămîneau acoperite de cuirasele metalice sfîșiate.

Dar nici Libelungii nu mai erau aceleași ființe suave care se trăseseră cîndva din colbul Pustiei de lîngă Necropolă. Se făcuseră înalți, strălucitori și lucioși, cu chip săpat adînc în metal, cu trup de carapace solidă din titan și aluminiu. Aripile sclipeau neîntrerupt și, cînd veneau, orizontul se întuneca de un crepuscul de ev. Miliarde rămîneau în urmă să se descompună sub soarele roșu al serei Planetei. Miliarde își continuau zborul înalt, triumfător. Din clipa în care veniseră pe lume nu se hrăniseră cu nimic. Crescuseră și se dezvoltaseră din sine, germeni de nestăpînită energie, ridicîndu-se să treacă peste supliciul lumii acesteia și să ajungă acolo unde erau destinați să pogoare. Nimic nu îi putea opri. De data asta nimic nu avea să îi mai împiedice să-și atingă țelul tainic spre care se urniseră de fiecare dată în entelehii tot mai sublime, către o victorie de neînlăturat.

11. Swan călărea alături

de bătrîn. Hrana se isprăvise și ajunseseră să se devoreze între ei. Dormeau în șaua calului, cu sabia în mînă, gonind neîntrerupt pe sub stolul care se îndrepta, în linie perfect dreaptă, spre țelul nebulos.

— Nu trebuie să-i lăsăm să se așeze! striga bătrînul.

Dar lui, în șoaptă, îi dezvăluise demult că nu îi vor mai putea opri ca-n alte dăți.

Și Swan privea acum cu interes și stimă spre ființele din norul compact sub care călăreau zi și noapte, aducînd întunericul pe locurile pe unde treceau.

— Oare de ce or fi trecînd peste ogoare? dacă ar fi luat-o de-a dreptul pe calea cea mai scurtă către Ocean, de mult ar fi ajuns, și noi nu le-am mai fi putut face nimic, se minună Swan.

— Poate că nu Oceanul le este ținta, ci, cine știe, vreun loc anume...

Se roteau neîncetat, stîrnind vîrtejuri și curenți ce le fluturau panașele, lăsînd să cadă de deasupra o fulguială eternă de îngeri sfîșiați. Cu toate astea, norul continua să existe, plutind apăsător sub cer și indicînd ca o săgeată SENSUL.

12. Ajungînd la limitele cele mai avansate ale Zonei Locuite, cea mai mare parte a cavalerilor descălecară, renunțînd. El și bătrînul însă își continuară drumul, călărind în tăcere, șold lîngă șold, steguleț de lance lîngă steguleț de lance, cu spadele bătînd ritmic peste crupă caii violeți. Și Swan realiză pentru prima dată că deși stătuse lîngă bătrîn ani și ani în șir, o viață de om, nici măcar nu știa cum îl cheamă, nu avusese niciodată curiozitatea să-l întrebe ce nume poartă, dar își zise, în fond ce importanță ar putea avea numele?

Ce adînc întipărită în memorie purta imaginea Libelungului ăluia căzut din înalt, care îi privise liniștit cum

---

vin, ridicîndu-se respectuos în picioare, cu aripile frînte! Se apropiaseră în galop și, cînd ajunseseră, se scrutaseră unul pe altul o vreme, cu curiozitate. Și Swan întinsese mîna, cuprins de un tremur de emoție, să pipăie anvelopa lucioasă și rigidă a cărei înfățișare se schimbase din nou. La atingere, îi stîrnise o senzație străină și pielea i se încrețise de un frig lăuntric. Privind, se așteptase la complet altceva.

Atunci bătrînul îi întinsese spada și Swan, apucînd-o cu amîndouă mîinile, o ridicase deasupra capului, cu ochii în ochii de gheață ai Libelungului. Cînd tăișul a căzut, șfichiuind aerul, din trupul distrus nu a scăpat nici un geamăt. Un om, o femeie chiar, lovit de moarte, geme, rostește ceva, blestemă, mulțumește sau plînge măcar. Dar zvîrcolirile Libelungului erau mute.

— Poate că n-au limbă, își dăduse cu părerea, dar bătrînul clătină dezaprobator din cap.

Cavalcada continua pe Pămîntul de la Capătul Lumii. Au pătruns într-un oraș gigantic, mult mai puțin afectat decît Necropola lor din Cîmpie, semnalînd o zonă în care se folosiseră arme curate. Copitele cailor sunau prelung pe caldarîmul străzilor dintre blocurile care rămăseseră, tot așa cum vor fi fost și odinioară: fără uși, fără ferestre: simple paralelipipede intacte urmărite indiferent din trapul cailor, legănat, cum defilează pe lîngă ei, în veșnicul crepuscul ce domnea sub norul Libelungilor.

— Pășești prin Cetatea Eternă, îi spuse bătrînul.

— Prin cetatea ce? întrebase el, crezînd că nu a auzit bine.

Au mers neîntrerupt prin Orașul bîntuit de hoituri bine conservate. Apoi, brusc, Orașul se cufunda în Ocean. Din larg se mai înălțau

pînă deasupra apei construcții scufundate, dar la locul unde valurile izbeau uscatul se formase o plajă îngustă. Înaintea plajei se deschidea o piață vastă, înconjurată de coloane pînă la cer.

Acolo au pogorît Libelungii. Deși nu mai rămăseseră din cei plecați cîndva din pustie decît a milioana parte, probabil, erau totuși mulți, zdrobitor de mulți.

— S-a sfîrșit, murmură bătrînul.

Într-adevăr, nu mai era nimic de făcut. Vîrtejul se lăsa, deșteptînd un vînt puternic, în timp ce soarele își făcu apariția din nou pe cerul senin și roșu. Talazurile verzi-plumburii se izbeau de stînci, răspîndind în aer irizații de curcubee. Mortăciunile de pe mal, curate și frumoase ca noi, își mișcau alene, duse de curenți, membrele.

Libelungii se strînseseră în semicercuri concentrice. Pîlcurile de călări dădură iureș cu lăncile în cumpănă. Vîrfurile oțelite au răpăit ca grindina de carcasele de za, dar preaînalții nici nu luau în seamă atacul furibund al cavalerilor din șeile cailor vineți cu capete de os alb. Oțelul izbit de cuirasele diamantate de călirea în stratosferă scotea doar scîntei, nemaipricinuind nici o pagubă. Swan și bătrînul descălecară și se strecurară prin împletitura omogenă de înaripate trupuri metalice către punctul central ce focaliza adunarea circulară. De jur împrejur se înălțau chipurile înalte și neclintite, modelate în cel mai dur metal din Univers. Înaintea primului rînd, cu picioarele afundate în apă pînă mai sus de genunchi, un Libelung ca un far ridică spre cer tăișul sclipitor al brațului, despicînd cu vuiet aerul, într-un gest măreț, sacru, emoționant. Soarele însîngera aripile străvezii prin care se refracta în

nenumărate nuanțe necunoscute, dezvăluind jocuri de imagini spațiale abstracte, în relief. Cel ce părea a fi regele Cîrdului își înălță iar mîinile peste mulțimile nenumărate și, atunci, din piepturile puternice și goale, irupse un muget gutural, dar armonic, vibrînd asemeni unei orgi ale cărei tuburi ar fi Istoria.

— Doamne, Dumnezeule! șopti bătrînul. Deci, asta era! Deci, asta e!

Părea că o tristețe fără de margini le alina, acum și pururea, sufletele răvășite. Swan căzu în genunchi, cu fața în nisip, smulgîndu-și părul din cap cu amîndouă mîinile și izbindu-și fruntea de o dală de mozaic șlefuit ca un cristal. Și din ochii bătrînului se rostogoleau lacrimi mari, picurîndu-i — de pe barba-i încîlcită — în sîn.

Și cîntecul Libelungilor creștea tot mai pătrunzător, luînd o alură măreață și dramatică, urcînd sfîșietor, fără egal, deasupra Oceanului mort, deasupra Lumii pustiite. Grav, fără intonații, metalic, direct, zdrobitor, elevînd spiritul către cele mai înalte culmi ale Abisului și Dezolării. Cîntecul Libelungilor de pe plaja unde Oceanul bate în zidurile Cetății Eterne.

DESEN DE EMIL BOGOS

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

LA ÎNCEPUT PREZENȚA lui în orașul nostru a trecut neobservată. A coborît din tren în zorii unei zile de vară toridă, îmbrăcat într-un costum sport din doc ținînd în mîna stîngă o mică geantă „Diplomat“.

- Hei, străine, ai un foc?! a strigat după el Mick, unul dintre obișnuiții celor două cîrciumi din centru.

- Desigur, a zîmbit el și i-a aprins țigara.

Și-a luat geanta și s-a depărtat cu mers leneș și necontrolat.

Nici prin gînd, cred, nu i-a trecut atunci lui Mick cîtă tevatură va provoca acest individ în micul oraș din California.

Cu ochii după un taxi, care nu mai apărea, omul a nimerit în frizeria gării, unde s-a bărbierit, a ascultat atent pe unul și pe altul și a ieșit fluierînd, desigur, o melodie din nord.

La ora micului dejun șoferii nu se deranjează să mute din gară în centru un tip care mai și miroase a străin.

- Uite la ăsta, se pare a fi spus Herbert, un șofer bătrîn, nu e de prin locurile astea; nu poartă pălărie. O să-l găsească damblaua de cald ce e.

- Are cap tare ca toți nordicii, dar să vedem cum o să-i priască plimbarea! a răspuns un altul.

Discuția a continuat astfel pînă spre prînz, timp în care străinul se îndrepta cu pași grăbiți către centru, asudînd abundent. A fost văzut intrînd într-o serie de magazine și dughene, dar cel mai mult a zăbovit în tutungeria doamnei Henrieta, o mulatră grasă cu față de copil.

- Bună ziua, a zis străinul după ce a închis cu grijă ușa. Numele meu este Albert Snowhead și sînt din Seattle.

- Henrieta, s-a înclinat femeia. Ce doriți?

- Aș vrea să cumpăr lame, dar, știți, am nevoie de foarte multe...

- Desigur, a răspuns ea. Cu bani puteți cumpăra orice.

- O.K.! a zîmbit Albert. Unde se poate înnopta în acest oraș?

- La hotelul „Lămîia“ au camere libere sau, mai exact, au toate camerele libere. Acolo vă voi trimite și pachetele cu lame.

Omul a mulțumit, a plătit pînă la ultimul cent și a ieșit.

Peste cîteva minute, telefonul hotelului amintit suna violent. Abia după ce și-a terminat dușul, proprietarul hotelului a catadicsit să ridice receptorul:

- Mda, a răspuns el.

- Henrieta la telefon! a urlat mulatra.

- Bună dimineața, buclă tuciurie.

- Ascultă, Sammy, vezi că vine la tine un nordic foarte trăznit!...

- Dar, scumpa mea, toți nordicii sînt trăzniți. Și e normal ca un nordic să tragă la hotel, că nu cunoaște pe nimeni... Zi mai departe!

- Tipul se numește Albert Snowhead...

- Ha, ha, ha! a rîs Sammy, dîndu-și pălăria pe ceafă. Nu i-ai spus că pe aici poate să rămînă fără cap?

- Nu mi-am permis; e un tip foarte sobru...

- Sobru sînt și eu cînd nu rîd. Altceva?!

- E plin de bani și duce cu el o geantă „Diplomat“. În plus, nu poartă pălărie și are un hobby: lamele de ras. Mi le-a cumpărat pe toate și alt magazin de lame nu avem în oraș.

- Ha, ha, ha! E mai mult decît necesar. Un cal mai breaz

nu cred să găsești pînă în Idaho. Nu i-ai spus să-și ia pălărie, că i se topește tărtăcuța?

- Nu mă mai bîrfi la cap! Sînt îngrijorată. Pînă obțin alte lame, trece o lună. Concurența vinde lamele cu aparate cu tot la un preț apropiat; nu-mi convine.

În glasul femeii vibra frica pentru ziua de mîine a micului negustor de pe toate meridianele.

- Societate de consum, ce vrei, a răspuns Sammy condescendent. Eu unul nu am nevoie de lame pentru că nu am de gînd să-mi dau barba jos. Hai, la revedere! Mă duc să schimb cîteva afișe. Dacă zici că ăsta are bani, mai umflu cîțiva cenți, de ici, de colo...

În acest timp, străinul trecea cu pas leneș, se uita la vitrine, făcea diferite comenzi, plătea și lăsa aceeași adresă: hotel „Lămîia“. Singurul care l-a refuzat a fost Tom Brady, băcanul:

- Nu ți-e rușine, domnule, să-mi ceri mie să-ți vînd toate lămîile pe căldura asta? s-a răstit el. Și apoi, mai vrei să ți le trimit și la hotel „Lămîia“, să-i fac reclamă banditului ăla de Sam Murphy?!

- Ce s-a întîmplat? a intervenit șeriful, aflat acolo ca din întîmplare.

Povestindu-i cum stau lucrurile, după lungi tratative, Albert a reușit să cumpere jumătate din lămîile băcanului la un preț majorat. A mulțumit celor doi, a dăruit o pungă de tutun de pipă șerifului și a intrat la domnișoara Emmy, proprietara atelierului „Confecții și lenjerie“.

În orașul nostru, cu mult timp înainte, veștile se transmiteau din om în om cu o viteză uluitoare. Această viteză s-a mărit o dată cu introducerea telefonului

---

și a atins paroxismul la venirea lui Snowhead în oraș. Telefoanele au început să zbîrnîie, iar veștile despre milionarul excentric se succedau cu repeziciune. Din cinci telefoniste, patru și-au dat demisia, iar ultima a rămas deoarece, avînd un picior mai scurt, nu ar fi angajat-o nimeni în altă parte.

Poliția a fost pusă în alertă; bancnotele au fost cercetate pînă la una pentru a se vedea dacă sînt false, au fost cercetate toate dosarele secrete și pozele criminalilor urmăriți de Interpol, dar nu s-a găsit absolut nimic. S-au cerut atunci informații despre numitul Albert Snowhead și s-a primit următorul răspuns cifrat: „Veți avea informațiile necesare în timpul cel mai scurt“. Asta i-a făcut pe polițiști, în frunte cu șeriful, să răsufle ușurați, atît de ușurați, încît au consumat toată rezerva de whisky a poliției locale, destinată oaspeților de seamă.

Sam, proprietarul hotelului, a fost informat prompt despre viitorul său locatar. A primit banii pe o lună înainte, a angajat un agent pe cheltuiala primăriei, a descuiat o cameră la ultimul etaj și s-a trîntit apoi plictisit într-un fotoliu de paie așteptînd musafirul. Deoarece acesta nu se arăta, Sammy și-a îndreptat ochii către un punct al tavanului și a adormit sforăind zgomotos.

În acest timp, Albert continua tratativele cu domnișoara Emmy

pentru achiziționarea a 200 rochii, 74 costume bărbătești, 1456 jupoane, 10 chiloți de baie și 3 corsete. Dîndu-și ochii peste cap, proprietara a făcut bonul și l-a întins cu un gest delicat și semnificativ cumpărătorului. Acesta l-a luat, corect, și l-a pus alături de bani și celelalte bonuri în geantă, apoi a salutat și a ieșit.

Deoarece se făcuse cald, iar balotul cu pălării trebuia să-l primească la hotel, Albert s-a hotărît să sisteze cumpărăturile pe ziua aceea.

— Bună ziua, domnule Snowhead! l-a întîmpinat Sammy sărind tinerește din fotoliul său. Cum vă place la noi?

— Foarte frumos. Puțin cam cald, dar frumos, a zîmbit străinul. Proprietarul a făcut formele de închiriere, i-a trecut numele în registru și i-a întins cheia.

— Aștept cîteva pachete din oraș, s-a întors străinul. Iată aici lista! Fii dumneata bun și dă cîteva telefoane! Doresc să-mi fie aduse în cameră.

Sammy a ridicat sprîncenele, dar nu a zis nimic. În acea zi a telefonat în peste cinci sute de locuri, iar Albert a primit la el în cameră tot atîția comisionari. Aceștia veneau cu autocamioanele pline și plecau cu ele goale. În acest fel, s-a împrăștiat vestea că milionarul se ocupă cu vrăjitoria. Argumentele curgeau pro și contra, dar balanța se înclina în direcția celor care susți-

neau ideea. Atîtea tone de mărfuri, valorînd atîtea mii de dolari, nu pot să încapă într-o cameră de numai șase metri pe opt. Și totuși, acesta era adevărul: coletele se transformau în fum.

Dimineața, Albert Snowhead făcea un duș, se bărbiera, își lua costumul de doc, geanta „Diplomat“ și pleca la piață, proaspăt și surîzător. În plus, nu avea decît o pălărie de pai a cărei utilitate o poate vedea de la o milă chiar și un cal orb.

Cumpăra absolut tot ce-i trecea prin minte, lucruri utile sau inutile, în perfectă stare sau puțin uzate, și plătea pe loc. Din acest punct de vedere, avea o aprobare de la șerif, contravaloarea pachetului de tutun, a cîtorva sticle de whisky, și aprobarea primarului, contravaloarea a cine știe căror lucruri. Cu această ocazie, s-au îmbogățit toți oamenii din oraș, de la ultimul vagabond pînă la cel mai mare director de supermagazin; oricine avea ceva de vîndut, era omul lui Snowhead.

Rafturile și magaziile au început să se golească, mărfurile luînd aceeași direcție: camera străinului.

În lipsa lui, poliția făcea dese percheziții, soldate toate cu eșec: camera era la fel de goală ca la început. Singurul lucru demn de atenție era dosarul de pe măsuță, grosimea acestuia crescînd tot mai mult. După cincisprezece zile, entuziasmul

DESEN DE DAN FARCAȘ

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

locuitorilor noștri a început să scadă. De data aceasta aveau bani, dar nu mai aveau ce să cumpere. Produsele alimentare, cele mai căutate, au dispărut primele. Orașul fiind izolat de alte așezări omenești, livrările se făceau greu; dacă se făceau, hîrtiile fiind multe, greșelile erau iminente. Două transporturi s-au pierdut în New Mexico, cinci în Alaska și unul a ajuns tocmai la Marsilia.

Locuitorii rămași, după un exod de cîteva zeci de mii de oameni, au început să vadă cum se întinde mizeria. Comerțul era la pămînt, transporturile la fel, deoarece tot ce avea patru roți fusese luat de cei plecați.

În timp ce totul se degrada, Snowhead își vedea de treburile lui: cumpăra tot și strîngea bonuri. Ceea ce mai rămăsese necumpărat, mergea spre camera lui: ambalaje, cutii de gunoi, cărămizi și bîrne de la magazinele pe care le desființase; totul se transforma în aer sau, cel puțin, așa credeam noi.

Poliția a primit între timp informații despre individ; nu era milionar, ci contabil la Abdulah Electric Company, om cinstit, muncitor, posesor al unei mari sume de bani, în acel moment în concediu de odihnă undeva prin California. Și acel „undeva“ s-a întîmplat să fie tocmai orașul acesta. Asta i-a lăsat pe toți, inclusiv polițiștii, cu gura căscată. Pentru moment, deoarece spiritele au început să fiarbă. Poliția a făcut o percheziție minuțioasă, și legală de astă dată, dar nu a găsit decît o jucărie cu cîteva zeci de butoane și o pungă plină cu sfere, cuburi, conuri, prisme minuscule divers colorate.

— Vă rugăm să părăsiți imediat orașul! s-a răstit șeriful. Populația este întărîtată de ceea ce ați făcut și s-ar putea să aveți neplăceri.

— Dar mai am două zile de stat, a protestat Albert. Am plătit doar...

— Treaba dumneavoastră! Noi nu răspundem...

După exact două zile, însoțit de șerif și doisprezece polițiști, Albert Snowhead se îndrepta spre gară privind soarele încîntător al ultimei sale zile de concediu.

— O să fie o zi frumoasă, a zîmbit el... Mi-a plăcut foarte mult. Soare arzător, străzi curate, cer senin...

— Hmm, a răspuns șeriful în-

mînîndu-i biletul de tren.

— Uite, am aici un dar pentru dumneata, a continuat străinul să zîmbească prostește. A scos din geantă punga cu sfere și cuburi, jucăria electrică și un plic.

Șeriful a rîs forțat:

— Ce să fac eu cu drăciile astea? Dacă voiam, puteam să le salt la percheziție.

Auzind de percheziție, lui Albert i-a înghețat surîsul.

— Iată ce vei face, a continuat el făcîndu-se că nu a auzit. Iei acest dispozitiv și apeși pe al doilea buton de sus din stînga, pe diagonala asta roșie. Desfaci apoi plicul și citești. Ai grijă, punga o așezi la cel puțin 150 de picioare, de preferință într-o vale, undeva, sau pe o cîmpie. Vei vedea ce se întîmplă.

— Hmm! a zis șeriful, privind mulțimea de curioși, dacă e o bombă?

Nu a reușit să mai audă ce spunea străinul. Trenul se pusese în mișcare ducînd cu el cea mai mare calamitate ce s-a abătut vreodată asupra orașului. Și astăzi, după atîția ani, cînd s-a înlăturat orice urmă, numele Snowhead se rostește cu teamă ca și cum un blestem s-ar putea repeta întocmai.

A trecut mult timp pînă cînd șeriful s-a hotărît să apese pe butonul indicat. După ce și-a fumat pipa și a ascultat ultimele noutăți, dacă noutăți s-ar putea numi bancurile proaste ale șefului de gară, s-a ridicat urmînd punct cu punct instrucțiunile

primite. A apăsat cu teamă, apoi a clipit des. În fața noastră se ridica un munte de lucruri și alimente, practic, tot ce cumpărase Snowhead. Un oraș, claie peste grămadă: conserve, ciorapi de damă, sute de torturi, banane, sprayuri, gîște vii sau moarte, vite, un elefant, bîrne, piei tăbăcite sau nu, cojoace, ghivece cu flori sau fără, sarcofage, flori de plastic sau naturale, cactuși, un haos de obiecte însuflețite sau neînsuflețite, utile sau nu, un amalgam de sfîrșit sau început de lume. Cîteva case fuseseră rase de pe fața pămîntului prin expansiunea acestui munte caraghios și, în același timp, diabolic. Oamenii care treceau pe stradă se zbăteau să iasă la suprafață urlînd sfîșietor. Știu că mi-au căzut ochii, în prima clipă, asupra unei femei înotînd într-un val de frișcă și m-a pufnit rîsul. Un rîs trist. S-au înregistrat numeroase decese și cazuri de rănire gravă, dar nici spitalul, nici agenția de pompe funebre nu mai funcționau.

— Doamne, ce calvar! a urlat un polițist.

Șeriful s-a uitat la el, lung, parcă venit de pe altă lume, apoi a aruncat cît colo jucăria metalică zdrobind-o cu picioarele și înjurînd de mama focului. După ce s-a convins că nici un circuit nu mai este întreg, a plecat fără să scoată un cuvînt, împreună cu polițiștii săi, uitînd să citească scrisoarea străinului.

- CEL PUȚIN AICI POȚI FI LINIȘTIT, NU-I CA ÎN COSMOS UNDE TOT TIMPUL EȘTI AMENINȚAT DE METEORIȚI!

CARICATURĂ DE VIOREL PÎRLIGRAS

S-A NĂSCUT în București în mai 1921. Urmează cursurile Facultății de Litere și intră curînd în viața literară a epocii. Scrie versuri, cărți pentru copii, romane sociale și este pe rînd redactor la Radio, Revista Literară, Flacăra, Viața Românească. În 1953, primește Premiul de Stat... Și a continuat astfel pînă în zilele noastre. Cînd a venit vremea bilanțului, nemulțumit probabil, s-a hotărît să schimbe puțin lucrurile. A revenit, așadar, prin timp înapoi — ajutat cu siguranță de un anume cuplu Cril și Mela — pînă în 1964 și a luat totul de la început. Era încredințat că „În anumite limite rezonabile, corectările trecutului nu constituie nici un pericol, pentru că oamenii impun liniile mari ale istoriei”.

Așadar, anul 1964 este anul astral în activitatea sa literară. Smulgîndu-se din dogmatismul impus de „obsedantul deceniu”, pornește acum pe o cale ce avea să-l conducă la incontestabila poziție de „cel mai important reprezentant al fantasticului științific din România”. Pe firmamentul anticipației românești apăruse

o nouă stea, dar care în curînd avea să devină o adevărată supernovă. Pentru că Vladimir Colin a reușit ca nimeni altul să-și valorifice la cel mai înalt nivel înclinația sa înnăscută pentru miraculos și fantastic, decelabilă încă din primele cărți pentru copii (Basme — 1953 și Basmele Omului — 1958)

A zecea lume — romanul cu care Vladimir Colin debutează în 1964 în literatura de anticipație este încadrabil perfect în tradiția așa-zisei epopei spațiale. A zecea lume este de fapt satelitul natural al celei de-a zecea planete și în același timp al zecelea corp ceresc din întregul sistem solar pe care s-ar putea extinde civilizația Solarienilor. Dar aici pe Thule, satelitul Ultimei, în această lume înghețată ce se încălzește numai la lumina stelelor, exploratorul venusian Al-aut descoperă viața rațională bazată pe originala chimie a siliciului. Datele problemei se vor schimba dramatic. Nu există o altă alternativă. Vor căuta altundeva, poate în alte sisteme solare, chiar dacă vor trebui să împărtășească soarta vechilor marțieni. Pentru că o singură etică universală trebuie să călăuzească drumul tuturor ființelor raționale din Univers.

Romanul este scris în ritm alert, aventura se împletește în mod fericit cu meditația filozofică.

Din această perioadă datează și primele povestiri SF, publicate în de acum legendara colecție de „Povestiri științifico-fantastice”: Cetatea morților — CPSF nr. 221; Broasca — (CPSF nr. 227 și Undeva un Om — CPSF nr. 225). Aici, scriitorul se îndepărtează de epopeea spațială pentru a se apropia tot mai mult de ceea ce îi este organic mai aproape — fantezia eroică.

În Cetatea morților, de pildă, aventurierul Mac Allen cîștigă încrederea unui trib de indieni incași care-l iau — datorită înfățișării sale — drept fiu al lui Viracocha. Condus în cele din urmă în cetatea morților, își va pierde viața în urma unui complicat proces inițiatic de identificare cu Mayta Yupanqui, adevăratul fiu al lui Viracocha. Dar un anumit sunet al brățărilor biostimulatoare folosite în timpul ritualului

---

— relicve ale vechilor atlanți — îi va asigura pe indieni că jertfa a fost primită și Poporul Soarelui mai poate spera în salvare.

Broasca din povestirea cu același nume se presupune că este o ființă extraterestră care ratează contactul cu pământenii. Semnele pe care le lasă ciudata broască roșie fără picioare sînt dintre cele mai stranii, amintind de o cunoscută povestire Lovecraft-iană. Vegetația își schimbă culoare, fetița care atinge mica făptură începe să vadă prin corpuri de origine organică și vorbește despre plante gânditoare de pe o altă planetă.

Undeva un om este o metaforă înălțătoare. Un imn închinat omului, lui Homo Cosmicus, care-și caută semeni întru rațiune în întreg universul; o poezie a înfrângerii și a izbânzii în același timp. Pe țărmul necunoscut al unei planete îndepărtate se stinge un om și o dată cu el se stinge speranța unei întregi lumi. Imnul cosmic — minunatul dar al oamenilor către toate ființele gânditoare din Univers, aici nu va răsuna.

În 1966, lui Vladimir Colin îi apare prima antologie de povestiri științifico-fantastice intitulată Viitorul al doilea. Pe lângă cele trei povestiri deja menționate, antologia mai cuprinde altele opt: Ultimul avatar al lui Tristan, Lnaga, Întâlnirea, Giovana și Îngerul, Fotograful invizibil, Oneiros, Zăpezile de pe Ararat, Stânca de brocart. Prin implicațiile de ordin filozofic și etic, povestirea Giovana și Îngerul se impune în mod deosebit. O radiație mutagenă benefică este pe cale de a creea o rasă de oameni nemuritori — Homo Eternus. Povestirea a fost aleasă ca reprezentativă de „Revista Română” (nr. 1/1981) și tipărită în patru limbi de circulație mondială.

Pentru o vreme, scriitorul este atras de universul fantasticului pur, talentul său de excepție convingând pe deplin și în acest domeniu. Semnificative pentru această etapă a creației sale sînt nuvelele Pentagrama (1967) și Dincolo de zidul de neon (1968), precum și antologia intitulată Un pește invizibil și alte douăzeci de povestiri fantastice (1970). Dar este și o perioadă în care scriitorul abordează condiția literaturii științifico-fantastice în

originala serie de eseuri: „Dialoguri literar-galactice” (CPSF de la nr. 295 la 313).

Preocupat de sporirea traducerilor de calitate din literatura de gen universală, Vladimir Colin transpune în românește una dintre capodoperele verniene — Castelul din Carpați — și cele mai semnificative povestiri din creația franceză de science-fiction adunate în antologia Un pic de neant (1970). Mai târziu avea să prezinte cititorului român prin antologia Planeta cu șapte măști (1973) și romanul Seniorii războiului (1975), pe cel mai important scriitor francez de science-fiction — Gerard Klein. În același context, se cuvine semnalată și traducerea în colaborare a romanului Răbdarea timpului de John Brunner (1981).

În 1972, Vladimir Colin revine în literatura științifico-fantastică cu un volum de excepție: Capcanele timpului. Lucrarea este distinsă cu Premiul Asociației scriitorilor din București din acel an și reprezintă prima editare a scriitorului în colecția de gen a editurii Albatros. Volumul cuprinde nuvela Divertisment pentru vrăjitoare și trei noi povestiri: Sub alte stele, Funcționara timpului și În cerc tot mai aproape.

Divertisment pentru vrăjitoare, lucrare tipică de fantezie eroică în genul ciclului Creatorilor de Universuri de P.J. Farmer, sintetizează în mod fericit cele mai semnificative motive și teme ale fantasticului științific — tema creației, societățile robotice, contactul cu civilizații extraterestre. Urmașii noștri din anul 3450 cercetează trecutul și îl modifică în vederea obținerii celei mai optime variante de viitor. În acest scop, operatorul temporal Cril coboară prin timp în Transilvania secolului XVIII pentru a o cunoaște pe Mela — vrăjitoarea cea „bună”. Împreună vor forma o echipă de intervenție, dar și cuplul ideal și primordial de îndrăgostiți ce vor porni într-un fabulos periplu spațio-temporal.

După justificatul succes cu volumul Capcanele timpului, Vladimir Colin abordează din nou fantasticul pentru a recrea o umanitate posibilă în Legendele țării lui Vam (1974) sau o nouă mitologie în Grifonul lui Ulise

(1976).

Tot în această perioadă pregătește pentru prestigioasa editură Marabout o culegere de povestiri științifico-fantastice românești intitulată Les milleures histoires de science-fiction roumaine (1975), antologie ce poate fi considerată ca prima afirmare reală pe plan european a SF-ului românesc. De altfel, pentru cititorul francez, numele antologatorului nu era necunoscut. În numărul 203 din noiembrie 1970 al cunoscutei reviste „Fiction” apărea traducerea povestirii Lnaga, cu precizarea că era publicată astfel prima povestire a unui autor dintr-o țară din est.

În 1978, Vladimir Colin oferă cititorilor cea mai ambițioasă lucrare a sa — romanul Babel. Un pământean, un marțian și o venusiană — personaje marcate de viață — sînt silite de un maniac al științei să trăiască în imaginație, ca dubluri, pe planeta fictivă Babel. Lucrarea se constituie într-o alegorie a alienării individului, dar și a reumanizării lui prin opțiuni curajoase și conștiente.

Romanul Babel este tradus în mai multe limbi și câștigă repede o binemeritată reputație internațională, de vreme ce în 1980 este încununat cu premiul Euroconului de la Stresa.

De-a lungul timpului, în paralel cu activitatea sa literară, scriitorul s-a dovedit a fi și unul dintre principalii animatori ai fandomului românesc. Este ales președintele cenaclului de literatură științifico-fantastică — Clubul marțienilor — al Asociației scriitorilor din București încă de la înființarea acestuia, în ianuarie 1973 (noua serie). Iar cu ocazia consfătuirilor naționale a cenaclurilor de literatură științifico-fantastică este un lucru obișnuit ca Vladimir Colin să fie ales președinte al juriilor de decernare a premiilor literare. Și poate ca o supremă recunoaștere a meritelor scriitorului, dar și a posibilităților genului, este introducerea recentă a povestirilor lui Vladimir Colin în manualele școlare.

(Mihai Bădescu)

DESEN DE ALEXANDRU ANDRIEȘ

---

ALMANAH ANTICIPATIA

AȘADAR, mă rătăcisem? Îmi venea greu să cred, dar cu nemărturisită încîntare îmi plimbam privirile peste întinderea dezolantă ale cărei forme lipsite de imaginație erau, cu intensități egale, scoase la iveală de palida nepăsare a lunii. Iarbă uscată, mărăcini printre degete de stîncă... Aș fi vrut să-mi închipui că nimeni nu mai călcase stratul subțire de pămînt sărac și că, incapabil să se mai ascundă, poate să mai aștepte, locul se dăruia acum întîia oară celui care-l surprinsese în clipa capitulării, cînd invizibile bariere înălțate în timp se prăbușiseră.

Mirosea a piatră și pămînt, chiar, vag și tulburător, a mare. Ecou al unor sunete extrase dintr-un cod cu înțelesuri uitate, tăcerea ondula în jurul meu, densă sau brusc rarefiată, indiferentă.

Încă nu îndrăzneam să sper.

Ar fi trebuit totuși să văd satul, distanța de parcurs nu era mare, trei-patru ore de mers, mi se spusese, și nu puteam pierde drumul, ocolea mai întîi partea stîncoasă a unui mal în care trestiile și păpurișul nu-și putuseră înfige rădăcinile, așa că apa lacului constituie un reper sigur, se abătea la stînga pentru a străbate o pădure de salcîmi, de fapt un boschet, suia în sfîrșit un deal cu vîrful bont străpuns de colții stîncilor, un mic platou bătut de vînturi, de pe care urma să descopăr în vale cele cîteva case la marginea vestică a cărora, săpîndu-se groapa unei varnițe, fusese găsită statuia.

Nu plecam pentru prima dată la drum după miezul nopții, de teama caniculei, spuneam de obicei, de fapt pentru că abia așteptam prilejul de a fi din nou singur acolo unde, încetînd forfota orașului, cu zarvă și lumini năucitoare închinate clipei, presimțeam în noaptea încă nedomesticită supraviețuirea adevărurilor pe care le uitasem pentru a înlocui cu simulacre în nesfîrșita noastră strădanie de a ne preface în simple moriști însuflețind vorbe și gesturi. Era doar o presimțire, v-am spus, speranța de dincolo de cuvinte că tot ce trăiam peste

zi nu făcea decît să mascheze un sens la care nu puteam ajunge, dar care trebuia să contrazică searbăda piesă tragicomică pe care o jucam unii pentru alții, împreună cu alții, împotriva altora.

Sigur, știam că în umbra nopților freamătă visele celor care nu mai dansează decît în praful răscolit de vînt, că luna migălește din sidef clătinătoare capcane, dar mai știam că nu puteam căuta decît dincolo de ceea ce sperie, de vreme ce tot ce liniștește îmi făcea silă. Doar rătăcindu-mă mai puteam spera să mă găsesc.

Și iată, s-ar zice că izbutisem. Într-o noapte fără stîlpi purtînd fire electrice, fără pungi de plastic, nici cutii goale de conserve, fără măcar un ghemotoc de hîrtie (imensă, luna perfect rotundă nu îngăduia priveliștii să-mi ascundă nici un amănunt). Mă aflam pe un platou unde vîntul se năpustea încoace și încolo ca un mînz prostuț îmbătat de spațiu, dar dealul pe care suisem era probabil un altul decît cel din vîrful căruia ar fi trebuit să descopăr satul cu nume turcesc. Inundată de lună, valea nu-mi arăta decît risipa stîncilor erodate printre care, din vremi imemoriale, generații de broaște țestoase circulau fără grabă.

Cu o bucurie ce ținea parcă să se convingă că în păduricea de salcîmi pierdusem drumul (numai acolo, și în cele cîteva clipe cînd norii ascunseseră luna mă putusem înșela, dar fără să-mi dau seama nu fusesem constrîns de mine însumi să mă înșel, alegînd o potecă greșită), am ocolit platoul pentru a sonda cu privirea văile pustii.

Satul nu se vedea nicăieri. Dealurile, în schimb, am numărat destule și unul dintre ele ascundea cu siguranță casele scunde cu acoperișul de olane, cu porți umbrite de bolțile viței de vie îngreunată de candelabrele ciorchinilor și curți pavate cu lespezi prinse în chenare de portulacă, păstrînd sclipirea urmelor de argint ale migrației nocturne a limacșilor cuibăriți peste zi în scobiturile răcoroase ale ghizdurilor fîntînii cu roată.

N-aveam decît să cobor pentru a regăsi pădurea

---

și a o lua de data asta pe poteca potrivită, doar că nimic nu mă îndemna să-mi repar greșeala. Nu ți-a rămas mult timp, m-am prevenit, totul e încă neschimbat, peste o clipă hotărîrea nu va mai depinde, poate, de tine. Simțeam totuși ce greșeală ar fi fost să refuz locul pe care întîmplarea mi-l descoperise.

În jurul meu, ca într-un cimitir turcesc uitat și de Allah, pietre chinuite de vreme se plecau în toate vînturile. Dar m-am încredințat că nici una nu era scrisă, morții nu cunoscuseră culmea bătută de lună.

Aici urma să aflu răspunsul?

Printre pietre creșteau mărăcini în care se încurcaseră ierburi uscate. M-am aplecat să-i văd mai bine, dar nu erau mărăcini, nici ierburi. Semănau cu niște lufe sau cu gogoașele părăsite de larvele uriașe ale unei specii pe care nu mi-o puteam închipui. Intrigat, am apucat cu două degete materia fibroasă a unui asemenea cocon: era tare de parcă ar fi fost țesută din sfori pietrificate.

Peste șuierul vîntului am deslușit atunci un foșnet, poate un clinchet surd. M-am uitat în jur. Eram singur sub cerul imens, neîncăpător pentru puzderia de stele tremurătoare.

O mișcare aproape imperceptibilă mi-a atras privirile. La picioarele mele zvîcnise un cocon alungit, apoi altul, și altul, toate formele în care ființe improbabile păreau să se fi împlinit înainte de a le străpunge, părăsindu-le, tresăreau și-și pierdeau culoarea de iarbă pălită pentru a recuceri o varietate de tonuri precizate treptat. Toate produceau sunetul care nu era foșnet, nici clinchet și care răsuna acum pe întregul platou.

Nu eram neliniștit, nu eram speriat: sperînd să se întîmple ceva, de vreme ce fusesem adus acolo, așteptam.

Un nor subțire îndulci strălucirea lunii și estompă mișcările sacadate trădînd lucrarea obscură ce continua în jurul meu. Deslușeam totuși zvîcnetele formelor, felul cum se răsuceau regăsind rotunjimi pierdute, de parcă stranii fluide le-ar fi umplut și surprindeam desăvîrșirea contururilor care mă obligau acum să le recunosc. Dar nu regretam că platoul nu rămăsese neviolat, în mine nu mai era loc pentru dezamăgire.

Luna se întunecă dintr-o dată ca și cum un oblon ar fi astupat-o și toate zgomotele încetară, pînă și vîntul se opri. În beznă, răbdător, știam că nu trebuia să fac nici o mișcare. Doar sîngele meu pulsa apăsat și-i auzeam ritmul ca bătaia unei pendule ce măsura timpul asupra căruia nu mai aveam putere.

Apoi, cînd, tot atît de fără veste cum dispăruse, luna se ivi din nou, m-am pomenit înconjurat de un popor de statui.

Bărbați și femei de marmură albă mă priveau cu impasibili ochi de piatră, care clipeau. De la simpla blană legată în jurul șoldurilor și pînă la redingota austeră, purtau cu toții veșmintele unor epoci revolute și erau demni și calmi, un calm și o demnitate care nu aparțineau marmurei, pe care i-o impuseseră.

- Adevărul! am vrut să strig, și am și strigat, poate.

În golul unei clipe nesfîrșite s-au mulțumit să mă privească în tăcerea reînsuflețită doar de șuierul vîntului, apoi le-am auzit glasurile, dar nu erau glasuri, ci timbrele diferite ale gîndurilor fiecăruia și într-o străfulgerare am știut tot ce știau, după cum aflaseră tot ce știam.

O liniște aspră mi-a înghețat inima. Mi-am privit mîna, era albă și, cînd am ridicat-o în dreptul feței, atîrna neînchipuit de greu. Mi-am apăsat arătătorul pe ochiul deschis și n-am simțit durerea.

Nu mă întrebaseră dacă mă învoiesc. Eram acolo, cerîndu-le să-mi spună adevărul. Ca să nu mă prăbușesc sub povara lui neomenească atunci cînd, asemenea lor, aveam să-l descifrez singur trăind la nesfîrșit toate aventurile speciei, devenind martorul și păstrătorul unei istorii multimilenare ale cărei episoade se desfășurau simultan în creierele noastre de piatră, ca și cum pe miriade de minuscule ecrane ar fi rulat în permanență înregistrările vieții tuturor generațiilor care au ucis, descoperit, învățat, pierdut și regăsit pentru a uita din nou și din nou redescoperi ceea ce erau, trebuia, în mod irevocabil, să depășesc un prag.

Îl depășisem. Viața mea nu mai era decît unul dintre neînsemnatele amănunte ale giganticei tapiserii desfășurată în spațiu și timp, un amănunt, de altfel, care mă interesa în mică măsură.

Sub indiferentul ochi al lunii mă plimbam acum cu ceilalți printre vechile pietre, adunați cîte doi, cîte trei, și gîndurile ne treceau de la unul la altul precizînd un amănunt, restabilind o împrejurare, în timp ce filmele interioare se derulau, construcții mirabile prefăcute în ruine peste care se înălțau construcții, invazii și războaie și flăcări înverșunate să mistuie ce nu fusese nimicit de cutremure și inundații, cărți arse și scrise din nou, sînge și lacrimi, extaz, oameni sfîrtecați, săgetați, spînzurați, zdrobiți, împușcați, cele șapte minuni ale lumii și formula relativității, iar toate erau în mine fără regrete, fără mîndrie și fără ură.

Cînd o geană de lumină a despărțit în cele din urmă cerul de pămînt, ne-am întins pe iarba săracă.

Marmura brațului meu se zbîrcea, albul devenea pămîntiu.

Lîngă mine, Haricleea din Callatis nu mai era decît o formă prelungă, un cocon de pîslă rară, cu fibre indestructibile. Știam acum că, decapitată de un călăreț avar, statuia pe care ar fi trebuit s-o preiau pentru muzeu îl înfățișa pe soțul ei, Theagene. Un alt amănunt.

Ecranele minții s-au întunecat repede cînd soarele a răsărit.

DESEN DE AL. ANDRIEȘ

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

---

PRINTR-O SERIE de întîmplări fericite (consfătuiri naționale sau simple întîlniri de cenaclu), am putut cunoaște imediat pe mai toți autorii SF români, alăturînd astfel chipuri și întîmplări numelor dintr-un raft al bibliotecii: de la Adrian Rogoz, Vladimir Colin și Ion Hobana, care mă făceau să trăiesc aproape uitatele exaltări ale primilor ani formativi, pînă la Dan Merișca, George Ceaușu, Mihail Grămescu etc., la eroii anilor din urmă, atît de buni pentru creația SF în limba noastră (să nu ne mai plîngem iar: „dar, din păcate, fără schimbări în politica editorială”). Această avalanșă de impresii a constituit mult timp un salutar feedback pentru teoriile personale asupra literaturii, prezența mea în ou.li.po.d'an (Luca Pitu) - discret insinuată, dar cu greu de ascuns andoniană curiozitate - făcîndu-mă fericit martor al genezei unui text de succes, contrariat partener în conversații ce părăsesc subreptice uzualul, acid (mai rar bazic) hermeneut ad-hoc, modest izvor de inspirație, nedorit vizitator cu ambiții mesianice, tolerat comesean, inutil SFătuitor, zadarnic entuziast editor. Veți înțelege că a întreprinde o tipologie a autorilor pe baza unei asemenea experiențe ar însemna a forța în rigiditatea prețioasă a unei taxinomii partizane și fatalmente eșuate tocmai vitalitatea polimorfă a unui fenomen literar. Ce tristă inutilitate, această imposibilă parodie a moștenirii metodologice lăsate de Linné! Și încă strecurată pe ușa din dos a istoriei literare. Decît să vă spun de cîte feluri sînt autorii SF, care sînt criteriile de promovare/retrogradare în puțin faimosul lor top, care sînt benignele tabere sefiste (începînd poate cu Guranda fraternei, bucolicei solidarizări), ce urmăresc și în ce scop aceia care scriu, de ce nu scriu care nu scriu ș.c.l., mai bine să facem împreună (sigur, e o chestie de retorică acest „împreună”) portretul-robot refulat mai sus, galtoniana average picture a autorului SF. Sau, și mai bine, pentru a nu ajunge prea departe cu simplificările, a autorului SF român tînăr.

Tînărul autor SF de la noi care ajunge la o anumită recunoaștere publică – în circuitul paralel al fandomului sau prin mass-media – are deja un trecut literar semnificativ, comun cu acela al tinerilor

poeți și prozatori din genurile clasicizate: a activat mai mulți ani într-un cenaclu sfîșiat de tensiunea între perenul îndemn heliadesc („Scrieți orice, numai scrieți!”) și necesitatea general resimțită de a pune ordine în rezultatele sale cu mijloacele criticii. Sefistul (voi pastișa altă dată, mai pe larg, pe Platon) este rodat în discuții polemice asupra propriei creații, care au loc de regulă imediat după prima lectură publică a unei lucrări, într-un spectru de registre cuprinzînd deopotrivă impresionismele concis categorice („Îmi place!”/ „Nu-mi...” etc.), argumentele cele mai bizare ale acestor impresii, sfaturile practice prefigurînd – în cazul, întîlnit, al acceptării – paternitatea colectivă („Taie sfîrșitul!”/ „Fă din schița asta o nuvelă!” sau invers/ „Ce-ar fi dacă eroul n-ar mai...” etc.) și, în sfîrșit, ceva specific genului, chestionarea vehementă – de regulă irelevantă, dar din nefericire curentă – a verosimilității sau consistenței tehnico-științifice.

Autorul se și obișnuiește să reacționeze la critică. Atunci cînd nu se decide pentru nepăsare sau contraatac, își va rescrie textele ținînd seamă de lectura-marketing. Importanța intervenției publice directe în treburile interne ale scriitorului este greu de supraestimat. Identitatea autorului se erodează sub acțiunea unui orizont de așteptare agresiv, astfel că, prin estomparea sau socializarea mărcilor personale înregistrate (a celor tematice în primul rînd, dar și a celor stilistice) semnăturile devin permutabile. Dubla semnătură, des întîlnită mai ales în producția cenaclului ieșean „Quasar” – care, urmărind scopuri stimabile, o promova sistematic –, este un alt efect al eroziunii identității auctoriale, care tinde la depersonalizarea discursului (chiar în abundent, romantic exces de pronume la persoana întîi), la anonimizarea sa, la impunerea unui mod supraindividual de existență literară.

Tînărul sefist, pînă a ajunge, asemenea unei largi majorități a „Generației '80”, să naveteze între sat și oraș (în așteptarea ștergerii diferențelor dintre domiciliu – cu turn de fildeș, dar și cu gălăgioasă agoră sterilă – și loc de muncă), are de făcut naveta esențială (îmi permit citarea unuia

---

care o practică zilnic) între cele două culturi despărțite cîndva de C.P. Snow: cea umanistă și cea tehnică. O conciliere a exigențelor acestora sub semnul complementarității care ar desena efigia anacronică a (supra)omului Leonardo a devenit imposibilă practic (deși acceptabilă teoretic și sloganizată cuceritor), acum cînd efectul secundar al hiperspecializării este, alături de ciudatul eșec al vreunei calificări mulțumitoare, o desăvîrșită ignoranță în domenii altădată cît de cît acoperite. Formația lacunară, prea atentă la aparențe și conjuncturi, cu premise nebuloase, îl sortește pe autorul SF – spre a nu vorbi decît de el – unei dezvoltări culturale hazardate și parodice (fără intenție și detașare), impasul industriei educaționale dînd șansă existenței unor modele paideice artizanale, ce pot eventual clona filozofi montani sau resemna pe cei mai independenți la condiția puțin profitabilă de autodidact – în bătaia năucitoare a diverselor pneumata metodologice/epistemologice.

Sefistul autodidact este în genere un slab cunoscător al formelor și procedeelor literare tradiționale, ceea ce îl face să practice fără prea mare discernămînt (dar cu eventuala conștiință a pionieratului) formule compromise de istoria literară (ex: proza liricoidă „păcatul mortal“ al clasicilor noștri se repetă) sau experimente riscante (unele, cum ar fi the stream of consciousness, necesitînd forțe artistice ieșite din comun, iar altele, cum ar fi „textuarea“ Tel Quel – Iova, deși robotice – deci anunțînd succese în fandom –, sterile și contraindicate pentru un gen care aspiră la o mereu mai mare popularitate). Chiar autori interesanți, desprinși prin scriitură – nu și prin statut (cine mai trăiește astăzi din literatură?) – de amatorism, evită cu greu primejdiile sugerate mai sus: Leonard Oprea sună cîteodată ca un epigon joycean, George Ceaușu capătă sentimentale turnuri de romance, Mihail Grămescu debușează în borgesianism minor. Și așa se ajunge în gura lumii (critice), care nu iartă slăbiciunile marginalilor. Defectele sînt scuzabile și foarte șic la maeștri (care mai și pot pretinde că le programează potrivit unei esoterice poetici elitare); tinerii trebuie să fie cu orice preț excepționali.

Loc geometric al originii forțelor centripete care-l pulverizează către modele, sefistul are nevoie, ca și confrații din mainstream, de o personalitate puternică în stare să-i dea coeziune, diferență și impact. Eul său creator, îndîrjit sau candid subîntins de cel empiric, hologramă a celui numit undeva author and giver of all things, devine textul lumilor viitoare, lizibile încă în filigranul celei prezente. Sefistul este acela de la care trebuie primite „prologues to what is possible“ (Wallance Stevens), el trebuie să proiecteze cetățile radioase (deocamdată) ficționale, „of which“, cum spune Frye, „the stars are suburbs“. Sînt, să recunoaștem cu înțelepciune, mari lucrări ale spiritului, pentru nimeni ușoare. Jocul viitorului, treaba sefistului, ne chema pe toți. Să ne lăsăm, cînd și cînd, în voia acestei magnetice nevoi.

Anul 1984 găsește Galaxia SF în expansiune: mai multe pagini, mai mulți autori, mai multe su-

biecte interesante (consultați iute almanahul de anul trecut, datat 1984, printr-o anticipare a mediei pe țară). Iată ce mai puteți citi:

O prezentare cuprinzătoare și sintetică a stării SF-ului autohton și internațional. La această imagine contribuie Al. Mironov (interviuri cu Peter Kuczka și Luben Dilov), Dan Ursuleanu (activitatea radio), Viorel Marineasa si Cornel Secu (lumea fanzinelor românești), Dan Merișca (explozia fandomului), Ion Doru Brana și Dănuț Bărăgan (SF-ul în lume, primul continuînd de anul trecut popularizarea unora dintre cele mai prestigioase premii). Scurte observații asupra dezvoltării genului în China și Slovenia sînt semnate de respectiv, Constantin Lupeanu și Dan Ursuleanu.

Un grupaj de recenzii, care readuce în atenție cîteva cărți, aparținînd integral genului, ca și altele, parțial revendicabile (nu contează prea mult reacțiile autorilor!) Recenziile sînt datorate unor buni cunoscători ai producției editoriale: Silvian Iosifescu, Dan Petrescu, Al. Mironov, Daniel Vighi, Gheorghe Secheșan. Și încă unul, pe care din lesne de înțeles modestie, nu îl divulg.

Cîteva eseuri. Un fragment din studiul „Paradoxul primei repetiții“, Premiul I la secțiunea de profil, (consfătuirea din 1983), capitol introductiv al unei cărți (angajată deja la Editura Minerva) consacrate literaturii fantastice, îl introduce în fandom pe Dan Petrescu. El aduce alături de umorul irezistibil deja cunoscut (scrisoarea deschisă către Consfătuirea XI-a), o necesară capacitate teoretică, formată unei rare înzestrări pentru gîndirea speculativă și unei solide formații literar-filozofice.

Arhicunoscutul Ion Hobana, inutil de prezentat, revine cu forțe și sugestii proaspete la clasicul Jules Verne, un mit al criticii SF.

Criticul și istoricul literar Sanda Radian (familiara fanilor și ca prozatoare) scrie despre personajul extraterestru în science fiction.

Luca Pițu, doctor în literatură, cu o strălucitoare teză despre Lautréamont, a dobîndit în ultimii ani un prestigiu special ca eseist. Personaj borgesian al unei intelligentsia veritabile, cinic Socrate ireductibil la o prezentare, Luca Pițu propune o interpretare a SF-ului sprijinită pe analiza unor topoi profetici, ca și una sugerată (și îndrăznesc, omologabilă) de patafizică, știința soluțiilor imaginare.

SORIN ANTOHI

CARICATURA DE ȘERBAN DRĂGUȘANU

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

O SCRISOARE din 1875 confirmă intenția mai veche a lui Jules Verne de a scrie romanul triumfului aparatelor de zbor mai grele decît aerul. Un nou impuls în această privință i l-a dat popasul milanez din 1884, cînd scriitorul a putut cerceta notele și desenele privind mașinile zburătoare ale lui Leonardo da Vinci. Întoarcerea la Amiens a avut loc în ziua de 18 iulie a acelui an. Iar la 9 august, dirijabilul „France“, construit de Charles Renard și Arthur Krebs, reușea să parcurgă primul traseu în circuit închis, de la Chalais – Meudon la Villacoublay și retur. Era dovada incontestabilă că zborul dirijat al aerostatelor nu e o utopie, cum afirmaseră numeroși oameni de știință, printre care și... doctorul Fergusson din Cinci săptămîni în balon.

Fostul cenzor al „Societății pentru încurajarea locomoției aeriene cu aparate mai grele decît aerul“, întemeiată de Nadar, Ponton d'Amécourt și Gabriel de la Landelle în iulie 1863, se hotărăște să ridice mănușa. În 1885, după ce terminase redactarea romanului, el îi scrie editorului și prietenului său Pierre-Jules Hetzel: „Cred, sper că toți partizanii aparatelor mai grele decît aerul îl vor susține pe Robur împotriva adversarilor săi. Printre aceștia din urmă se află oameni zgomotoși și, dacă nu mă înșel, cartea va face ceva zgomot. Trebuie să recunosc că momentul ar fi destul de favorabil, ținînd seama că publicul manifestă un anume entuziasm față de posibilitatea dirijării baloanelor.“ Adversarii aparatelor mai grele decît aerul erau oameni într-adevăr zgomotoși. După ce citise, poate, aproape în întregime Robur Cuceritorul, publicat de „Journal des Débats“ în foileton între 29 iunie și 18 august 1886, W. de Fonvielle publica un articol intitulat, fără menajamente, Smintiții navigației aeriene.¹ O opinie împărtășită de zdrobitoarea majoritate a oamenilor de știință, chiar dacă era exprimată mai academic. E destul să ne amintim că, în 1903 (!), Comisia pentru aeronautică a Academiei de Științe din Paris respingea proiectul de aeroplan-automobil al lui Traian Vuia, decretînd: „Realizarea și soluționarea zborului cu un aparat mai greu decît aerul nu este decît o himeră“.

Susținînd o idee revoluționară pentru acel timp, Jules Verne era departe de a se considera un vizionar, un profet științific, așa cum îl numeau prea

zeloșii săi admiratori. Într-un interviu apărut în „Pittsburgh Gazette“ la 13 iulie 1902, el declara: „Nu sînt foarte mîndru că am scris despre automobile, submarine și nava aeriană înainte ca ele să fie realizate de Știință. Cînd le înfățișam ca pe niște realități, aceste lucruri erau pe jumătate descoperite.“ Scriitorul ține deci să precizeze, după ce ne-a prezentat amănunțit alcătuirea „Albatrosului“: „În concluzie, acest aparat se inspiră din sistemele propuse de Cossus, De la Landelle și Ponton d'Amécourt...“ Ignorînd această mărturisire, Sam Moskowitz afirmă că „ideea elicopterului cu multe elici a fost luată de Verne de la Lu Senarens“ (...) Înainte de apariția lui Robur Cuceritorul, Lu Senarens scrisese nu mai puțin de trei povestiri din ciclul Frank Reade-jr., întemeiate pe existența unor nave aeriene construite pe principiul elicopterului (...) Acestea erau poate cele mai vechi lucrări de ficțiune pornind de la teoria elicopterului și aproape sigur primele care propuneau ca un aparat aerian să fie propulsat de motoare electrice avînd ca sursă de energie baterii. Și nu a fost o coincidență faptul că „Albatrosul“ lui Jules Verne din Robur Cuceritorul era construit pe principiul elicopterului, propulsat de motoare electrice cu baterii și acumulatori de un tip nou.“² Putem înțelege dorința de a extinde lista priorităților americane în domeniul atît de instabil al invențiilor imaginare. Dar Jules Verne n-avea nevoie să-l jefuiască pe Lu Senarens în ceea ce privește aplicarea principiului elicopterului la navigația aeriană sau propulsia bazată pe electricitatea înmagazinată în baterii și acumulatori. Încă din 1863, scriitorul considera elicopterul drept mijlocul ideal de a cuceri spațiul, după cum reiese dintr-un articol publicat în numărul din decembrie al revistei „Musée des familles“, care se încheia astfel: „Să preconizăm deci elicopterul și să ne luăm drept deviză deviza lui Nadar: «Tot ceea ce este posibil se va înfăptui»“. Articolul prezenta sistemul de elici orizontale și verticale propus de Ponton d'Amécourt, sistem pe care-l vom regăsi în construcția „Albatrosului“. Pe de altă parte, încă din 1881,

¹ „Journal des voyages et des aventures de terre et de mer“, No. 475, 15 août 1886

² Sam Moskowitz, Explorers of the Infinite, The World Publishing Company, Cleveland and New York, 1963, p. 117

---

Gaston Tissandier utilizase electricitatea furnizată de doi mici acumulatori pentru propulsia unui model redus de dirijabil. Iată de ce Jules Verne vorbește și despre nava sa aeriană ca despre un lucru „pe jumătate descoperit”. Și iată de ce îi dau dreptate lui Peter Costello cînd spune: „Nu există temeiuri pentru afirmația lui Sam Moskowitz că Verne ar fi luat ceva de la Senarens: amîndoi au utilizat aceleași surse...”³

E adevărat că elicile sustentoare, șaptezeci și patru la număr, sînt „tot atîtea erezii aerodinamice”⁴, dar autorul nu urmărea să ofere constructorilor planurile unui aparat gata să decoleze după asamblare. (Nu întîmplător, capitolul VI al romanului are ca titlu această mențiune prudentă: „Peste care inginerii, tehnicienii și alți specialiști ar face poate mai bine să treacă”). Prin mijloacele specifice artei sale, el voia doar să-și exprime convingerea că omul va fi cîndva stăpînul spațiului și că această izbîndă va fi obținută grație aplicării principiului „mai greu decît aerul”, principiu pe care-l susținuse odinioară cu ardoare.

Ca de obicei, elaborarea romanului a prilejuit un schimb de opinii între autor și editor. După ce a citit prima versiune, Hetzel s-a arătat nemulțumit: „Cartea e gata, dar e alcătuită din boabe de mătănii prin care trebuie să treci în chip de fir un interes care trebuie creat aproape în întregime, căci nu există încă.” Răspunsul lui Jules Verne este edificator: „Am făcut un efort uriaș în legătură cu Robur. N-am adus niciodată un manuscris într-o asemenea stare.” Rezultatul acestui efort nu este întru totul satisfăcător. După o introducere promițătoare (confruntarea lui Robur cu baloniștii), acțiunea se împotmolește în masa descrierilor geografice. Pe de altă parte, autorul a împrumutat excesiv din operele sale anterioare, însuși periplul „Albatrosului” repetîndu-l întrucîtva pe cel al „Nautilus”-ului. Cît despre detalii, nu avem decît dificultatea alegerii. Pentru a nu aglomera exemplele posibile, să constatăm doar că discuția asupra naturii fenomenului aerian necunoscut este o transpunere a celei asupra naturii fenomenului marin (Douăzeci de mii de leghe sub mări), Weldon-Institute este un decalc al celebrului Gun-Club (De la Pămînt la Lună), scena eliberării prizonerilor o reia, la o altă scară, pe aceea a eliberării misionarului (Cinci săptămîni în balon).

Cum să ne explicăm această lipsă de inventivitate la un scriitor renumit pentru originalitatea intrigilor și a loviturilor sale de teatru? Se pare că Jules Verne trecea prin momente dificile, cum reiese dintr-o scrisoare trimisă lui Hetzel la 3 decembrie 1883: „Îmi înțelegi situația față de publicul nostru, nu mai am subiecte al căror interes să rezide în extraordinar, Baloane, Căpitanul Nemo etc... Trebuie deci să încerc să interesez prin combinare.”. Dar interesul în ceea ce privește subiectul lui Robur Cuceritorul rezidă tocmai în extraordinarul aparatului de locomoție aeriană. Ceea ce-i lipsește lui Jules Verne în această perioadă este capacitatea de a imagina situații ine-

³ Peter Costello, Jules Verne, Inventor of Science Fiction, Charles Scribner's Sons, New York, 1978, p. 189

⁴ Charles-Noel Martin, Jules Verne, sa Vie et son Oeuvre, Editions Rencontre, Lausanne, 1971, p. 236

dite. Și atunci el re-exploatează fapte și tablouri care au asigurat succesul marilor sale romane, rezultatele fiind, inevitabil, mai modeste.

„Efortul uriaș” pare să fi fost orientat mai cu seamă către conturarea memorabilului erou al romanului. Autorul s-a străduit să se îndepărteze de modelele pe care i le ofereau propriile sale Călătorii extraordinare. El îi scria lui Hetzel că Robur „este un convins, dar nu un apostol, nu un Nemo, nu un Hatteras”, un fantezist, dar și „un om îndrăzneț și cu sînge rece în împrejurări deosebite”; scuzîndu-se că „a forțat nota de brutalitate”, el făgăduia să o reducă „la o intensitate convenabilă”. Robur rămîne totuși un personaj neliniștitor, începînd cu portretul său fizic, care îmbină trăsături aparținînd regnului animal și universului mașinilor, fără a da nici o clipă o impresie de hibriditate. Și, cum spune chiar cel în cauză, moralul nu este cîtuși de puțin mai prejos decît fizicul. Aici se și nasc, de altfel, semnele de întrebare privind personajul nostru, care declară: „Cînd am o idee, vreau ca și ceilalți s-o împărtășească și nu suport să fiu contrazis.” Nu sînt simple cuvinte, cum demonstrează ceea ce se petrece în marea sală a lui Weldon-Institute și, mai tîrziu, la bordul „Albatrosului”. În fața obstinației și ostilității lui Uncle Prudent și Phil Evans, Robur își pierde adesea răbdarea și are adevărate accese de furie. După distrugerea aparatului său zburător de către cei doi baloniști, el „nu mai avusese decît un singur gînd, o obsesie: să se răzbune.” Și Jules Verne înțelegea această răzbunare ca o înfruntare între „Albatros” și „Go Ahead”, ceea ce ar fi fost poate mai potrivit cu eroul său. Dar Hetzel veghea: cititorii Călătoriilor extraordinare nu trebuiau să fie șocați de un deznodămînt prea brutal. Și scriitorul s-a înclinat: „În locul luptei aeriene voi înfățișa o salvare și Robur va arunca mulțimii entuziaste cuvintele pe care le-a pus în gura lui. Asta îl va face să crească mult pe Robur al nostru, salvarea face de zece ori cît atacul, o recunosc bucuros.” Din fericire, el a știut și să refuze sugestiile care tindeau să transforme ultimul capitol într-un happy-end desăvîrșit: „nu banalități la sfîrșit; nu aeronave puse pe acțiuni” (era vorba, probabil, despre ceva asemănător Societății de comunicații interstelare preconizate în finalul romanului Împrejurul Lunii). Și într-o altă scrisoare, el argumentează acest refuz: „Robur este prea înaintat pentru secolul său.”

I s-a negat adesea lui Jules Verne capacitatea de a se îndepărta de prezent, de prezentul său. „Doar trei povestiri sînt situate în viitor: Amiens în anul 2000, Ziua unui ziarist american în anul 2889 și Eternul Adam”, afirmă peremptoriu Marie-Hélène Huet.⁵ Pentru a avea dreptate, ea ar fi trebuit să precizeze: într-un viitor îndepărtat. Pentru că opera verniană cuprinde și texte a căror acțiune se desfășoară după numai cîțiva ani de la data publicării lor, cum ar fi Castelul din Carpați, Claudius Bombarnac, Insula cu elice. Două indicii ne obligă să includem Robur Cuceritorul în această categorie. La sfîrșitul primului capitol, printre punctele greu accesibile unde poate fi văzut fluturînd drapelul lui Robur se numără și „paratrăznetul turnului de fier al Expoziției din 1889”. Acțiunea se petrece deci la cel puțin trei ani după apariția romanului. Și mai semnificativă

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

DESEN DE AL. ANDRIEȘ

din acest punct de vedere este o observație din capitolul XII: „Era întuneric beznă. Așa că nu zăriră nici o frîntură din calea ferată trans-sahariană aflată în construcție, după proiectul lui Duponchel - lungă panglică de fier care trebuie să lege Algerul cu Tombuctu, prin Laghuat și Gardaia, urmînd să ajungă mai tîrziu pînă la golful Guineii“. Or, trans-saharianul a rămas pînă astăzi în stadiul de proiect. De altfel, însuși triumful aparatelor „mai grele ca aerul“ se lăsa așteptat chiar în 1897, cînd, la 5 mai, Jules Verne îi scria tînărului său corespondent italian Mario Turiello: „Cît despre problema navigației aeriene, ea este departe de a fi rezolvată, chiar de către Robur Cuceritorul, poți să mă crezi. De la fantezie la realitate e un abis“. Un abis pe care, la 17 decembrie 1903, frații Wright aveau să-l străbată cu avionul lor propulsat nu de electricitate, ca „Albatrosul“, ci de un motor cu ardere internă. Poate părea ciudat că acest eveniment este ignorat în al doilea roman vernian consacrat aviației, Stăpînul lumii, apărut în 1904. Dar textul își aștepta rîndul la publicare de cel puțin doi ani, fiind considerat de autor „ultimul cuvînt în materie de automobilism“.

Evident, „Groaza“ este mult mai mult decît un automobil perfecționat, fiind în stare să se miște cu aceeași ușurință pe sol, pe și sub apă și în văzduh. Ceea ce-l determină pe Sam Moskowitz să-și reia atacul: „Desigur, cînd urmarea la Robur Cuceritorul, intitulată Stăpînul lumii, a apărut în 1904, Senarens trebuie să-și fi pierdut iluziile; pentru a treia oară, Verne îi fura în mod scandalos una dintre ideile sale, de astă dată submarinul zburător care apăruse mai întîi pe coperta colecției Boys Star Library în 1896, opt ani înaintea povestirii lui Verne, ilustrînd o scenă din romanul lui Noname Deasupra Polului Sud; sau Jack Wright în căutarea unui explorator pierdut, cu vasul său zburător“ 6. Dar în august 1894, deci cu doi ani înaintea apariției romanului lui Senarens-Noname, „hoțul“ denunțat cu atîta vigoare îi scria fratelui său Paul că intenționează să introducă un „vas submarin și aerian“ într-un roman aflat atunci în lucru. Ideea a fost părăsită și reluată în 1901-1902, cînd Jules Verne scria Stăpînul lumii. Nu-i putem recunoaște lui Lu Senarens nici măcar prioritatea literară reclamată de biograful său.

5 Marie-Hélène Huet, L'Histoire des Voyages extraordinaires, essai sur Jules Verne, Paris, Minard, 1973, p. 9

6 Op. cit., p. 127

Pentru că „Le Journal des Voyages et des aventures de terre et de mer“ publica, în 1886, romanul lui Louis Jacolliot, Mîncătorii de foc, în care evoluau minunatul „Remember“ și frații săi mai mici, „Swan“ și „Wasp“; inventatorul Jonathan Spiers spunea despre ei, cu modestie: „... m-am mulțumit să unesc într-un singur aparat vasul submarin, locomotiva și automobilul aerian cu elice“.

Transformarea „Albatrosului“ în „Groaza“ este pregătită din prima parte a epopeii zborului întemeiat pe principiul „mai greu decît aerul“. Urmînd trenul care se îndrepta spre Salt-Lake-City, aeronava „luneca deasupra lui ca un uriaș scarabeu, care putea să devină o gigantică pasăre de pradă.“ Capitolul final e bogat în astfel de analogii: „...aeronava apăruse deasupra lui Fairmont-Park asemenea unui vultur ce se năpustește din înaltul cerului.“; „Mai mic decît «Go Ahead» era peștele-spadă urmărind balena pe care o străpunge; era torpilorul care se repede asupra cuirasatului, aruncîndu-l în aer cu o singură lovitură“ (Autorul pregătea atmosfera prielnică atacului la care a renunțat datorită intervenției lui Hetzel). În Stăpînul lumii, vehiculul tetravalent este asimilat, chiar înainte de a fi identificat, cu „o uriașă pasăre de pradă, un monstru zburător“. Sub înfățișările sale de automobil și de navă ultrarapide, „era ca un fulger care te amenință, fără să fii avertizat de condițiile atmosferice.“ Dar primejdiile pe care le implică aceste comparații sînt doar potențiale. Singurul lucru care poate fi imputat „Groazei“ este o coliziune involuntară cu goeleta „Markel“ (ceea ce ne reamintește coliziunea involuntară a „Nautilus“-ului cu pachebotul „Scotia“...).

Extinderea posibilităților aparatului este însoțită de dezvoltarea trăsăturilor negative ale eroului. Primul roman ni-l prezenta în culori neliniștitoare. Campionul principiului „mai greu decît aerul“ are un temperament coleric, care se face simțit de la primul contact cu membrii lui Weldon-Institute. Și dovezile se acumulează de-a lungul croazierei „Albatrosului“. Iată cîteva citate edificatoare: „răbdarea lui ajunsese la capăt“, „un irezistibil gest de mînie“, „o pornire violentă de a-și înfăptui amenințarea“, „un puternic acces de furie“. Însăși detenția celor doi baloniști, o detenție care ar trebui să fie perpetuă, ține de această inflamare irațională, căci dacă Nemo voia să-și păstreze anonimatul, Robur și-a dezvăluit intențiile și dorește să fie re-

(Continuare în pag. 88)

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

LITERATURA chineză a cunoscut, în secolul XX, prefaceri poate la fel de masive cît în douăzeci și ceva de secole de existență. Este curios cum era modernă, noutățile tehnice au putut schimba brusc o cultură de două, aproape de trei ori milenară. În deceniul al doilea, proza și, mai apoi, poezia au preluat tiparele europene; au urmat teatrul, critica și eseistica, într-un iureș de nestăvilit. Și nu s-au instalat bine noile maniere de creație, publicul abia dacă le-a receptat cum se cuvine și literatura științifico-fantastică și-a făcut apariția în China. De data aceasta, fără decalajele imense de timp comparativ cu alte țări. Ca și în cazul introducerii în China a genurilor literare proprii occidentului, cititorul chinez a făcut mai întîi cunoștință cu operele clasice de SF prin intermediul traducerilor. La începutul deceniului șase, a fost editat romanul Omul invizibil de Wells și după el s-a tipărit o întreagă serie de traduceri. Se argumenta, atunci, importanța acestei literaturi pentru educația tinerei generații, în sensul stimulării dragostei pentru știință și a poftei de studiu, de cercetare. Era un conștient apel la dreptul la vis, se reliefa putința fiecărui cetățean de a contribui la dezvoltarea socială. Și China își avea clasicii ei utopici, dacă ar fi să-l numim numai pe neconsolatul poet Tao Yuanming (365 - 427), care a imaginat pătrunderea omului într-un teritoriu fantastic, al dreptății, „la izvorul florii de piersic“, unde rînduielile erau altele decît în lumea muritorilor și unde domneau armonia și fericirea.

A urmat explozia unei literaturi SF autohtone, la care s-au angajat, ca și în alte părți, tineri scriitori, oameni de știință, gazetari, profesori, ingineri. În chinezește, literatura științifico-fantastică, de anticipație, se numește kexue huanxiang xiaoshuo, în care huanxiang are sensul preponderent de fantezie, iluzie a minții. În Beijing au fost instituite o Editură pentru propagarea cunoștințelor științifice și revista „Știința pentru toți“.

Astăzi, Editura tineretului, alte edituri din China publică frecvent literatură SF. La sfîrșitul anului 1982, Editura Haiyang a tipărit o Culegere de proză SF chineză, în trei volume, totalizînd 1000 de pagini și incluzînd peste 400 de lucrări, din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi. O duzină de reviste din toată țara întruchipează adevărate nuclee pentru formarea unor autori în domeniu: în Shanghai – „Știința pentru tineret“ și „Revista științifică ilustrată“, în Harbin – „Epoca științei“, în Chendu – „Literatura științifică“ etc. Aceste reviste și altele publică povestiri și nuvele SF originale și în traducere.

În abordările teoretice, se diferențiază, dincolo de talentul și cuprinderea fiecărui autor, două mari direcții. Sînt SF, care, indiferent de valoarea estetică, au un real reazem științific; la prima vedere ar părea utopii, cu desăvîrșire irealizabile, însă în viitor ele se pot adeveri, măcar în parte. Succesele actuale ale științei dau convingerea că mîine aceasta va întrece plăsmuirile imaginației po-

etice. Dintre reușitele genului: În drum spre Pluto de Ye Yonglie, Unda de Wang Xiaoda, B, acest secret de Li Bigui.

O a doua categorie o formează operele cu un puternic accent literar, care fac din literatura SF o ramură vie a literaturii. Zbor spre Săgetătorul de Zheng Wenguang, ori Urma Konglong de Tong Enzheng, aparținînd unor scriitori profesioniști, nu se diferențiază de paginile de literatură decît prin mediul fantezist în care se derulează întîmplările.

Un prolific scriitor de literatură SF este Zheng Wenguang, născut la 9 aprilie 1929, deopotrivă ziarist și astronom. A lucrat în redacții pentru popularizarea științei și a scris, singur sau în colaborare: Semnificațiile filozofice ale constelațiilor, 1974, Teoria cosmogonică în istoria Chinei, 1975, Originile astronomiei chineze, 1979. A publicat versuri și reportaje literare. În literatura SF s-a angajat din 1953. A publicat volumele de povestiri Analiza spectrală și Diamantul negru, 1956, și romanele: Desprinderea de pămînt, 1957, și Zbor spre Săgetătorul, 1979. În 1981 a adunat în volum povestirile: Zeița, Omul din Pacific și Cercetașul balenă. Zheng Wenguang este un creator de personaje. Acestea sînt memorabile, rămîn profund umane în cosmos ca și pe pămînt. Scrierile sale se disting prin rigoarea compoziției și un înalt grad de atractivitate, folosind arsenalul cunoscut al genului.

Alte nume care se cer cunoscute de cititorul român: Xiao Jianheng, Gao Shiqi, Gu Junzheng etc.

Autorii de SF chinezi abordează în operele lor teme obișnuite pe plan mondial: mișcarea cu ușurință înainte și înapoi în timp și în spațiu; cucerirea spațiului extraterestru; descoperirea temerară a unor noi universuri; interpretarea modernă a unor mituri; oferirea de surprinzătoare dezlegări enigmelor străvechi; invenții tehnice neasemuite și efortul pentru menținerea acestora în slujba umanității; smulgerea lor din mîinile exponenților unor cercuri reacționare și așa mai departe. Se încurajează lucrările bazate pe cuceririle științei, servite de o cutezanță neobișnuită a gîndului și o imaginație bogată pentru a recrea o lume și în stare să ofere sugestii oamenilor de știință. În același timp, sînt respinse căutările goale, scenele violente, gratuite. Literatura SF chineză este esențialmente optimistă. Ea privește cu încredere viitorul omenirii.

---

---

ÎNTR-UN dialog purtat cu iubitorii literaturii de anticipație, în cadrul festivalului european al literaturii și artelor științifico-fantastice „Fantazija“, desfășurat în toamnă la Liubliana, scriitorul englez Brian Aldiss a evidențiat capacitatea SF-ului de a oglindi temerile și speranțele lumii de astăzi. Inteligența umană și tehnologia sînt în stare să realizeze orice, iată una din speranțele generate de optimismul tehnologic al romanelor de anticipație de prin anii '40. În deceniile următoare însă, speranțele au mai cedat locul temerilor.

Fără îndoială, dezvoltarea tehnologică ocupă în continuare locul central în literatura de anticipație, însă și-au făcut loc tot mai mult întrebările de genul: în ce măsură această dezvoltare poate influența omul, deciziile lui, adaptarea sa la noul ambient al cărui creator este el însuși. Din acest moment în literatura științifico-fantastică domeniul tehnologiei începe să fie interferat puternic de elemente de sociologie, psihologie, antropologie.

Interesant e faptul (relevat la festivalul de la Liubliana) că în SF pericolul poluării naturii, consecințele sale negative au fost anticipate cu mult timp înainte ca termenul „ecologie“ să pătrundă în vocabularul nostru de fiecare zi. Așadar, frontierele literaturii de anticipație se deschid neîncetat pe de o parte spre viitorologie, pe de alta spre fantasticul pur.

Desfășurat în Cankarjev Dom, o clădire ce pare concepută de arhitecți ai secolului XXI, festivalul s-a bucurat de prezența a peste 1 500 de participanți din multe state europene. Presa iugoslavă a remarcat cu justețe că în cele trei zile ale acestei reuniuni internaționale nu s-a acordat atenție romanelor și publicațiilor SF de mică valoare culturală, care se editează astăzi în lume în milioane de exemplare, transpunînd în ambianța tipică a genului șabloane deja cunoscute ale western-urilor, ale romanelor de aventuri, ale melodramelor sau ale prozei „horror“. Prin contrast, au fost reliefate în timpul lucrărilor festivalului virtuțile marilor scriitori ai SF-ului, care au apropiat opera lor de problematica și frămîntările cele mai profunde ale omului contemporan, realizînd creații de referință ale literaturii. Printre aceștia, clasicii în viață ai genului — Isaak Asimov, Stanislav Lem, Arthur Clarke, ca și numeroși autori de anticipație ai noului val.

Eveniment în viața SF-ului european, festivalul de la Liubliana ne prilejuiește ocazia să ne aplecăm în cele ce urmează asupra unor trăsături ca-

racteristice ale mișcării SF din țara organizatoare.

Există în Iugoslavia 10 cercuri și cluburi de literatură științifico-fantastică, două dintre ele funcționînd în Slovenia, la Liubliana. Aici se poate vorbi de o tradiție a literaturii de anticipație începînd din anul 1961. Prima antologie SF slovenă a fost editată la Liubliana în anul 1978. La Zagreb apare lunar revista „Sirius“, care cuprinde povestiri SF semnate de autori iugoslavi, precum și numeroase traduceri.

Eseistul și istoricul literar Drago Bajt – care în cadrul unor programe culturale la Radio Liubliana popularizează și valorile literaturii de anticipație – ne-a declarat că realizările autorilor români sînt cunoscute și apreciate în Iugoslavia, multe din ele fiind inserate în traduceri de bună calitate, în almanahul SF „Andromeda“ ce apare la Belgrad.

O altă personalitate binecunoscută amatorilor de literatură SF din Slovenia este Matjaz Sinkovec – organizator principal al festivalului „Fantazija“. L-am invitat să ne prezinte în cîteva cuvinte „Clubul de arte speculative“ de la Liubliana, pe care îl conduce. Interlocutorul nostru ne-a vorbit cu entuziasm despre cei 130 de membri – scriitori, pictori, muzicieni, ciberneticieni, fizicieni și studenți – ca și despre cele 1300 de volume din domeniul științifico-fantastic ce alcătuiesc biblioteca clubului, sau despre fanzinul pe care-l editează. Clubul de arte speculative a lansat circa 10–12 tineri autori, care deja s-au impus atenției publicului sloven.

Absolvent al facultății de limba engleză din Liubliana, Matjaz Sinkovec este nu numai un excelent traducător, ci și autorul unor interesante proze de anticipație.

Aflăm din aceeași discuție că în Iugoslavia apar anual aproximativ 20 de cărți din tematica SF și F, din care mai mult de jumătate originale (sînt incluse în aceeași cifră și lucrările de exegeză literară a genului).

Ni s-a părut foarte interesantă inițiativa fanilor din Liubliana de a-și amenaja un fel de tabără permanentă, un complex pentru activitățile SF, cu o sală de vizionare a filmelor, o sală de audiții muzicale și studiouri pentru artiștii plastici ai clubului de arte speculative.

Din păcate – ne-a declarat Matjaz Sinkovec – calitatea creației literare a tinerilor cenacliști, ca și cantitatea de texte elaborate de ei nu ating încă nivelurile realizărilor similare ale cenacliștilor din România, caracteristicile fandomului românesc fiind bine cunoscute în Slovenia.

---

---

---

ÎN CELE ce urmează, vom încerca un rapid și sumar tur de orizont al „stării la zi” a anticipației pe plan internațional. În U.R.S.S. tirajele de carte SF ating cifre impresionante. Anticipația este promovată de edituri ca Molodaia Gvardia, Mîsli, Detghiz și Znanie, din Moscova, sau Lenizdat, din Leningrad. De la apariția, în 1957, a romanului lui Ivan Efremov, Nebuloasa din Andromeda, considerat punct de cotitură în evoluția literaturii SF sovietice, dezvoltarea acesteia a cunoscut un avînt remarcabil, datorită unor scriitori valoroși, ca G. Altov, D. Bilenkin, A. Dneprov, I. Varșavski, G. Gor, S. Gamsovski, V. Juravliova, A. și B. Strugațki etc., cărora li s-au adăugat ulterior K. Bulîciov, L. Panasenko, M. Puhov sau Z. Iuriev. Ultimul este cîștigătorul premiului literar SF Aelita 1982, pentru întreaga sa creație. Ca și în țara noastră, în anii din urmă a căpătat o largă răspîndire mișcarea de amatori, în cadrul unui număr mare de cenacluri și cluburi de anticipație.

De o deosebită apreciere se bucură anticipația în R.D. Germană, unde, în cadrul Uniunii Scriitorilor, există o secție de literatură SF, al cărei președinte este apreciatul G. Krupkat și printre ai cărei membri se numără scriitori importanți ca E. del Antonio, C. Rasch, G. Branstner, G. și J. Braun etc.

În Polonia, ritmul de editare a anticipației este în mod curent de aproximativ 180 volume pe an (opere autohtone și traduceri). Figura de primă mărime a SF-ului polonez rămîne Stanislaw Lem, a cărui creație, chiar dacă mai puțin prolifică decît în trecut, continuă să ocupe un loc de frunte în ansamblul anticipației universale. Printre cărțile sale din ultimii ani, culegerea Maska (Masca, 1976) și romanele Katar (Guturaiul, 1976) și Golem XIV (1981) reprezintă opere de excepție. Pe de altă parte, scrierile unor K. Borun, K. Fialkovski (autorul excepționalului Homo divisus, 1979), C. Chruszczewski, W. Zegalski, A. Czechowski constituie puncte de reper importante în bogatul peisaj al anticipației poloneze și europene.

În Ungaria, SF-ul este la fel

de popular și apreciat, anual apărînd aici circa 100 volume. În țara vecină, rolul lui Lem îl deține Peter Zsoldos, a cărui creație include, pînă în prezent, cel puțin două capodopere: romanele A feladat (Sarcina, 1971) și Ellenpont (Contrapunct, 1973), cel dintîi fiind distins cu premiul Eurocon I. Alți scriitori consacrați sînt Z. Csernai, P. Lengel, M. Szepes și P. Kuczka, acesta din urmă fiind editorul excelentei reviste de SF Galaxia și una dintre figurile cele mai populare ale fandomului maghiar.

Aceeași efervescență creatoare marchează și SF-ul bulgar, care înregistrează în mod frecvent pînă la 40 de titluri originale pe an. Cunoscut și cititorilor români, Liuben Dilov, șeful de școală al anticipației bulgare, și-a creat în ultimii ani o reputație de nivel european și mondial. Alături de el, se bucură de succes D. Peev, A. Doncev, P. Vejinov și A. Slavon.

O altă țară în care SF-ul este respectat și gustat de un număr mare de cititori este Iugoslavia, care se poate mîndri cu o impresionantă rețea de cenacluri și cluburi de anticipație, dar și cu scriitori talentați ca Mika Remici, R. Devlici sau G. Hugeci. Zagrebul va găzdui, în 1986, Eurocon VIII.

În sfîrșit, în Cehoslovacia continuă să se publice cu regularitate autori consacrați ca J. Nesvabda, V. Kaidos și alții.

„Boom-ul” înregistrat în S.U.A. de literatura și filmul SF la începutul anilor '60 a avut ecouri și influențe favorabile asupra mai multor țări vest-europene, dar în special în Franța și în R.F. Germania.

În Franța, revirimentul s-a în-

registrat la cumpăna anilor '60 și '70, cînd apar prestigioasele colecții Ailleurs et Demain (ed. Laffont) și J'ai Lu, urmate curînd de Super Fiction (Albin Michel), Presses Pocket SF, Le masque SF, Le Livre de Poche SF etc. alături de mai vechile Présence de Futur (Denoël), Anticipation (Fleuve Noir). An de an, numărul aparițiilor și tirajele de carte SF au crescut, atingîndu-se în 1979 cifra-record de 426 volume. În clipa de față apar anual aproximativ 400 de cărți și SF-ul francez se situează, poate, imediat după cel american, în planul valoric, cu scriitori importanți ca Michael Jeury, Gérard Klein, Philippe Curval, Daniel Walther, J.P. Andrevon și Pierre Pelot, Patrice Duvic și Dominique Douay, pe care încearcă să-i emuleze mai tinerii Serge Brussolo, Emmanuel Jouanne, Jean-Marc Ligny și Joëlle Wintrebert. În fiecare an au loc convenții de SF cu o participare numeroasă și entuziastă, iar festivalurile internaționale de la Metz constituie deseori adevărate evenimente ale SF-ului mondial. Prestigiosul premiu Apollo, acordat anual celei mai bune apariții editoriale SF din Franța (creație originală sau străină) și care a fost cucerit ani de-a rîndul de scriitori americani sau englezi, a revenit în 1983 lui Jeury, pentru excelenta saga plină de „zgomot și furie”, L'Orbe et la Roue (Sfera și Roata, 1982); este o recunoaștere nu numai a valorii operei lui Jeury, ci și a importanței crescînde a anticipației franceze pe plan mondial.

Mutații profunde s-au înregistrat și în SF-ul vest-german, pînă nu de mult profund tributar celui anglo-saxon. În colecțiile

---

---

---

de SF ale unor edituri ca Heyne, Insel, Suhrkamp și multe altele, apar tot mai numeroase și interesante creații originale, caracterizate îndeosebi prin atitudinea angajantă a autorilor. Tonul l-a dat chiar „decanul” SF-ului din R.F. Germania, Herbert W. Franke, ale cărui ultime romane, Ypsilon Minus (1976), Sirius Transit (1979), Schule Für Übermenschen (Școala supraoamenilor, 1981) și Tod eines Unsterblichen (Moartea unui nemuritor, 1982), înfățișînd lumi de coșmar în care fac ravagii poluarea, superelectronizarea, simulacrele și „iluziile tehnice” de tot felul, sînt adevărate semnale de alarmă. Pe aceeași linie se înscriu creațiile mai tinerilor W. Jeschke, J. von Scheidt, Th. Ziegler, U. Harbecke, G. Maximovich etc. Instituit în 1982, premiul vest-german pentru SF, Kurd Lasswitz Preiss, a fost decernat lui Georg Zauner, pentru romanul Die Enkel der Raketenbauer (Nepoții rachetiștilor, 1980). SF-ul scandinav se află și el într-o fază de înflorire, prin afirmarea unor scriitori talentați și ingenioși. În Suedia, alături de tînărul „veteran” Sam. J. Lundwall și-au creat un nume Carl Johan Holzhausen, John Holmberg și Börje Crona. În Norvegia se remarcă Tor Age Bringsvaerd și Jon Ring, iar în Danemarca Niels E. Nielsen și Jannik Storm. Pe latura opusă, în sud, Italia adaugă mapamondului literar SF, pe lîngă figuri consacrate ca Lino Aldani și Roberto Vacca, pe tînărul și incitantul Vittorio Curtoni, iar Spania pe Carlos Buiza, Domingo Santos M. Garcia-Vino și Gabriel Bermudez Castillo.

PE CONTINENTUL asiatic, domeniul anticipației este dominat net de SF-ul japonez, a cărui dezvoltare recentă pare a fi mers în același ritm alert cu senzaționalul avînt tehnico-științific nipon. În Japonia au apărut anul trecut peste 2 000 de cărți SF și fantasy (originale și traduceri), iar cea de-a 22-a Convenție națională (DaiCon IV) de la Osaka a înregistrat o cifră record de peste 4 000 de participanți, dintre care aproximativ 100 scriitori și editori. Premiile de SF japoneze Seiun Sho (în traducere, „Nor de stele” sau „Nebuloasă”), echivalentul Hugo-urilor americane, au fost atribuite, la categoria roman, bătrînului maestru Sakyo Komatsu, pentru monumentalul Sayonara, Jupiter (1982), iar la proză scurtă lui Chokei Kambayashi, pentru povestirea „Kotaba-zukai-shi” (Cuvîntătorul, 1982). Alături de Komatsu, Hoshi Shiniki, Toyota Aritsune și alți maeștri ai genului, s-au afirmat în ultimii doi ani scriitori extrem de interesanți ca Norio Itoh, Eiske Ishikawa, Hiroshi Hayakawi și Takumi Shibano. Încă prea puțin cunoscută pe plan mondial, anticipația chineză se află în plin proces de maturizare. Dacă între 1966-1976 în R.P. Chineză nu a apărut decît un singur titlu SF (o povestire!), după 1978 anticipația a cunoscut o înflorire neașteptată, numărul aparițiilor de SF crescînd de la an la an. În momentul actual, mai toate revistele literare chineze publică masiv traduceri și texte originale, iar revista Ocean SF promovează cu regularitate noi talente (alte cîteva zeci de reviste specializate în SF, dar cu apariție sporadică, fac același lucru). Situația este

mai puțin înfloritoare în privința editării de cărți, dar se pare că aceasta nu-i decît o fază trecătoare. În fine, după acest rapid crochiu al unei părți a mapamondului literar SF, să aruncăm o privire retrospectivă asupra domeniului anglo-saxon, rezumîndu-ne la anul 1983 și axînd întreaga sferă anglofonă pe teritoriul editorial american, care continuă să reprezinte „pulsul” SF-ului modern, în ciuda tuturor păcatelor (mai mult sau mai puțin reale) care i se impută de către europenii (mai mult sau mai puțin) invidioși. Pe plan editorial, 1983 s-a dovedit un an rodnic pentru SF în Statele Unite. Lista best-seller-urilor din New York Times a fost încărcată cu cărți de SF și fantasy. Isaac Asimov, Frank Herbert și Anne McCaffrey au încercat, timp de 12 luni, să-l înlăture pe Stephen King din fruntea listei, dar au trebuit să se mulțumească să ocupe locurile imediat următoare. Se poate spune că în clipa de față ar fi de mirare dacă o carte nouă de Heinlein, Herbert, Clarke, Asimov etc. nu ar ajunge pe lista best-seller-urilor. Majoritatea editorilor americani au calificat anul 1983 drept excelent SF, exprimînd previziuni optimiste și pentru 1984. În S.U.A. s-au editat 1085 cărți din acest domeniu, dintre care 581 (54%) au fost titluri inedite (186 romane SF, 146 romane F, 53 antologii, 40 culegeri, 58 de referință și studii, 37 adaptări după filme sau seriale TV, 18 volume omagiale, 7 albume de artă SF și 29 diverse – nuvele ilustrate, microromane, cărți despre realizarea unor filme etc.). Dintre cele 36 de

---

edituri care publică în mod regulat colecții sau cărți de SF, „productivitatea“ maximă au înregistrat-o Ace (153 cărți), Del Rey/Ballantine (108), Berkley/Putnam (89), Timescape/Pocket (88) și DAW (69). (De menționat că, în afara celor 36, alte 78 de edituri, care publică sporadic SF, au editat 128 de cărți). Din punct de vedere al calității (conform listei de „lecturi recomandate“ întocmită la sfîrșitul fiecărui an de redactorii și colaboratorii revistei Locus), clasamentul editurilor este: Timescape (15 titluri recomandate), DAW (12), Ace (12), Del Rey (10), Doubleday (7), Berkley (5) și Bantam (5).

În ceea ce privește revistele profesioniste (al căror număr s-a aflat în continuă scădere din 1977, tocmai datorită dezvoltării impetuoase a editării de carte), mi se pare semnificativă remarca lui C.N. Brown, editorul buletinului Locus: „În fiecare an prezic dispariția probabilă a acestor stră-străbunice ale SF-ului, care sînt revistele specializate și în fiecare an reiese că mă înșel atunci cînd le subestimez reziliența și voința de supraviețuire“. Dintre revistele dedicate în primul rînd publicării de literatură SF, n-au mai apărut, în 1983, decît Amazing, Analog, Isaac Asimov's SF Magazine, Fantasy & Science Fiction și Twilight Zone. Analog s-a vîndut cel mai bine, dar F & SF a rămas, de departe, cea mai bună publicație din punct de vedere al calității literare. Dintre revistele așa-zise „asociate“ SF-ului, singura interesantă a rămas Omni (deși în cursul anului trecut a publicat relativ puțină proză SF).

În privința revistelor semiprofesioniste și a fanzinelor însă, 1983 a fost un an dezastruos. Rigel, Shayol, Starship, Patchin Review și alte cîteva zeci de publicații mai mărunte au dispărut. La sfîrșitul anului a apărut primul număr din The Last Wave, o revistă cu un program radical și de orientare avangardistă, dar se pare că nu s-a bucurat de succesul scontat și viitorul ei este sub semnul întrebării. Fantasy Book și Interzone au continuat să apară, dar cu mari întîrzieri. Fantasy Newsletter nu a reușit să scoată decît 9 numere din cele

12 programate. Cît despre revistele de informare și de recenzare, în frunte s-a situat ca de obicei Locus, atît în ceea ce privește abonamentele și vînzarea, cît și în ceea ce privește acuratețea informațiilor și competența recenzenților. L-au urmat, la oarecare distanță, SF Chronicle, SF Review și File 770.

Revenind la cărți, se constată o tendință tot mai pregnantă de fuzionare sau de împletire a genurilor SF și Fantasy, chiar și la unele dintre romanele cele mai bune. Spre exemplu, superba carte Helliconia Summer, a lui Brian Aldiss, este SF cu un pronunțat caracter fantastic, iar Neveryona, de Samuel R. Delany, abordează o temă fantasy cu atenția pentru detalii și idei specifică SF-ului.

Luînd momentan în considerare ambele genuri, cele mai strălucite exemple de stil, caracterizare și profunzime emoțională le-au constituit romanul britanicului Aldiss, menționat mai înainte, și The Mists of Avalon de Marion Zimmer Bradley. Ca și Bradley, alți cîțiva scriitori au demonstrat un interes deosebit pentru istorie și forțele din spatele ei, timpul în care și-au plasat acțiunea cărților fiind fie un trecut paralel, fie un trecut al memoriei, fie viitorul apropiat. Astfel, George R. R. Martin a explorat universul anilor '60 printr-o prismă horror-nostalgică, în The Armageddon Rag, iar John Calvin Batchelor a imaginat un viitor apropiat, cu elemente profetice, în obsesivul Birth of the People's Republic of Antarctica. The Anubis Gate, de Tim Powers, a reprezentat o escapadă spectaculoasă într-o variantă a trecutului antic, în timp ce Fire in the Abyss, de Stuart Gordon, a proiectat în viitor un erou din epoca elizabetană. Lumile paralele și călătoria în timp au alcătuit substanța pasionantului roman al britanicului Ian Watson, Chekhov's Journey.

În genul SF tradițional au impresionat în mod deosebit trei romane: Startide Rising de David Brin (o space opera spectaculoasă, plină de idei ingenioase și de speculații incitante), The Crucible of Time de britanicul John Brunner (o carte palpitantă care, pe alocuri, se ci-

tește ca o istorie a științei unei civilizații extraterestre) și Millenium de John Varley (o aventură captivantă, implicînd complicate operații de chirurgie temporală, din păcate umbrită de un final dezamăgitor).

Ca și în anii trecuți, cele mai multe dintre creațiile de proză scurtă interesante au apărut în reviste. Preferințele exprimate de exigenții colaboratori ai buletinului Locus alcătuiesc o listă de lecturi recomandate cuprinzînd 103 texte, dintre care 73 au apărut în revistele specializate, 16 în antologii originale și culegeri și 14 în alte publicații.

Cea de-a 41-a Convenție mondială (ConStellation) de la Baltimore a înregistrat 6500 de participanți, devenind astfel convenția cu cea mai largă participare din istoria SF-ului. Premiile Hugo 1983 (pentru creații din 1982) au fost decernate după cum urmează: roman - Foundation's Edge de Isaac Asimov; nuvelă: „Souls“ de Joanna Russ; noveletă: „Fire Watch“ de Connie Willis (distinsă și cu Nebula); povestire: „Melancholy Elephants“ de canadianul Spider Robinson; carte nebeletristică: Isaac Asimov: The Foundations of Science Fiction de James Gunn; editor profesionist: Edward L. Ferman de la F & SF; artist plastic profesionist: Michael Whelan; spectacol: filmul Blade Runner; fanzin: Locus, editat de Charles N. Brown; scriitor amator: Richard E. Geis; artist plastic amator: Alexis Gilliland.

Premiul John W. Campbell 1983 a fost atribuit lui Paul O. Williams (premiul JWC nu constituie o categorie în cadrul premiilor Hugo, dar este administrat și acordat de comitetele organizatorice ale convențiilor mondiale și de redacția revistei Analog), iar premiul Memorial John W. Campbell 1983 a fost decernat lui Brian Aldiss, pentru romanul Helliconia Spring, primul volum al ciclului „Helliconia“.

---

---

A FOST odată un copil răsfățat al fandom-ului românesc. A fost odată, nu foarte demult, căci la 27 decembrie 1983 glasul i-a răsunat pentru ultima dată, o emisiune radiofonică, difuzată în fiecare miercuri dimineață, pe programul III. Un copil răsfățat al fandomului românesc, pe nume „Radiobiblioteca SF“.

Răsfățat, pentru că — în cei aproape doi ani ai evoluției sale, a avut mii de prieteni buni, tineri de toate vîrstele uniți prin pasiunea lor comună pentru universul anticipației.

Această emisiune a debutat timid, puțin dezorientată, căutîndu-și și găsind repede rosturile ei adevărate. A crescut, treptat, de la 10 minute în fiecare săptămînă la 40. Și s-a impus, aproape instantaneu, ca prim ziar vorbit hebdomader al SF-ului din țara noastră.

Și-a diversificat ambițiile, modalitățile, posibilitățile și, mai ales, colaboratorii. Fan-ii din toată țara au simpatizat-o, au simțit-o ca fiind „a lor“, și au început să o bombardeze cu scrisori. Teancul acestor scrisori nu măsoară mai puțin de 1 metru.

Trăgînd o linie și făcînd bilanțul, iată cam ce au însemnat cele 93 de ediții ale „Radiobibliotecii SF“: ● Prezența unor scriitori și animatori de frunte ai SF-ului din România, la microfonul emisiunii. Pe aici au trecut, cu colaborări teoretice substanțiale neobositul Ion Hobana și incontestabilul maestru al genului Vladimir Colin, Mircea Opriță și Alexandru Mironov, Horia Aramă și George Anania, Ovid S. Crohmălniceanu și Florin Manolescu... ● Defilarea, prin proze reprezentative, a cenacliștilor din prima linie a „noului val“ ce dinamizează actualmente literatura noastră de anticipație: Mihail Grămescu, Răz-

van Haritonovici, frații Dan și Lucian Merișca, Ovidiu Bufnilă, Lucian Ionică, Alexandru Pecican, Rodica Bretin, Radu Honga, Liviu Caloian, Sorin Simion, Cătălin Ionescu, Răzvan Novacovici și mulți, mulți alții...

● Promovarea unor talente literare frapante, încă în formare; descoperirea și încurajarea multora o datorăm și statornicei activități de îndrumare, desfășurată la rubrica „Radiocenaclu“ de mereu tînărul „antrenor“ al echipei noastre reprezentative SF, Adrian Rogoz. Aici a debutat cu o povestire promițătoare studenta bucureșteană Ruxandra Andrian, pentru ca, după numai trei luni, numele ei să urce direct în palmaresul concursului literar al Consfătuirii din București.

● Prezența microfonului emisiunii în viața fandomului. „Radiobiblioteca SF“ a înfățișat ascultătorilor reportaje despre activitatea a numeroase cenacluri de anticipație (Helion, Quasar, Modul 13, Sigma, 2001, Antares, Nova, Jules Verne, Solaris, Univers ș.a.) și a reflectat aspecte ale unor manifestări tradiționale din viața SF-ului nostru: Consfătuirile de la Sibiu și București, Cenaclul Cenaclurilor de la Bistrița-Năsăud, ultimele 2 ediții ale taberei de la Guranda, zilele cenaclurilor de la Timișoara, Piatra Neamț, Tulcea, Craiova etc. Au fost popularizate concursurile de creație organizate de cenaclul „2001“ din Capitală („Avertisment pentru liniștea planetei“, „Un animal fantastic“, „100 de cuvinte“), unele din textele laureate fiind difuzate în emisiuni.

● Recenzarea unor cărți, reviste literare, studențești, fanzine și rubrici avînd ca tematică literatura sau istoria și eseistica genului. Emisiunea a încercat să sublinieze cele mai interesante texte din problema-

tica anticipației, propunîndu-le spre lectură ascultătorilor.

● Dialogul permanent, viu, cu tinerii pasionați ai science-fictionului. Rubricile de poștă, susținute adeseori de entuziastul Alexandru Mironov, au oferit răspuns unor întrebări din cele mai diverse, ca și sugestii metodologice privind înființarea, organizarea și consolidarea de cenacluri SF în localități unde ele nu existau pînă nu demult.

● Instituirea unui concurs literar propriu al emisiunii, pe tema „Mutație genetică“, deschis debutanților, și stimularea prin premii a unor tineri autori participanți la concursurile anuale de creație SF, finalizate în cadrul consfătuirilor naționale.

● Colaborarea cu un mănunchi de actori valoroși, care au pus în valoare paginile de literatură SF prezentate la „Radiobiblioteca“ (Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Florian Pittiș, Mariana Mihuț, Marcel Iureș, Constantin Băltărețu, Florin Zamfirescu, Mirela Gorea ș.a.).

Iată, deci, suficiente argumente în favoarea unui bilanț pozitiv la „Radiobiblioteca SF“. Și temeiuri pentru consolidarea și adîncirea acestor preocupări pe programul III radio.

Copilul răsfățat al fandomului românesc a crescut mare și, începînd din prima săptămînă a anului 1984, s-a transformat în „Exploratorii lumii de mîine“, o emisiune complexă cu toate ferestrele deschise spre viitor. Îi dorim viață lungă și aceeași bază de simpatie și de interes în rîndul tinerilor ascultători.

Tuturor, audiție plăcută...

---

A FOST 1983 un an bun pentru fanzine?! Un răspuns se poate găsi în notațiile care urmează. Sub diferite antetări, xerografiate, rotamprintat sau tipărite, așezate sub semnul începutului sau al continuității, bine structurate, firave sau de circumstanță, aflate în chioșcuri sau difuzate pe la diferite întruniri ale fanilor de SF., solicitate de Biblioteca Centrală Universitară, dar, mai ales, de tinerii aflați în căutarea unor lecturi incitante, fanzinele au însemnat legato-ul necesar cu publicul larg, dar și cu marea literatură.

Univers, Paradox, Holograma, Helion. Un început, o tradiție, o prelungire, o confirmare. Patru fanzine tipărite într-un an.

Univers (Univers-club, Casa municipală de cultură Bistrița, format A4, 48 pagini, legat), purtînd pe pagina de titlu anul 1982, dar ieșind „în lume” în ianuarie 1983, echilibrat în sumar, bogat susținut de colaboratori, cu o grafică eclectică și nefuncțională.

Paradox (Cenaclul „H.G. Wells”, Casa de cultură a studenților din Timișoara, format A3, 16 pagini, mai 1983), de fapt al nouălea număr tipărit (primul în 1972), acordînd un spațiu aproape egal titlurilor de critică literară, eseistică, informație generală SF, pe de o parte, și autorilor români de povestiri originale, în special timișoreni, pe de altă parte, există și o traducere din Kurt Vonegut-jr.

Holograma (Cenaclul „Quasar”, Casa de cultură a tineretului și studenților din Iași, format A4, 32 pagini, iulie 1983), publicînd în aceeași măsură bune povestiri autohtone și traduceri din autori notorii, un articol program și un eseu științific.

Helion (clubul „Helion”, Casa tineretului din Timișoara, format A4, 60 pagini, noiembrie 1983), continuînd și amplificînd rubricația care-i statornicește un profil. Proză SF originală 24 pagini, incursiuni tematice asupra fenomenului SF, ipoteze extraordinare și o rubrică nouă (Pe scurt despre proza scurtă).

Ca niciodată, 1983 a adus în rafturile colecționarilor numeroase fanzine, buletine informative și suplimente SF, toate fiind de serie mică, recurgînd la teh-

---

---

---

nici simple de multiplicare.

Ar merita evidențiat debutul caietului de teorie, critică și istorie literară SF „Biblioteca Nova”, realizat de cenaclurile timișorene (format A4, 36 pagini, xeroxat), precum și apariția în continuare a buletinelor informative Quark (ajungînd în luna februarie '84 la numărul 25 - editor cenaclul Quasar-Iași, format A4, 2 pagini xeroxat).

O notă aparte pentru Contact între civilizații, fanzin al cenaclului „Universal-fandom” din București, imprimat sub forma unor fascicule (primul în februarie 1983), care, reunite, dovedesc potențialul grupărilor bucureștene, ani de zile fără publicații de specialitate (format A5, 8 pagini, rotamprintat).

O apariție insolită, mai ales datorită tehnoredactării, o reprezintă MICRON 1, fanzin al cenaclurilor craiovene „Henri Coandă” și „Victor Anestin”

(format A4, 12 pagini, rotamprintat).

În sfîrșit, trebuie pomenite trei suplimente ale unor fanzine (!?), toate apărute în preajma de-acum celebrei Consfătuiri a cenaclurilor din octombrie 1983: OMICRON-SATELIT (OMICRON-Craiova), ÎNTÎLNIRE DE GRADUL TREI (Solaris-București, fanzinul cu pricina rămînînd o dulce amintire a anilor '70!). Mondo SF (Contact între civilizații-București), dedicat în întregime lui H.P. Lovecraft.

Soluții ingenioase de apariție, formate diverse, abordări profunde ale fenomenelor SF sau simple glume în marginea acestuia; polarizînd grupări robuste sau în curs de consolidare, talente reale ori ipotetice, lumea fanzinelor românești a fost în 1983 mai bogată și mai plină de culoare.

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

AM ÎNCERCAT cîndva, într-o notă editorială remaniată și dată cu mult curaj anonimă, să-mi explic dinamica prezenței textelor SF în periodice, mai ales prin presiunea imperativului de a transforma publicațiile culturale în întreprinderi lucrative. Constatam atunci tentativele de redescoperire a secretelor eterne ale presei rentabile: sumare atractive, suplimente populare, almanahuri de mare tiraj. Pentru fiecare din aceste formule, SF-ul devenea dezirabil și chiar urgent recomandabil, dată fiind incomparabila priză la public a genului, care nu mai putea fi multă vreme escamotată – snobismele, idiosincrasiile și orbirea deveneau (și la propriu) falimentare. La un an după acele prime observații, situația, în datele ei esențiale, e neschimbată.

Lista revistelor în care SF-ul apare sporadic e aproximativ un catalog al tuturor titlurilor aflate în circulație, de la Magazin și Orizont la Astra, Tomis și Ramuri. Peste tot la acești editori ocazionali se face simțită, chiar din puținele texte apărute, o anumită derută: sînt prezenți mai mulți autori obscuri, iar selecțiile din autorii valoroși deconcertează cunoscătorul. Inițiativele unora nu sînt urmărite consecvent, ajungîndu-se astfel în ciudata împrejurare de la Argeș, oprită abrupt din publicarea versiunii românești a unei capodopere (Dune, Frank Herbert; într-o splendidă provocare a limitelor traductibilității unui text de proză, Ion Doru Brana se întrece pe sine). O posibilă schimbare din mers a intențiilor (lucru ciudat la organisme birocratice atît de stabile ca redacțiile noastre profesioniste) se înregistrează la Astra, care nu și-a mai informat cititorii despre propunerile de texte SF în cadrul unor concursuri de proză la care acestea erau totuși așteptate.

Numere speciale dedicate genului au scos Ateneu și Tribuna (timpul cînd Secolul 20 sau Viața Românească făceau la fel pare departe). Ateneu (nr. 3/1983) reușește cel mai bun număr tematic. Ramuri, nr. 7/15 iulie 1983, e într-o poziție intermediară, fiindcă ancheta realizată de Ion Ilie Iosif cu participarea lui Adrian Rogoz, Alexandru Mironov, Dan Culcer și Dan Ursuleanu se menține la nivelul partizanatului, genericul trădînd complexele marginalității din care nu văd cînd se va putea ieși: „Este SF-ul, în primul rînd, literatură?“), cu un colocviu inițiat de Sergiu Adam. Temperat revendicativ prin chiar imanența titularilor, colocviul „Science fiction și recunoașterea literară“ reunește contribuții ale cîtorva autorități ale domeniului: Ov.S. Crohmălniceanu, Ion Hobana, Vladimir Co-

lin, Voicu Bugariu, Dan Culcer, Marcel Pop-Corniș, Mircea Opriță. Textele conturează cuprinsul problematicii SF-ului, făcînd referiri mai ales la cel autohton, dar legînd, informat și convingător, aspectele estetice și de istorie literară de cadrul organizatoric, poetica de valorificarea editorială. În prelungirea substanțialului grupaj se publică traduceri din Isaac Asimov, Cordwainer Smith (încheierea de la „O planetă numită Shayol“, dată în serial – traducerea, excelentă, e datorată lui Dan Alexe) și Kurt Vonnegut-jr. De asemenea, o impresie bună fac producțiile originale, ca și informațiile despre fandom. Tribuna (nr. 16/21 aprilie 1983) atinge în puține pagini condiția de număr tematic, alăturînd eseurilor „Dreptul la utopie“ (Mircea Opriță) și „Ficțiunea de mîine“ (Cornel Robu) proze de Gheorghe Săsărman, Rodica Bretin și Damon Knight (traducere de Ion Doru Brana). Cîteva numere mai tîrziu (25/23 iunie 1983), Tribuna revine cu o cronică elogioasă semnată de Adrian Marino la cartea lui Ion Hobana Science fiction. Autori, cărți, idei. I.

Moda recentă a suplimentelor supervandabile a adus pe piață colecția „Argonaut“ editată de Convorbiri literare, lansată în broșuri amintind dureros legendara Colecție, promițînd literatură pentru tineret, SF., călătorii și aventuri. Cicerone Sbanțu, un autor de vîrstă mijlocie și de profesiunea pictorului Rousseau, previne memorabil eventualele controverse iscate de separația genurilor, combinînd cele mai jenante poncife într-un fel de SF primitiv și deplin kitsch. Această literatură este perfect comparabilă cu pictura de gang, posibila etichetă atenuantă (dacă nu onorabilă) de artă naivă fiindu-i inadecvată. În puținul loc rămas, abia reușesc să strecoare cîte o notiță Dan Merișca, George Ceaușu, Ion Doru Brana, Silviu Genescu. Aberația e și mai flagrantă dacă ținem seama că în Iași există cîțiva cunoscători SF de oarecare notorietate, iar redacția Convorbiri literare are știință de ei (mai publică și în numerele obișnuite, chiar dacă almanahul, ca mai toate la noi, favorizează în special traducătorii din afara fandom-ului). Revista Argeș scoate și ea un supliment, Biblioteca Anticipația, din care au ieșit, pînă la data la care scriu, două numere (în mai și septembrie 1983). Nivelul este modest, machetarea evocă publicațiile de amatori, iar spațiul redus, alături de raritatea aparițiilor, transformă proiectele ambițioase în elanuri (ușor) ridicole. Astfel, te poți întreba cînd s-ar putea sfîrși istoria literaturii SF începută de Ion Hobana (oricît de scurtă sîn-

---

tem preveniți că ar fi), ca și serialul lui Alexandru Boiu „Paradoxurile și enigmele - izvor de idei SF”. Optimismul funciar al celor de la Biblioteca Anticipația capătă note aparte în ce privește autorii de ficțiune - nume necunoscute, producții submediocre. Un punct bun: convorbiri cu personalități științifice. Cu totul inacceptabile mi se pare nota de trivială - deși prețioasă, mimînd savantlîcul -, popularizare din vreo două texte. Unul din ele, semnat de Liviu Hotinceanu, își descalifică de la primul paragraf autorul. Nu mă pot stăpîni să nu citez panseul care deschide cronica acestuia la cartea lui Ion Hobana amintită mai sus: „Ce este altceva utopia, literatura SF în ultimă instanță, decît nevoia omului din toate timpurile de a-l fantaza, de a-și propune în fiecare moment un alt cadru pentru existența sa, mai convenabil, mai frumos decît cel precedent”. Chiar așa, smart, mădăcum! Distincții pentru consecvența cu care publică SF merită Cronica (traduceri și originale, dar și non-ficțiune tangentă genului), ca și - dar mai era nevoie s-o spun? - veteranele campioane Vatra (în special traduceri) și Știință și tehnică (vor-

besc de revistă, nu urmăresc nici o mise en abyme). În sfîrșit, revistele studențești, Forum studențesc editează excelentul fanzin Paradox, în paginile căruia au apărut cei mai buni autori tineri (nu numai din Timișoara), precum și foarte bune - prin selecție și realizare tehnică - traduceri. Și revistele studențești din Iași (Dialog, Opinia studențească, Viața Politehnicii) au publicat ocazional SF, marea realizare fiind suplimentul revistei Dialog, Holograma, de foarte bun nivel, care, o dată depășite niște obstacole administrative, ar putea căpăta o anumită periodicitate. Texte de gen au mai fost găzduite de Ing (Institutul Politehnic București) și Mesaj comunist (Craiova). Puse unul peste altul, grupajele SF din reviste (identificate cu concursul unui Dan Merișca dorindu-se exhaustiv) alcătuiesc o bună bază de pornire pentru lucruri mai cu greutate. Să sperăm că se va întîmpla așa, fiindcă loc de mai bine, e limpede, avem.

---

cunoscut drept cuceritorul spațiului. E adevărat că încăpățînarea președintelui și secretarului lui Weldon-Institute, refuzul lor de a accepta însăși evidența, exasperează orgoliul întrucîtva legitim al creatorului mirabilului „Albatros”, accentuează disprețul acestuia față de cei incapabili să se ridice la înălțimea geniului său. Robur hotărăște deci să plece cu secretul care „nu va fi pierdut pentru omenire. Va deveni al ei în ziua cînd va fi destul de luminată ca să tragă foloase de pe urma lui și destul de înțeleaptă ca să nu abuzeze de el.“ Dar această evoluție nu se produce. Cînd „Groaza“ își face apariția, singura preocupare a opiniei publice este ca „numai Statele Unite să aibă proprietatea unui aparat în stare să-i asigure o superioritate incontestabilă asupra celorlalte țări, mai ales în caz de război.“ Și guvernele europene urmăresc același lucru. Ca și cum s-ar fi molipsit de această dorință de proeminență, de această obsesie a dominației mondiale, cel care se mulțumea să fie cuceritorul văzduhului se proclamă stăpînul lumii, „se crede deasupra și în afara omenirii.“ În nebunia sa ireductibilă, el își închipuie că se află chiar deasupra forțelor naturii și se avîntă în miezul furtunii, pierind fulgerat. Căci bătrînul Hetzel nu mai avea cum să ceară un final potrivit cu principiile sale cam învechite despre literatura destinată tinerei generații.

Această aventură tragică este relatată cu mai mult nerv decît aventura dramatică din Robur Cuceritorul. Construcția romanescă este și ea superioară. Secretul „Groazei“ este dezvăluit treptat, începînd cu fenomenele stranii de pe culmea Great Eyry și continuînd cu isprăvile vehiculului care se deplasează cu viteze terifiante în spațiu! terestru și acvatic. Explicația finală este pregătită cu măiestrie. Comentariile inspectorului Strock ne fac să credem că nu mai există nici o scăpare, cînd „chiar în momentul în care era gata să se prăbușească o dată cu cascada, «Groaza» se înălță dimpotrivă în văzduh, survolînd apele învîrtejite, înconjurată de un spectral curcubeu lunar“. Trebuie să adăugăm la activul romanului persistența enigmei fundamentale. Scriitorul nu mai repetă eroarea pe care a făcut-o înzestrîndu-l pe căpitanul Nemo, în Insula misterioasă, cu o identitate factice. Robur rămîne un necunoscut, ceea ce-l face să dobîndească semnificația unui simbol. Reprezintă el „știința de mîine“, „rezerva sigură a viitorului“, cum sîntem asigurați la sfîrșitul primului roman? Sau știința blestemată a celor care acționează ca și cum s-ar afla „deasupra și în afara omenirii“? Întrupînd această incertitudine esențială în cele două ipostaze ale personajului, Jules Verne ne convinge încă o dată că este scriitorul care s-a impus conștiinței noastre mai ales în aceste ultime decenii de glorioasă resurecție.

---

---

PROPUNÎNDU-NE să discutăm specificitatea personajelor din literatura științifico-fantastică, personaje la care sondajul interior și complexitatea caracterologică se exprimă îndeobște pe orizontală prin raportul om/x personaj tematic propriu genului, credem că o atenție deosebită trebuie acordată relației între făptura umană și cea extraterestră. Raportul om-extraterestru se realizează pe alte coordonate decît cel om-robot. Dacă acesta din urmă se întemeiază pe relația unui personaj axă: ființa umană cu altul accesorial, care nu poate exista fără cel dintîi, pentru că e un obiect făurit de om, eroul extraterestru relevă problemele umane fie în prezența pămînteanului, fie în absența sa și în aparență independent de voința omului. Robotul se plasează într-un raport de inegalitate cu umanul și conflictul se naște de cele mai

multe ori din dorința de schimbare a acestui raport. Dimpotrivă, extraterestrul intervine ca egal sau superior în relația cu omul, printr-una sau mai multe calități și între om și nepămîntean se naște o legătură de similitudine structurală. Tot spre deosebire de robot cu care contactul omului e direct, nemijlocit, pămînteanul fiind inventatorul sau mînuitorul mașinii, extraterestrul întîlnește omul prin intermediar, cu ajutorul călătoriei, de cele mai multe ori astrale. Am subliniat aceste diferențieri între cele două personaje, pentru a pune în evidență cum, pe orizontală, tipurile SF ajung să alcătuiască o imagine de o anume complexitate a unicului erou al acestei literaturi: omul. Mai curînd liniar și unidimensionat, construit cu mijloace ale clasicismului, acest erou dobîndește astfel baza unei diversități și adîncimi moral-psihologice.

CARICATURĂ DE GHIGHI BEJAN

Ca și raportul om-mașină, raportul om-extraterestru apare mult anterior întemeierii domeniului SF, nu numai în mit și basm, dar și în operele filozofice ale evului mediu și Renașterii, precum și în beletristica secolelor XVIII și XIX. Întîlnirea omului cu extraterestrul pe Pămînt sau alte planete intervine o dată cu ideea pluralității lumilor locuite pe care o găsim la Democrit și în doctrinele școlii epicuriene. Ion Hobana în studiul „Îngeri sau monștri“, făcînd istoricul constituirii în cultura universală a ființelor din alte lumi, menționa lucrarea lui Lucian din Samosata, „O istorie adevărată“ (secolul II - literatura elină) „De docta ignoratiae“ (Cusa, 1440), „Dialoguri despre pluralitatea lumilor locuite“ (a lui Fontenelle 1686), un text postum al lui Kepler (1634), o carte de știință a lui Christiaan Huygens (1698), „Micromegas“ de Voltaire (1752) etc. În secolul XIX, Camille Flammarion considera că toate planetele sînt locuite, iar în 1909, astronomul american Percival Lowell, într-o lucrare despre Marte, vorbea de existența unei populații extrem de civilizate pe acest astru și explica vederea canalelor drept rezultatul unei lucrări de irigație. Dar nu simpla prezență a unor alte făpturi gînditoare a dus în SF la situații și episoade conflictuale, ci contactul cu ele, raportul deci ce s-a stabilit între om și extraterestru, raport ce avea ca scop luminarea vieții umane pe mai multe planuri. Demeter Ioakimidis, într-o Prefață la volumul despre extratereștri din „Marea antologie de science-fiction“, apărută în Franța în 1974, vede acest raport generat de trei cauze: 1)

---

curiozitatea pămîntenilor, 2) teama față de necunoscutul din universul ce-i înconjoară, 3) speranța în propășirea umanității în perspectiva unui model. Aceste trei cauze, arată cercetătorul francez, nu sînt neapărat legate de aspectul extratereștrilor, ci de atitudinile lor față de pămînteni, cărora pot să li se găsească motivații sociologice, deci psihologice: teama omului de singurătate sau de amenințarea unui război nuclear.

De fapt, existența extratereștrilor corespunde mai multor interogații, angoase și aspirații decît cele menționate de Ioakimidis. Asemenea idei și stări psihice sînt surprinse în raportul om-extraterestru la nivelul individului și la nivelul speciei. Florin Manolescu vede diferența între cele două nivele prin prisma relației de contact: „La rîndul ei, relația de contact, esențială din punct de vedere etic pentru literatura cu extratereștri, poate fi de două feluri: între indivizi și între specii. În primul caz avem de-a face cu o narațiune de tipul enigmei, cînd, în raport cu oamenii, extratereștrii sînt incomprehensibili pentru că nu știm ce gîndesc, pentru că sînt prea mici, prea mari, pentru că au alt ritm de viață și se exprimă ca organisme prea repede sau prea încet. Întîlnirea dintre specii, imprevizibilă ca eveniment real, preia toate alternativele de contact exprimate în istoria umanității: războiul, exterminarea civilizațiilor, colonialismul sau - dimpotrivă - schimbul de valori și coexistența“.

Wells impune pe prim plan ciocnirea între specii. Ea va rămîne preponderentă multă vreme în literatura de anticipație, reliefînd una din temele centrale, pericolul belic cu consecințele sale. La început așadar, ca și lumea robotică, extratereștrii sînt războinici, vrînd să ocupe și să distrugă umanitatea prin superioritate tehnică, iar oamenii le opun resurse afective care se dovedesc în cele din urmă mai trainice decît tăria celor mai complicate arme. Imediat după a doua conflagrație mondială, space-opera abundă în călătorii astrale care duc la descoperirea unor lumi fraterne. Micii omuleți verzi degajă simpatie și etichetează aproape întreg

genul. După cucerirea cosmosului și pasul pe Lună, această atmosferă devine și mai pregnantă. Totodată însă, războiul rece și primejdia atomică reprofilează din nou angoasant raportul om-extraterestru sub semnul aspirației spre înfrățire universală, care nu este însă atît de ușor de atins, care întîmpină piedici și dificultăți de natură să spulbere această năzuință.

Raportul om-extraterestru, în cadrul unei similitudini de principiu între ființele raționale, poate avea mai multe grade: de superioritate, de inferioritate și de identitate. În majoritatea cazurilor, extratereștrii sînt făpturi gînditoare superioare omului în totalitate sau într-o anumită direcție. Jean Gattégno, în lucrarea sa de sinteză „Știința ficțiune“ (PUF, 1971), urmărea evolutiv jocul acestor grade: „Cînd relația superior-inferior dispare - și acesta este de obicei cazul astăzi (adică în SF-ul modern) - ea este înlocuită de o relație la fel-altfel care se exprimă printr-un mod de viață și de gîndire diferit de al nostru. Van Vogt în ciclul „Lumea lui A“ prezintă logica nonaristotelică drept o posibilitate de superioritate pentru rasa care o adoptă. Van Vogt sau Bradbury și mulți alții vor să ne arate că există o diferență între noi și extratereștri care ne sînt superiori, dar acum se subliniază că această diferență constă mai puțin în putere, cît în calitate. Acest lucru înseamnă și că această calitate depinde doar de noi s-o dobîndim, în timp ce puterea e strict în funcție de evoluția tehnică“

---

Desigur că nu putem să privim simplist evoluția de la putere la calitate. Celebra epopee wellsiană, ca și alte scrieri, ca de pildă „Cerul împotriva Pămîntului“ (1924) de Henri Allorge, pun accentul pe superioritatea forței armate. Încă de pe atunci însă se observă și o altă tendință de prezentare a extratereștrilor. În „Pe două planete“ de Kurd Lasswitz, marțienii, care au o înfățișare și o mentalitate apropiată unor oameni mai evoluați, intră în conflict cu terrienii din cauza unei neînțelegeri, dar ajung pînă la urmă să fraternizeze cu ei. Totuși, după cel de-al doilea război mondial întîlnim mai frecvent gradul de identitate. El exprimă încrederea într-o conviețuire pașnică și benefică între făpturile galaxiei, corespunzătoare dorinței de solidaritate și înțelegere între popoare. În nuvela lui Efremov „Corăbii astrale“, extratereștrii se nasc conform unor legi precise de geneză în sistemul planetar, asemenea celor de pe Pămînt. Construcția unor astfel de personaje merge pînă la similitudine între oameni și nepămînteni în „Nebuloasa Andromeda“ de același autor. Gradul de identitate se impregnează însă cu vremea de o stare de neliniște, deoarece asemănarea aparentă ascunde poate o capcană, ca în povestirea „Ceilalți“ de Ov.S. Crohmălniceanu. Neliniștea, nu față de necunoscut, ci față de semenul ale cărui planuri sînt imprevizibile, este transpusă în relația om-extraterestru. Un gest, o mișcare și imaginea din oglindă se deformează, se cio-

CARICATURI DE GHIORGHI BEJAN

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

bește, devine insesizabilă. „Neotenia“ din volumul „Aporisticon“ de Mihail Grămescu învăluie acest tip de relație într-o ambiguitate ironică ce culminează cu o poantă în linia nuvelisticii lui Daphné du Maurier. Adesea părelnica identitate e răsturnată de mica deosebire, mica deosebire covîrșitoare, care indică fie o inaderență funciară, fie un avans de cîteva secole. Ea transpare adesea atît la nivel de specie, cît și de individ, ca o modalitate de satiră socială. În „Straniul caz al lui John Kingman“ de Murray Leinster, eroul extraterestru e diferit de oameni prin faptul că are șase degete. De fapt, această mică deosebire se datorează unui uriaș avans de civilizație. Personajul aduce umanității mesajul prietenesc al lumii din care provine. Nefiind înțeles, este închis timp de aproape un veac într-un azil de nebuni. În fine, se ajunge în stadiul cînd semnalele sale pot fi percepute. Totuși, țelul medicilor este să-l reducă printr-un tratament de șoc la capacitatea insului de rînd. Reușind acest lucru, eroul reintegrat în masa cenușie a unei categorii umane bornate este angajat ca scrib la administrația spitalului.

Dacă la început contactul cu extratereștrii e dificil sau chiar cu neputință de stabilit, în SF-ul modern el devine aproape permanent și permite un număr de prietenii și iubiri între pămînteni și nepămînteni, în romane ca „Aelita“ de Alexei Tolstoi sau „Omul și năluca“ de Adrian Rogoz. Acum apare și o categorie specială de extratereștri în proza SF: vizitatorii ascunși al căror popas pe Pămînt rămîne ignorat. Spioni, ocrotitori, trecători - acești vizitatori nu schimbă istoria umanității. Problema OZN-urilor și tratarea ei în lucrări de știință extinde literatura și producția cinematografică despre asemenea vizitatori. De multe ori ei sînt în căutarea propriului lor trecut. Prezența vizitatorilor pașnici este abordată și mai des în artă, după popularizarea ipotezelor lui Däniken. Se ajunge astfel la ipostazierea extratereștrilor nu numai în mesageri ai unei civilizații superioare, ci chiar în strămoșii oamenilor. Întoarcerea lor pe Pămînt, turistică sau cu altă fi-

nalitate, stabilește noi contacte între om și nepămîntean, contacte menite să lămurească natura și istoria umanității. Viorica Rogoz împinge această explicație a trecutului istoric prin agentul extraterestru pînă la a-i atribui o funcție hotărîtoare în însăși evoluția speciilor. În schița ei „Himerozaurul“ din volumul „Anotimpul sirenelor“, personajul are în același timp caracter de simbol, întruchipînd veșnica năzuință spre o formă de viață superioară.

Aceste încercări de explicații istorice se înlănțuie cu o reînviere a miturilor, cu prezentarea sursei lor. Gerard Klein își începe cu următoarele rînduri povestirea „Tunica Nessei“: „Fără cei din stele și fără exuberanța lor, fără predilecția pentru amețeală și simțul lor pentru delir, fără naiva lor patimă pentru antichități, fără veselia lor grosolană, fără odioasele și mereu înfloritoarele lor traficuri, Tula n-ar fi decît un morman de ruine, Marte o lume moartă, iar Pămîntul - pe cît se șoptește - o clădire veche“. Aici extratereștrii resuscită, așadar, pentru plăcerea lor legendele și miturile. Frederic Brown reia în „O bătaie la ușă“ motivul arcei lui Noe. În această povestire, cu nuanță umoristică, întîlnim posibilul grad de inferioritate a extraterestrului în raport cu omul. Inferioritatea stă, ca și la dracii din „Dănilă Prepeleac“, în neputința de adaptare a nepămînteanului Zau la legile Terrei, încît forțele cu care e înzestrat nu-i sînt de nici un folos. De multe ori inferioritatea ființei extraterestre este un pretext de a o înfățișa neutru, în vederea satirei sociale pe care vrea s-o adreseze autorul societății în care trăiește. În povestirea „Lipitoarea“ de Robert Sheckley, animalul care are darul de a se hrăni cu orice fel de energie, preferînd-o pe cea mai puternică, înnebunește întreaga armată americană care utilizează în zadar împotriva ei noile arme distructive.

Morfologia extratereștrilor, divizată la început în monștri și îngeri, dobîndește pe parcurs o din ce în ce mai mare diversitate. Ea a fost analizată sistematic și cu sagacitate de Ion Hobana în studiul său pe această

temă, în care cercetătorul arată locul deținut de SF-ul european în crearea acestei diversități, problemă neglijată de alți critici și istorici ai genului. „Fascinația inteligenței extraterestre“, cum caracterizează Ion Hobana atracția pentru personajul rațional neuman, traduce permanenta frămîntare a omului în efortul său de a pătrunde tainele universului, precum și ale propriei sale firi. Contactul cu marele creier din „Solaris“ de Lem exprimă problemele de conștiință ale eroului. Dînd proceselor lăuntrice vălul misterului, insolitul întîmplărilor, surpriza și suspansul, personajele extraterestre au un rol avertizator. Ele pot pe de o parte scoate în evidență situații și stări imprecise sau imprecizate, cîteodată penibile, și pot protesta pe de alta fără rezerve de imaginație împotriva uneltirilor contra păcii și progresului. Gerald Murnane scria în 1973 în „SF Commentary“: „Sînt anume fapte de viață pe care le putem înțelege doar privindu-le din perspectiva științifico-fantastică într-o lume de zei ori de uriași, ori de extratereștri veniți din spațiu“. În ultimă instanță, întîlnirea cu extratereștrii nu este decît, ca îndeobște în știința-ficțiune, o întîlnire cu Pămîntul. Omul, indiferent cît rătăcește în lumea reală sau himerică, își are trăirile pe Pămînt sau reface printre aștri ceea ce constituie esența Pămîntului, esența lui umană, pe care o caută și o găsește în ce are ea mai elevat, în raportul său cu personajele cu care se înfrățește sau se luptă. Căci, așa cum arăta scriitorul James Blith în volumul său „Pămîntul este o idee“, Terra este în primul rînd un mod de a gîndi, un mod de a fi.

---

---

---

MĂ OBIȘNUISEM - și îmi plăcea să cred că era o certitudine eternă - a spune oricui voia să mă asculte că principala condiție a lecturii ar fi alfabetizarea. Acest truism aparent punea totuși în paranteze, așa cum mă conving cu fiecare zi, motivația minimă - ea mi se părea subînțeleasă: de ce altceva ar putea cineva începe să silabisească? Mai mult: performanța cititorului îmi apărea ca automată actualizare a competenței. Și iată-mă, în zilele de civilizație audiovizuală (în bună valahă: a ochiului și urechii), considerînd tot mai anxios eroziunea interesului pentru lectură, proces care zdruncină și această idealistă mică teorie, potrivit căreia necesitățile, odată create, merg în escaladă, devenind obișnuințe autosuficiente.

Controversata promoție '84 din poezie s-a constituit în fratrii pentru a-și garanta audiența, exaltîndu-și identitatea emblematică (nivelată de stereotipii ale diferențierii) pînă la bruiaj reciproc (lasă că distorsiunile fundamentale vin de aiurea!) și confuzie, iar tinerii prozatori mainstream se unesc într-un desant care-i cuprinde pînă și pe extremiștii textualiști. Matricea plutonului structurează simptomatic viața literară, impunîndu-se ca pervers substitut de criteriu axiologic, dar și ca disperată strategie de a contracara efectele retragerii dezordonate a cititorilor pe aliniamente postintelectuale.

Antologia Alpha (Scrisul Românesc, 1983; vor exista Beta ș.c. 1.?), îngrijită de Alexandru Mironov, Ion Ilie Iosif și Radu Honga (cuvînt înainte al primilor doi, postfață a lui Adrian Rogoz,

scrisă înaintea crucialei Consfătuiri din 1980), dedicată memoriei regretatului fan absolut Mihai Ionescu, e tot o impetuoasă debarcare aliată. De astă dată, gruparea s-a făcut pe considerente aproape consecvent literare, important fiind faptul că toți antologații scriu S.F. Unii o fac de cîteva decenii, alții, de cîțiva ani, unii se manifestă exclusiv în granițele elastice ale genului, alții și-au cîștigat notorietatea în jurnalistică, umor, critică literară. Diversitatea socio-profesională a autorilor este de găsit, alături de importante deosebiri de stil, tematică, meșteșug, la simpla citire a textelor. Artiști ai cuvîntului ca Vladimir Colin coexistă cu modești mînuitori de prefabricate literare ca Gabriel Manolescu, diletanți glorioși în fandom ca Radu Honga vin umăr la umăr cu scriitori de profesie ca Dan Culcer. Devălmășia invadatorilor pune - paradoxal? - mai bine în lumină tendințele, curentele, orientările, schismele.

O contribuție de nivel mediocru este cea reprezentată de producțiile unei Ioana Petrescu - scriind „Allo“ ea profețește un viitor în care funcția fatică a limbajului va fi simplu exercițiu snob, iar relatînd pariuri pe șampanie franțuzească și Coca Cola își divulgă fantasme banale -, unei Carmen-Madeleine Cioroianu - care și-ar fi lungit simțitor o schiță dacă eroul Sen ar fi purtat numele de Haralambie Protopopescu, fiindcă vocabula Sen are o ocurență record (numai pe un rînd patru!) -, unui Eugen Moraru - ce înșiruie candide stupidități în prelungirea pancartelor municipalității (v. proza „Nu rupeți florile!) - unui Mircea Șerbănescu - personajul

din „O zi ciudată“ în care, printre altele, filosofii sînt împărțiți în două cete (pesimiști și optimiști!), redescoperă munca. Și o evidență strictă ar putea umple lungi pagini de clișee, inabilități rizibile, fraze discret (în sens fizic!) negramaticale (nu cred că sînt programatice, ca la o Emily Dickinson).

Într-un fel, antologia Alpha este și un compendiu al celor mai neașteptate rezolvări pentru problemele noastre de fiecare zi, astfel că, imediat ce legea de compoziție se dezvăluie pentru fiecare text, orice escapism dispare (Ion Hobana reușește un paradox cu „Cea mai bună dintre lumi“, proiectînd în viitor un topos leibnizian, dar e caz izolat). Mulți antologați cheamă în minte travaliul neobosit, colectiv și re-anonimizat al copiilor din cenaclul de pictură de la Vulturești, autorii unor serii de imagini cu satul natal în anul 2000, care fac din Houston ori Baikonur niște palide încercări. Astfel, se dezvăluie cheia oricărei extrapolări, pe care vreau s-o dau în clar: acuma mergem noi încet, ne mai poticnim și mai regresăm, dar, nu se știe prea bine cînd și cum, totul va începe să se schimbe, perfecțiunea celui de-al treilea mileniu va irumpe triumfător.

Punctele de maxim ale antologiei craiovene se datorează în general tinerilor. Mihail Grămescu revine cu trei piese ale remarcabilului volum Aporisticon (net depășit, o spun spre laudă, de ultimele sale creații de care am cunoștință), confirmîndu-și poziția specială dobîndită prin debut rapid și profesionalizarea condiției de autodidact. Dan Merișca e prezent cu două texte (unul în colaborare cu

---

CARICATURĂ DE MERET ALEXANDRU

lea pare foarte dezinvolt, judecînd după textul său „Răzbunarea lui Pierrot“). Proza lor, „La mulți ani, 2000!“, trimite pe cunoscătorii la adresa de la care pleacă almanahul de față, unde mai multe personaje (istoria lor ne-ieroglifică e identificabilă) – între care șoimul Petlică și tot „schimbul de poimîine“ – se pregătesc pentru revelionul 2000.

Salutară inițiativă editorială, antologia de la Scrisul Românesc pune pe masa noastră de lucru și sub ochii numeroșilor fani un grupaj reprezentativ pentru starea SF-ului de acum doi-trei ani, un bun punct de plecare pentru alți antologatori ai domeniului.

(Această grăbită, subiectivă, plină de omisiuni recenzie nu mi-ar fi ocupat timpul de lucru socialmente necesar dacă s-ar fi împlinit visul lui Ov. S. Crohmălniceanu din schița „Un capitol de istorie literară“: criticii dispar prin supraproducția de ficțiune, iar mașinile de critică le iau locul și sînt branșate în circuit închis cu cele de creație. După asta, ni se spune, „oamenii își putură vedea liniștiți de treabă“.)

---

Doru Pruteanu) frecvent publicate, care dau indicii sigure cititorilor săi: un autor de talent, puțin prolific (activismul SF îl ocupă enorm) dotat ușor în exces cu spirit critic. Dorin Davideanu, un Dan Merișca bănățean, are aceleași calități și defecte, dar e mult mai puțin energic și lucid, Leonard Oprea, discipol declarat al lui Vladimir Colin, e un bun stilist, neatent la tezisme, iar George Ceaușu și Alexandru Ungureanu par a fi cei mai înzestrați pentru antiutopie (deși grafomania frenetică și naiv-lirică a unuia se desparte net de cinismul placid și chemarea pentru radiografii sociale ale celuilalt). Imaginea generației tinere de autori SF se poate cît de cît intui după lectura celor amintiți mai înainte, dar ea se cere serios întregită în viitor.

Cu Mircea Opriță și autorul volumului Cuadratura cercului (din care sînt republicate cinci piese antologabile de cel mai exigent editor din lume) atingem zona scriitorilor profesioniști.

Victor Kernbach este însă comun umoristic, George Anania și Romulus Bărbulescu semnează un lung și descurajant colaj (de la portretul romantic la realismul socialist), Ovidiu Rîureanu e prolix chiar într-o compunere intitulată „Redundostopul“. Horia Aramă, în „Procesiunea“, montează grandilocvent ceea ce pare mai degrabă introducerea alegorică (Bunyan ar fi rămas însă pe gînduri la Ghighi Teibrich, ai cărui eroi sînt Non-Existență și Clipa Fericită) a unei povestiri gotice, iar Eduard Jurist, același din scenariile sale radiofonice, e moralist-ecolo rezumabil astfel: cine taie azi un pom, mîine se va da la om! Veteranul Adrian Rogoz este pacifist fără prea mult farmec, iar Vladimir Colin, cu „Lnaga“, dă un excelent ecou al lui Lovecraft. După ce glisează paleoastronautic Patimile, Alexandru Mironov se asociază cu Ion Ilie Iosif întru alte istorii apocrife, trecînd savuros în registrul comic-satiric (unde cel de-al doi-

Visa. Se culcase tîrziu și acum avea coșmaruri. Printr-un efort de voință pătrunsese în altă lume, el însuși suferise o inversare, percepea timpul drept spațiu și spațiul drept timp, și ce era mai rău, rămăsese prizonierul ciudatei lumi ce-o inventase, nu se mai putea elibera, nu-și mai amintea poarta de intrare în lumea lui de obîrșie.

Dimineața se trezi cu cearcăne grele la ochi. „Ce vis stupid! N-o să mai citesc cărți SF seara!“ își zise enervat. Se îmbrăcă, se spălă, mîncă ceva. „Ia te uită ce tîrziu este“, făcu el privindu-și bicicleta. Apoi își deschise ceasul, se sui în el și plecă la facultate.

---

---

NU NUMAI destinului, cum spunea cineva, îi plac simetriile, ci și fantasticului, care conservă din romanul gotic obișnuința și plăcerea corespondențelor simetrice și, ceea ce ține de același lucru, a răsturnărilor de situații întărind, pînă la urmă, sănătoasa credință în ordinea acestei lumi, cu atît mai mult cu cît ea este înfățișată adeseori la limită, în distorsiunea unei autre rezultată în bună măsură dintr-o simplă inversare; ce deosebire de esență, într-adevăr, poate fi dacă, într-o scriere de Wells pomenită de Borges, un om „se întoarce din viața cealaltă cu inima în partea dreaptă, căci a fost cu desăvîrșire inversat, precum într-o oglindă”? O lume cu totul inversată n-ar fi decît copia fidelă a acestei lumi, a cărei putere de refacere nu este deloc stingherită de inversări, ba dimpotrivă, ele îi sînt structurale. Literatura fantastică dă adesea impresia existenței unui principiu de simetrie care regizează într-ascuns neliniștitoare metamorfoze, aparent inexplicabile; de pildă, în volumul de nuvele aparținînd lui Paul Alexandru Georgescu, Casa Weber sau ieșirea din noapte (CR, 1982), o imagine livrescă dă seama de la început de această ordine secretă, mascată de o aparență de dezordine: naratorul găsește pe o măsuță de ceai în vila Weber, amestecate, cărți de Heisenberg și Agatha Christie, Lobacevski și Boccacio, Erasmus și Robespierre și imediat reconstituie un principiu care să explice alăturarea lor: „La unul este nedeterminat universul pînă la ultimul element, la alta este nedeterminat criminalul pînă la ultimul capitol, unul găsește a patra dimensiune a spațiului perfect deschis, amanții celuilalt găsesc a patra dimensiune a paturilor conjugale imperfect închise, iar ultimii formează perechea ideală, al doilea face contra la ceea ce primul scrie.”

Nuvela care dă titlul volumului se va derula în continuare după acest gen de exigență hermeneutică, unele texte ale lui Mircea Eliade, în special Secretul doctorului Honigberger, servindu-i de nemărturisit model. Astfel, în ambele cazuri, un narator cu preocupări pentru ocultism descoperă un jurnal care consemnează o experiență supranormală, mediată de contactul cu indianismul; descifrarea sau pur și simplu lectura jurnalului, ca act hermeneutic reușit, provoacă dispariția fenomenului cercetat, precum explicarea fantasticului îl risipește — și, ceea ce este mai interesant, printr-un demers mimetic izbutit, printr-o imitație care, fiind perfectă, se anulează ca imitație și devine contopire, contagiune. De aceea naratorul din

Casa Weber... și reflectează la fenomenul de investire forțată a cuiva cu daruri extranaturale, ceea ce, la sfîrșit, îi este confirmat de fantoma proprietarului respectivei case: „...nu trebuia să citești jurnalul... /.../ Asta predispune la contagiune...” — și, mai mult decît atît, la simetrizare, destinul lui Weber trecînd asupra hermeneutului; dar chiar acest destin se supusese, la rîndul său, simetrizării unei profeții: în cursul unei „ședințe psihice”, medicul Otto Kahn (personaj cu contur de guru care circulă și în celelalte nuvele ale volumului lui Paul Alexandru Georgescu) îi dezvăluie lui Weber viitorul sub forma următoarelor versuri, în maniera lui Nostradamus: „Soleil couchant en deux cassé/ Soleil levant vaincra moitié/ Couronne passa des loups aux tigres/ Soleil couchant s'écria: bigre!/ Grand chef, grand' Faim, pays mangea/ Tout son soûl et par suite creva/ Pendant seras emprisonné/ Dans l'étoile jaune et torturé/ Sortie y aura pour un surhomme/ Evadera mais en fantôme”; prima parte trimite la războiul ce se pregătea (sîntem în 1934, așa cum o atestă jurnalul), ultima la închiderea lui Weber într-un lagăr, în uniforma cu stea galbenă care-i semnaliza pe evrei; cît despre evadare, ea pare să se fi petrecut aidoma desprinderii doctorului Honigberger către legendara Shambala, grație exercitării unor facultăți paranormale (în India numite siddhi), decorporeizante (mărturiile jurnalului lui Weber au fost consemnate, la distanță, de Otto Kahn, căruia i-au fost trimise prin telepatie de prizonierul din lagăr); or, ca „figură”, realizarea acestei profeții este un caz de simetrie directă; unul de simetrie inversă apare în următoarea nuvelă, Falsa moarte a lui Julio sau ceasornicarul nătîng*: personajul principal și naratorul acesteia ține la Caracas un curs despre fantastic, cu analize pe textele lui Cortázar** și, nu întîmplător, punînd în abis situa-

* Prima nuvelă merită o mențiune specială pentru radiografia pe care jurnalul lui Weber o face nazismului, suprapunîndu-l, ca fenomen al „puterii derivînd din asasinat”, faraonismului, triburilor Chitangitor etc. și lăsînd seria suprapunerilor deschisă: corespondentul teroarei naziste în proza „fantastică” a lui Mircea Eliade este „teroarea istoriei” de care, obsedîndu-le, diverse personaje încearcă să se elibereze prin povestire (pe strada Mîntuleasa), vis (Pelerina), teatru (Incognito la Buchenwald), într-o similară confruntare cu aparatul represiv.

** Simetriile sînt cu delicii cultivate, de altfel, și de Cortázar, dacă judecăm după romanul său Șotronul, sau după cea de departe (în Antologia nuvelei fantastice, Univers, 1970, pag. 146-153), unde o inversare de tipul Prinț și cerșetor are loc între Alina Reyes și dublul ei, provocată de mania Alinei de a anagrama (inclusiv propriul nume: Alina Reyes = es la Reyna y).

---

ția din nuvelă, el teoretizează studenților un fantastic de gradul II, care e de natură a crea o lume srevni (în mod, adică invers, însăși această vocabulă citită pe dos rezumîndu-i esența); un alt semn al inversării este reapariția lui Otto Kahn, sub numele de Canoto; și, în fine, inversarea atît de semnalizată constă în faptul că un lucrător oarecare îi anunță naratorului, în momentul cînd acesta se pregătea să rostească o conferință despre Cortázar, moartea lui Cortázar (Julio), cu detalii, urmînd ca de fapt această moarte să îl lovească după o vreme pe însuși mesagerul ei, exact în circumstanțele falsei morți a lui Julio; iar naratorul va rezona astfel: „...Pedro Miguel a reușit faptul fantastic de a întoarce clepsidra existenței sale: în timpul premoniției, viitorul a devenit prezent, iar în timpul relatării, trecut.“

Următoarele texte din volumul lui Paul Alexandru Georgescu (cele Trei vise) folosesc unul sau celălalt din cele două aspecte ale jocului de-a simetria, intrinsec fantasticului; refuzul acestui joc, capabil de a se amplifica în terifiant o dată ce provoacă apariția unui dublu conotînd, tot în epoci istorice tulburi, inchizitorialul, se poate uneori traduce, simbolic, prin spargerea oglinzii: așa se întîmplă în una din povestirile fostului „cerchist“ Ion D. Sîrbu, scrisă în tonalitatea Golemului lui Meyernik - Nu știu cum s-a spart oglinda... (în volumul Șoarecele B și alte povestiri, CR, 1983); dar ne vom opri la alte două texte din acest, de altfel, foarte bun volum de proză, pentru că ele cultivă efectul de fantastic de care ne ocupăm aici, metaforic dezignabil în mișcarea de întoarcere a clepsidrei.

Astfel, Șoarecele B narează eșecul utopiei și, în măsura în care utopia traduce aspirația intelecratică de a aranja lumea vie după recile canoane ale spiritului obsedat de ordine și simetrie – eșecul experimental al acestei tendințe. În atipicul Genopolis, un cercetător în psihologie experimentală, Fronius, se ambiționează să determine doi șoareci să colaboreze conștient (aceasta după eșecul unui experiment anterior, cu albine, în care, aduse în condiții speciale, reginele ar fi trebuit să se comporte ca niște „simple lucrătoare, adunătoare de miere“); substratul intențiilor sale se luminează însă, fiindcă Fronius nu se sfiește să declare: „Eu consider orice experiență cu animalele o experiență cu omul“. Ceea ce urmează se poate prin urmare citi ca o parabolă: doi șoareci aleși la egalitate biologică (și puțin ajutați ca s-o obțină) sînt introduși într-un „cîmp psihologic“ („Poate chiar unul sociologic“, comentează Fronius); flămînziți, ei nu pot ajunge la bucata de cașcaval decît dacă unul din ei își domină instinctul în folosul celuilalt și se urcă pe un talger care ține deschisă trapa, permițînd accesul la cașcaval; după care rolurile ar fi trebuit să se inverseze, ca cel de-al doilea șoarece să se sature și el, ceea ce, după o vreme, se și întîmplă; numai că o inversare absolut simptomatică se produce în acel moment în concepțiile lui Fronius: de unde la început el visa la eradicarea inegalității, „sursa atîtor rele, /.../ consecință a mizeriei sociale, a sistemului care ne ține flămînzi“, atunci cînd șoarecii ajung să-și execute perfect numărul, același Fronius îi împiedică să

mănînce pe săturate, deoarece, constatase el, „îndată ce se satură, încep să se joace“ și elementul ludic, semn al libertății, „le deranjează disciplina reflexelor“; și cercetătorul este adus la a profesa dialectica: „... lipsa de foame creează libertatea, libertatea creează fantezia, iar fantezia, care naște artele, este în același timp și începutul dezordinii, dușmanul numărul unu al disciplinei.“

Apoi, în vreme ce Fronius își prezintă experimentul la un congres la Strasbourg, inegalitatea șoarecilor izbucnește, în virtutea moralei binecunoscute măcar de la La Fontaine: „La raison du plus fort est toujours la meilleure“; șoarecele A îl silește pe B să stea pe talger tot timpul, ca numai el să se înfrupte din cașcaval, psihologul disperă puțin, gîndindu-se la soarta omenirii în care „automat cel prost, și leneș, și cîine devine tiran și exploatator“, pe urmă, ca spre a ratifica zdrobirea celui slab, decretează că vinovat de sîngele apărut în „arena“ sa experimentală este numai Hermann, omul său de serviciu; este ceea ce crede și naratorul, profesor de ontologie, care-și amendașe ideile în funcție de șubreda reușită a colaborării rozătoarelor; nimic de mirare așadar dacă cei doi adoptă în final punctul de vedere al persecutorilor, ocultîndu-și eșecul, de dragul utopiei, precum și înăbușind „discursul victimar“: „Trebuie uitat, trebuie ignorat tot ce s-a întîmplat post-Strasbourg.“

Cel de-al doilea text al lui Ion D. Sîrbu care s-ar preta analizat din unghiul fantasticului este acela intitulat Cimex Lectularia; intriga este simplu de rezumat, un ins pișcat noaptea de ploșnițe se duce să reclame faptul administratorului imobilului, invalid, pensionar, fost colonel, și acesta îi face o întreagă filozofie, bazată pe schimbarea, inversarea, bascularea perspectivei asupra istoriei: evenimentele istoriei umane n-ar fi, în realitate, decît consecințele istoriei mult mai zbuciumate a microorganismelor, șobolanilor (egali, spune bătrînul, cu numărul oamenilor, încît moartea unor șobolani ar antrena automat decimarea corespondentă în rîndul antropoizilor și aceasta pînă la ideea că, de fapt, istoria umană este instrumentul unui „fatal principiu al echilibrului statistic“: „nemții au inventat stricnina: șobolanii, pe loc, l-au adus la putere pe Hitler“) și, natural, a ploșnițelor; faptul că bietul reclamant va privi de aici înainte ploșnițele cu neliniștitorul sentiment al unei „taine“ care-l asaltează „ca o negură, ca o amenințare“, înseamnă că el a devenit sensibil la una din sursele fantasticului, subsumabilă și ea semnului clepsidrei: schimbarea punctului de vedere asupra aceluiași set de evenimente; teoretic, această variere a percepției este amintită de Victor Ivanovici, folosită de cîteva ori de Crohmălniceanu în ale sale Istorii insolite și ține de efectul de insolitare sau înstrăinare pe care Sklovski îl desemnează ca esență a artei literare, dar pe care Eminescu îl sintetiza în fraza de început a nuvelei sale, Sărmanul Dionis: „...și tot astfel, dacă închid un ochi, văd mîna mea mai mică decît cu amîndoi.“ Fantasticul contribuie astfel la zdruncinarea automatismelor noastre perceptive și ne ajută să considerăm lumea cu un ochi mereu proaspăt; și poate nu întîmplător uniforma și fatala scurgere a timpului era scandată la cei vechi de răsturnarea clepsidrei....

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

ULTIMA carte a lui Vladimir Colin, Xele, motanul din stele — o uluitoare aventură povestită pe îndelete în nouă capitole complete, se mișcă, cu o fermecătoare ușurință, în cele două teritorii în care scriitorul a făcut pîrtie: basmul și anticipația științifică. Harul rîsului și al fanteziei, ce vitalizează cu aceeași grație și cuvîntul și viziunea, dă celor cîtorva sute de versuri ale poemului apărut la editura Ion Creangă o fizionomie particulară.

Basm? Joc anticipativ? Parodie a basmului și a anticipației? Autorul Basmelor omului și al Pentagramei, al mai multora dintre cărțile care au reînnoit străvechea lume a basmului și au dat fantasticului științific virtuțile speculației filozofice, senzorializate, cu totul ferite de uscăciune ori pedanterie, mișcînd-o tot atît de sigur spre viitor sau trecut și mit, suprapune aici cele două planuri folosind registre fanteziste. De asemenea, mijloacele parodiei care, în mod paradoxal, pun în valoare construcția fantastică.

De la primul capitol — în care/ Xele apare — pînă la Capitolul 9 și final/ totul reintră în normal. Peripețiile mira-

culoase pe care le trăiește copilul narator trec mereu, pe nesimțite, de la fantasticul construit în cîte o imagine memorabilă și dizolvat îndată de zîmbet, la alura savantă, contrazisă de aceleași clipiri din ochi, cu sprijinul esențial al unei fantezii verbale care face cuceritor jocul. E nevoie să mai repetăm că Vladimir Colin nu bagatelizează genurile în care a construit, timp de trei decenii scrieri de neuitat? Și alte modele ale genului, parodia lui nu mărunțește obiectul? Dar există aici o reîntoarcere a lui Colin la poezia niciodată abandonată, prezentă, în afara versificării, în mai toate cărțile anterioare. Astfel e imaginată ivirea motanului extraterestru: „Îmi tăiase drumul cu o zi înainte/ arătînd că vine din Aldebaran/ și cu meșteșugite cuvinte/ menite să-l facă să treacă drept motan,/ ceruse să-l iau la noi.“ Nu lipsește nici motivul avatarului, al schimbului de individualități între motanul din Aldebaran și băiatul-narator, schimb propus și acceptat cu degajare: „Ne-am privit în ochi și ne-am strîns mîinile tare/ apoi și-a încolăcit coada în jurul meu/ și m-am simțit/ brusc, amețit...“

Metamorfoza e surprinsă în ver-

CARICATURĂ DE VIOREL PÎRLIGRAS

suri în care poetul vizionar se substituie parodistului: „Vedeam noian de stele și cercuri colorate/ ce se-nvîrteau crescînd și explodînd/ și capul mi-l simțeam pornind să se dilate/ și bubuia năpraznic văzduhul, ca și cînd/ scăpată dintr-un spațiu ce n-o putea reține/ o-ntreagă galaxie/ aurie/ cu sori și lumi, se prăbușea în mine.“

Tonul ghiduș și verbul mînuit cu o inventivitate fără nimic trudnic stăpînesc capitolul următor, intitulat cu tîlc: „E cu putință/ atîta știință?“ Într-o cascadă de aliterații pătrundem în clubul F: „Clubul ăsta F, se știe/ finalizează fără fasoane/ formule finite cu fantezie/ folosind febril fel de fel de filoane/ forțamente fortuite...“

Nu vom încerca să parafrazăm pedestru oscilarea grațioasă între plăsmuirea liber fantastică și surîsul parodiei. Trebuie însă amintit că poetul e întovărășit în călătoria prin cele nouă capitole de desenele inventiv-spirituale ale lui Tudor Jebeleanu, care nu traduc, ci interpretează, cu un zîmbet propriu, ceva mai malițios.

În final, anticipatorul renunță o clipă la tonul jucăuș. Speranța sună autentic: „Visez la noua noastră întîlnire/ cînd un savant și nu un băietan,/ reprezentînd întreaga omenire/ îl va întîmpina pe solul din Aldebaran.“

După formula folosită cu alt prilej de o scriitoare, Xele, motanul din stele e un poem adresat copiilor între patru și șaptezeci de ani. Cititorul de fiecare vîrstă extrage din el hrana lui proprie, cu condiția să-i fi rămas grăuntele indispensabil de ingenuitate, de disponibilitate. Sînt daruri pe care Vladimir Colin le-a păstrat intacte.

---

FIECARE nou exeget al unei opere literare de mare popularitate are de luptat cu remarcabila inerție a gustului public pentru a impune tiparele propriului subiectivism. Efortul de schimbare este cu atît mai important cu cît există situații în care imaginea tradițională a autorului repus în discuție este parțială ori modulată cu tendință, iar corectarea ei întîlnește opoziția unui orizont de așteptare informat de reducționisme. Acestea sînt redutabile în cazul popularității difuze, pasive, incert ecou și efect remanent al unei receptări active ce aparține trecutului. Mircea Opriță, autor de referință în SF-ul nostru – în dubla calitate de creator de ficțiune și analist –, are ambiția înfruntării neajunsurilor și riscurilor ce decurg dintr-o asemenea întreprindere, scriind H.G. Wells. Utopia modernă (Albatros, 1983), una din foarte rarele cărți dedicate în ultima vreme unui scriitor străin. Wells, o personalitate mai violent controversată decît ne-ar lăsa să credem amintirea lecturilor noastre de adolescență, a putut fi văzut în strînsă legătură – cel puțin la nivelul premiselor – cu realismul: „Chez Wells, l'esprit d'anticipation, loin de marquer la revanche de l'imagination sur la réalité, s'alimente de cette dernière...” (Edouard Guyot, H.G. Wells, Payot, 1920, pag. 68) și, mai ales în țările socialiste, ca profet al societății fără clase (un atare prestigiu i-a garantat ediții în tiraje enorme și comentarii critice, bombastic favorabile). La altă extremă, despre cel care a scris Mașina timpului s-a spus că ar crea un model de conștiință care pierde contactul cu ceea ce antipsihiatrul R.D. Laing numește „present self” și suferă o disociere vertiginoasă, un fel de nebunie, mai exact „a kind of fin-de-siecle schizophrenia” (William Bellamy, The Novels of Wells, Bennett and Galsworthy: 1890–1910, London, Routledge and Kegan Paul, 1971, pag. 59). Orwell, în eseul „The Rediscovery of Europe” (in Listener, 19 martie 1942), compara utopiile wellsiene cu Brave New World a lui Huxley, sesizînd contrastul dintre ele, consecință a contrastului autorilor – unul

---

---

supraîncrezător, celălalt dezumflat, unul crezînd inocent în progres, celălalt conștient că Progresul, așa cum fusese conceput „în primele zile ale aeroplanului”, era „tot într-atît o escrocherie ca și reacțiunea”. Aceste cuvinte mai tari, ca și altele, l-au făcut pe Orwell să înregistreze în jurnal (cf. War-time Diary, 27 martie 1942) primirea unei scrisori în care Wells i se adresa în four letter words (un obicei epistolar wellsian atestat și de, printre alții, Leon Edel, în monumentala sa biografie a lui Henry James). Puncte de vedere aproape la fel de greu de subsumat unei aprecieri globale au formulat numeroși alți interpreți, de la Darko Suvin la Florin Manolescu, de la Pierre Versins la Ion Hobana, de la Iuri Kagarlițki (pe lîngă prefața ediției ruse a operelor utopistului, în Occident a circulat cartea sa The Life and Thought of H.G. Wells) la Kingsley Amis. Care este locul lui Mircea Opriță într-o asemenea ilustră serie, ce contribuție aduce el? Scriitorul român reușește, o tratare sistematică a domeniului de cercetare, iar Utopia modernă și Wells devin astfel necesare restricții concentrice ale obiectului studiat, utopia și utopismul ca structuri de profunzime ale mentalului colectiv. De la speculațiile terminologice (din care, lucru ciudat, lipsește tocmai cea a lui Morus), Mircea Opriță trece la căutarea rădăcinilor utopiei moderne, pe care le distinge în Platon și Swift, sesizînd pertinent și mișcarea lui Wells de la sumbrele anticipații din tinerețe la mesianismul exaltat din ultima sa perioadă, un drum opus tendinței generale de evoluție a genului – accentuarea coloraturii distopice. O notă specială este sesizată în „descoperirea viitorului” de către utopia modernă, ceea ce plasează cetatea perfectă sub zodia para-

doxală a temporalității, scoțînd-o așadar din condiția de accident al geografiei. În aceeași ordine de idei, Gérard Klein nota în teza sa L'utopie moderne (asupra perioadei 1900–1956): „Nos utopies sont des plans que nous tirons sur l'avenir, et non plus comme autrefois sur l'absolu.“ Veleitățile de reformator mesianic, latente în creația oricărui autor de ficțiuni utopice (de regulă foarte preocupat să le ascundă în pliurile discursului, tocmai prin aceea exinhibîndu-le), sînt extrem de explicite la Wells. Insistența lor, scandarea necontenită a sloganelor unei „ideologii a himerei” (Mircea Opriță), eterna revenire asupra principiilor fericirii calculate (într-un decor fourierist, ca în Oamenii ca zeii), ni-l arată pe autorul englez – acuzat de incapacitatea de a înțelege chestiunile sociale și politice (de Joseph Conrad în tinerețe, de Orwell spre sfîrșit, între alții) – obsedat de imperativul mistic al renovației, încercînd să exorcizeze scepticismul cu frazeologia elementară a programului politic: „Vor fi numeroase utopii. Fiecare generație va avea noua sa versiune asupra utopiei, cu ceva mai precisă și mai completă și mai reală /.../ pînă cînd în sfîrșit utopiile vor fi trecut din visuri în schemele de lucru, iar întreaga omenire va da forma Statului Mondial final, minunatul și mărețul și rodnicul Stat Mondial, care nu va mai fi o utopie deoarece va fi însăși această lume“. Și, pentru a-și spulbera propria – improbabilă – neîncredere: „Cu siguranță, așa va fi...” (sfîrșind A Modern Utopia). Alături de alte elemente, tratate pe larg de Mircea Opriță în cartea sa, această încăpățînare de a-și impune fantasmele îl aduce pe Wells, printr-o inescapabilă

(Continuare în pag 102)

---

---

---

A FOST ODATĂ un autor de carte științifico-fantastică pe nume Romulusbărbulescugeorgeanania. Îmi amintesc reacția unui adolescent la terminarea lui „Doando“, primul roman al sus-numitului autor: uluire, bucurie, încîntare, curiozitate, entuziasm. „Doando“ nu era un roman, erau acolo pe puțin trei-patru! Amestecate, încîlcite, trunchiate, înjumătățite, cu personaje uitate pe parcursul narațiunii, poate chiar cu întîmplări nepovestite pînă la capăt – dar cîtă imaginație! Cît farmec în complicatele aventuri cosmice în care era purtată planeta-astronavă „Doando“! Cîte idei – jerbe, potop, șuvoi: însuși A. Van Vogt, marele maestru al risipirii de găselnițe SF – gustate de milioane de cititori – ar fi pălit de gelozie...

Cărțile următoare ale lui Romulusbărbulescugeorgeanania au impus respect: „Ferma oamenilor de piatră“ și „Paralela-enigmă“. După știința mea, nu le-a recenzat nimeni, niciodată. O fac eu, acum, în cîteva fraze: sînt cele mai importante romane de literatură de anticipație românești. Traductibile (dar netraduse încă) în orice limbă, în orice țară cu piață serioasă pentru Science Fiction (U.R.S.S., S.U.A., Italia, Japonia, R.F.G., Ungaria, țările scandinave). Citindu-le, adolescentul de pe vremea apariției lui „Doando“, devenit între timp tînăr respectabil, și-a scos pălăria: sus-numitul autor de carte știa deja să construiască personaje și să spună povești galactice cu miez și mesaj, păstrînd nealterat gustul pentru aventură și inventivitate științifico-fantastică.

Încriminată din cine știe ce motive, literatura de anticipație a intrat, pe la 1974, într-un con de umbră. Autorul despre care vă vorbesc s-a conformat parcă cerințelor și etichetelor, „reușind“, prin 1977, o carte slabă –

„Șarpele blînd al infinitului“ – numai localizarea etnică a personajelor (cele mai importante cosmodroame terestre se găseau cam pe lîngă Slobozia!) era suficientă pentru a descuraja pe oricine, chiar și pe fostul adolescent pe care începutul maturității l-a găsit cu aceeași nestinsă pasiune pentru literatura de anticipație...

Au trecut anii. Fosta Editură a Tineretului („Albatros“) a ajuns la ritmul de una-două cărți SF pe an. Printre fericiții cîștigători ai lozului editorial cine credeți că apare nu demult? Un autor nou-nouț, pe nume George Anania. Cartea: „Test de fiabilitate“. Subiectul, pe scurt: țelul disimulat al unui institut de cercetări (probabil dintr-o țară belicoasă) este producerea în laborator a mutantului – soldat perfect, imposibil de ucis (de glonț sau boală), capabil să respire sub apă și să zboare! O combinație dibace de situații și gadget-uri SF îl fac pe savantul Phil Warner să reușească să devină mutantul așteptat de capitaliștii săi. Ca orice savant cu conștiință, Ph.W. încearcă să-și salveze descoperirea, oferind-o medicinei și oamenilor. Este pe cale să reușească, finalul pare promițător, apoi autorul se răzgîndește și încurcă complet ițele, astfel că la sfîrșit nici chiar un cititor matur și practicant al unei profesii legate de știință nu poate ști exact dacă: 1. Warner a trădat și s-a înhăitat cu boss-ii lui sau 2. i-a păcălit și binele a învins răul, așa cum îi stă bine oricărei povești științifico-fantastice.

Multe pagini sînt scrise cu nerv, capitole întregi se citesc cu sufletul la gură, dar sînt și pasaje care, clar, trenează. De pildă: ce rost are introducerea în carte a contelui Sim?; sau vînătoarea (grotescă și ilogică) organizată de high-life-ul orășelului?; sau tentativele de a creiona

prea tare personajul principal (nu se înțelege 'pînă la urmă dacă Ph. W. este pozitiv, negativ sau nestatornic), pe Mad sau pe Brett Hendricks (se pierd pagini prea multe cu asta) – paradoxal, cel mai bine reușit este dispărutul Sorensen, despre care aflăm din dialoguri.

Mai trece ceva vreme – și iar un nume nou la „Albatros“: Romulus Bărbulescu, cealaltă jumătate a marelui autor de carte științifico-fantastică din deceniul VII... Publică „Catharsis“, o poveste pe teme sportive, dar mustind de filozofie existențialistă și grea, încărcată de sensuri – atît de grea, încît cititorului avizat (același de la „Doando“ la „Catharsis“) îi dă bătaie de cap, nu glumă.... Ideea SF este: inventarea – și utilizarea în scopuri distructive, de către capitaliști meschini – unui sistem de influențare a comportamentului la distanță; ceea ce s-ar face – foarte ingenios – prin folosirea unor antene emițătoare și de rezonanță (piramidale) protoplasmatice! Toate sub pălăria performanței sportive.

Binele învinge (adică echipa Wan Mennen – Joop), în aventuri și întîmplări foarte tehnicist descrise (tot Van Vogt, bătrînul!), imaginația, inteligența, abilitatea autorului sînt indiscutabile. Dar: povestea este exagerat, nejustificat de lungă. (Un reprezentant al tinerei generații de autori SF ar fi expediat-o în 50–60 de pagini!) Personajele (cu excepția lui Joop) nu-i ies de fel lui R. Bărbulescu. Pasaje în plus: pentru vizita la grangurul Toshiba, autorul se lăfăie pe zeci de pagini, amorurile lui Joop nu interesează pe nimeni; legile circulației sînt încălcate

---

---

mai la fiecare pagină - și la un loc cu urmările automobilistice - îngroașă inutil „Catharsis”. Concluzie: cu scriitorii născuți prin diviziune din trupul regretatului Romulusbărbulescugeorgeanania am fost poate prea aspru în această (falsă) recenzie. Dar îmi permit. Eu sînt adolescentul pe care l-a învăpăiat cîndva astronava „Doando”, și tînărul care a purtat „Ferma oamenilor de piatră” în bagaje, în călătorii lungi peste mări și țări. Pe cei doi scriitori, R. Bărbulescu (actor în viața „civilă”) și G. Anania (specialist și responsabil al filmului românesc de animație) îi cunosc bine, îi respect și îi iubesc. Mi se pare cinstit să

le spun că „Test de fiabilitate” și „Catharsis” sînt cărți rezonabil bune, dar nu capodopere. Că amîndouă, la un loc, socotite ca două jumătăți, nu fac cît o carte întreagă, ieșită din pana marelui maestru Romulusbărbulescugeorgeanania. Pe care tare mult l-am dori iar între noi, întreg, la concurență cu acești scriitori proaspeți excelenți, apăruți în ultima vreme (G. Ceaușu, S. Sighișanu, M. Grămescu, Ov. Bufnilă, Al. Ungureanu, I. Popa, R. Bretin - generația „scoasă în față” de revista „Știință și tehnică”), întru propășirea acestei literaturi științifico-fantastice, atît de tare iubită de tinerii de toate vîrstele...

---

coincidentia oppositorum, în contrautopie (propun să abandonăm alte clarificări terminologice, amintind că toate subclasele utopiei sfîrșesc stereotip, prin victoria masei asupra individului, prin triumful aberant al identității asupra diferenței, al normei asupra excepției). O recenzie de proporțiile impuse prezentei nu-și poate propune să dea mai multe amănunte despre cartea pe care o discută, mai ales că, în cazul lucrării lui Mircea Opriță, problematica nu este absolut deloc rezumabilă satisfăcător. Celelalte fețe ale lui Wells, începînd cu raporturile sale cu SF-ul, se cer descoperite prin lectură, uneori căutînd dincolo de o retorică jurnalistică și de o imagerie

(prea) abundentă. Ușoara prolixitate, însoțită de o anumită senzație a ticurilor popularizării, trădează autorul de ficțiune. Cu toate acestea, Mircea Opriță reușește să ne aducă în atenție, așa cum în zilele noastre ar trebui să se întîmple mai des, terifianta limpiditate a Utopiei, în legătură cu care ne prevenea cîndva (chiar și ca epigraf pentru Breve New World) Berdiaev. Ca să nu mai lungesc vorba, după ce mă minunez de obtuzitatea lui Anatole France („L'utopie est le commencement de tout progrès”), închei cu splendida naturalețe a lui Thomas Babington Macaulay, care scria pe la jumătatea secolului trecut (Literary Essays, „Lord Bacon”) o frază memorabilă și dătătoare de oarece speranțe: „An acre in Middlesex is better than a principality in Utopia”.

CARICATURĂ DE GHIGHI BEJAN

FENOMENUL literaturii de anticipație* nu este atît complex, cît întins. Are, în schimb, complexele sale de care încearcă să scape și, puțin cîte puțin, pare că și reușește. Cînd fac aceste afirmații am în vedere trei apariții-ghid: antologia Alpha și almanahurile Anticipația 1983 și 1984, la care adaug cîteva cărți apărute în ultimii doi ani. Cred că antologia craioveană definește momentul 1978-1980, iar almanahurile ar fi putut consemna valoarea mișcării de anticipație în anii următori, reușind s-o facă doar regional. Volumul Alpha poate fi și el privit, în afara uimitoarei noutăți care este intrarea în antologie a ceea ce se numește din ce în ce mai insistent noul val în loc de „colegii noștri mai tineri din cenacluri”, ca un volum reprezentativ pentru o anumită zonă, dar păstrează, în același timp, mărturia valorii medii a mișcării de amatori, fapt care poate atrage (va putea atrage) pe psiho și socio-critici (cînd se vor naște și vor fi publicați). Revenind la aserțiunea inițială, vreau să remarc în mod deosebit întinderea pe care a luat-o activitatea literară în cenacluri. Absența unor sisteme rapide de promovare mă împiedică să afirm cu certitudine că este vorba numai de întindere (nu și de o criză de valoare), însă mi se pare din ce în ce mai evident că în urmă grupului venit în mișcarea literară de anticipație imediat înainte de adunarea textelor pentru antologia Alpha (grup care între timp s-a tot subțiat, unii rămînînd în mod evident în afara literaturii** nu există deocamdată nici măcar avangarda unui nou-nou val. Precizez: este vorba despre literatura de anticipație, nu de diversele ficțiuni anticipative. Proliferarea ficțiunilor în dauna literaturii are ca principală cauză sistemul de publicare care nu permite promo-

---

---

varea unor autori importanți cum sînt Mihail Grămescu, Alexandru Ungureanu, George Ceaușu sau Lucian Merișca prin texte cu adevărat valoroase, ceea ce face, desigur, ca acești autori să rămînă în bună măsură necunoscuți și deci să nu aibă cum influența modelul cultural despre anticipație către cum ar trebui să arate aceasta.

Nu-i un secret, mișcarea literară de anticipație este sprijinită în primul rînd din rațiuni pedagogice. Indiferent de presiunile momentului în care trăim și de numele pe care-l dăm produsului activității de creație literară a lui M. Grămescu, de exemplu, anticipația nu poate fi decît în al doilea rînd o literatură a obiectelor (tehnico-științifice), pentru că este o literatură a umanului sau inumanului în primul rînd, fie și doar în virtutea definirii epicului ca gen care necesită măcar un personaj și o fabulă. (Mai simplu, o povestire este un personaj în mișcare.) Prefer să nu mă mai gîndesc și la statutul ficțiunilor anticipative pe care le-am instalat de la început în antiteză cu literatura, dar care se publică. Prima diviziune serioasă din interiorul mișcării va conduce la despărțirea scriitorilor de anticipație de scriitorii de kitsch-uri anticipative.

Urmărind almanahurile, revistele și cărțile, apreciindu-le text cu text, oricine va putea observa că diferența dintre textele traduse și cele originale este exact de acest tip: textele traduse sînt mai bune pentru că se apropie mai mult de literatură. În practica editorială autohtonă există, mi se pare, tendința de a îndepărta literatura de publicare, oferind în schimb cititorilor spre lecturare-audiere pro-

teze literare.

Efectul interesului pentru ficțiune - interes care, cum am spus, are la bază acoperirea în real a considerentelor pedagogice - este reluarea procesului de marginalizare a literaturii de anticipație.

Faza în care această mișcare literară se află pare să presupună și o echilibristică în dirijarea ei. Această zăngănire discretă a armelor (care s-a putut auzi și la Sibiu, în 1982, dar mai ales la București, în 1983) este al doilea semn de creștere pe care-l enumăr. În 1979-1980, toate întrunirile se axau pe marea problemă a unui loc instituțional al mișcării de anticipație; astăzi nu mai este spațiu acolo unde s-a aflat locul. În această situație probabil vom constata că mișcarea românească de anticipație a suferit prima ruptură: aceea între scriitorii de science fiction și ceilalți aliați de sub steag. Cum va fi asta? Încă nu știu..

Vreau să amintesc volumul de proze „Reverberație rupestră” de Sanda Radian pentru modelul de narator propus de scriitoare. Cel care povestește este totdeauna „melanholic”, se confesează elegiac, presupunînd acceptarea sa și a istoriei sale fără limitări la cititor. „Limitări” înseamnă, în acest caz, „fără sărirea paginilor plictisitoare”. Naratorul acesta este un încrezător care pare să devină o raritate. „Mai tinerii colegi” ai Sandei Radian au transformat dorința lor de a vorbi fără să-i asculte pe ceilalți într-un complex al comunicării contra-cronometru. Impresia că acești oameni au ceva de spus și vor s-o facă înainte de a se termina momen-

tul de receptare este înduioșătoare și trădează grave lipsuri la retorica literară. Modelul naratorial al „mai tinerilor colegi”*** pornește de la figura mărturiei limitate temporal, dar s-ar putea să fie și o simplă rea asimilare a unor influențe literare (v. Faulkner, de ex., ori G.G. Marquez) sau o și mai simplă dependență față de anume pulsiuni interne în trecerea la comunicarea artistică/ficțională. Foarte prezent în volumul Alpha sau, mai înainte, în prima carte a lui Mihail Grămescu, momentul acesta pare a se șterge, lăsînd loc unei direcții baroce, care se trage la noi din prozele lui Vladimir Colin (direcție care cuprinde, între alții, pe Grămescu (cel din 1982-83), G. Ceaușu, Al. Ungureanu, Leonard Oprea și pe ficționala Rodica Bretin), numărînd texte cu scenarii complicate și cu acțiune redusă, urmărind interiorul personajelor, și o direcție clasicizantă venind de la Adrian Rogoz (Lucian Ionică, Dan Merișca, Dorin Davideanu, Dănuț Ungureanu), greu de clasificat în grupul „literaților” sau în grupul „ficționalilor” pentru că sînt instabili. De o parte rămîne parodicul Lucian Merișca.

Presupun că atunci cînd antologia craioveană se va numi „Kappa” voi putea consemna schimbări esențiale ale mediei. Recunosc deocamdată că orientarea spre ficțiune, favorizată în ultimii ani prin publicare, este mai interesantă din cauza aventurii căderii în maculatură simpatică.

* Folosirea termenului „literatură de anticipație” e circumstanțială; nu cred în corectitudinea sa. ** Ceea ce poate însemna că s-a și venit dinafara literaturii. *** Să nu se supere Sanda Radian, expresia aparține lui Ion Hobana.

---

---

---

PUȚINI termeni din limbajul cinematografic se prezintă cu un sens atît de clar, deopotrivă marelui public și cineaștilor, ca trucajul sau - dacă ne referim la totalitatea tehnicilor de trucare, intervenind atît asupra imaginii cît și a sunetului - ca efectele speciale.

Avînd drept funcție de bază transmiterea către spectator a unor imagini și sunete imposibil de filmat sau de captat prin procedee clasice, efectele speciale au însoțit cinematografia de-a lungul întregii sale existențe, urmînd un destin al lor, propriu, care nu de puține ori a influențat (sau a fost influențat) în mod decisiv (de) evoluția orientărilor fundamentale ale celei de-a șaptea arte.

Nu cinematografia a inventat trucajul sau - așa cum spuneam, la general vorbind - efectele speciale. Filmul a preluat funcțiile artistice și procedeele de trucare de la alte arte și în special de la teatru. De altfel, unul dintre pionierii trucajului de film, Georges Méliès, a fost și un mare specialist în trucaje de teatru. Arta cinematografică a fost însă domeniul cel mai fertil de dezvoltare a trucajului, apoi - pe măsura transformării acestuia pe calea complexității - de dezvoltare a efectelor speciale pînă la gradul nemaiîntîlnit de sofisticare, prezent astăzi în lumea superproducțiilor de tip științifico-fantastic, care au deschis o cale nouă în concepția noastră asupra viitorului și a multitudinii lui de chipuri posibile.

Tradiția vrea ca efectele speciale să fie motivul principal al

popularității de care se bucură filmul SF. Și totuși, așa cum sublinia Ovid S. Crohmălniceanu, „...estetic vorbind, filmul/de/ science-fiction a avut lungă vreme soarta ingrată a mobilei cubiste din anii '20, pînă la descoperirea materialelor plastice. Tehnica nu era la înălțimea ideii și observația poate fi extinsă chiar și în arhitectură, unde nu existau încă „pînzele subțiri”. O expoziție cu produse „funcționale” executate curînd după primul război mondial înduioșează azi ca intenție temerară, dar stîrnește zîmbete. Ambiții mari, lăudabile se zbat captive într-o materie greoaie ce dă impresia invariabilă de sărăcăcios și vetust. Lucrurile se schimbă complet îndată ce intervin liniile pure și curbele cutezătoare, slujite de materialele plastice, care se lasă modelate oricum. Și vechiul film de science-fiction nu putea scăpa de sub imperiul dezolant al mucavalei, ori de cîte ori voia să arate imagini din viitor. Azi, „Odiseea spațială 2001”, „Întîlnire de gradul trei”, prologul din „Superman” au la îndemînă cu totul alte mijloace. Ochiul e vrăjit afectiv, pătrunzînd în universurile necunoscute pe care i le revelează progresul științei”.

În clipa în care două benzi de film cu un conținut diferit sînt unite pentru a forma un tot unitar, se naște un nou efect. Adăugarea sunetului, montajul, expunerile multiple și animația sînt elementele de bază ale efectelor speciale. Artificiile mecanice, micro sau macrofilmările, miniaturizările, decorurile iluzo-

rii sînt procedee al căror potențial este limitat doar de granițele fanteziei regizorilor, experților în efecte speciale, scenariștilor și oricăror altor participanți la procesul de creație cinematografică.

Să luăm, de exemplu, două filme S.F. celebre, „The Day the Earth Stood Still” („Ziua în care s-a oprit Pămîntul”) și „Star Wars” („Războiul stelelor”), pentru ca prin comparație să ne putem da seama de uriașul progres - atît tehnic, cît și de concepție asupra modului de abordare a efectelor speciale - înregistrat într-o perioadă relativă scurtă de timp.

În filmul „The Day the Earth Stood Still” este vorba despre un extraterestru și un robot care vin să viziteze Pămîntul la bordul unei „farfurii zburătoare”, aducînd cu ei alternativa impusă oamenilor cu forța de o comunitate galactică mult superioară lor: pe Terra va domni ori pacea, ori nimic...

Regizorul Robert Wise dezvăluie cîteva din „trucurile” folosite la turnarea peliculei:

„Pentru robot aveam nevoie de un costum de mari dimensiuni, dar care să rămînă totodată flexibil și ușor de confecționat. Era pe atunci la „Chinese Theatre” de pe Hollywood Boulevard un ușier înalt de vreo doi metri, pe care l-am angajat ca să intre în acest costum făcut din cauciuc spongios, după mărimea ocupantului lui. De fapt, a fost nevoie de două costume, din cauză că omul trebuia să mai și iasă dinăuntru. Așa că am croit un costum care

---

---

---

avea fermoarul în față, cel de-al doilea avînd — bineînțeles — fermoarul în spate. Cînd aveam nevoie să trag un cadru cu robotul venind înspre cameră, atunci interpretul își punea costumul care avea fermoarul la spate, iar dacă voiam să-l filmez în timp ce se întorcea, atunci eram nevoit să întrerup lucrul timp de o oră, interval în care omul trebuia ajutat să-și pună celălalt costum. Oricum, fostul portar nu putea rămîne înăuntru mai mult de o oră, deoarece costumul nu se aerisea suficient și nici cel care-l purta nu era prea rezistent din fire...“

Scenele în care luminile tuturor orașelor din lume se sting au fost realizate în întregime de echipa de trucaje a casei de filme „20th Century-Fox“, prin folosirea unor extrase din jurnalele de actualități și a unor stop-cadre înregistrate și filmate apoi a doua oară, pentru realizarea suprapunerii. În unele cazuri, cred chiar că au trebuit să retușeze anumite materiale, pentru a le putea folosi, cu toate acestea baza au constituit-o documentele de arhivă“.

Toate cele de mai sus se petreceau în anul 1951, adică la o vîrstă la care cinematograful dăduse deja destule capodopere și fără ajutorul efectelor speciale. Chiar și „The Day the Earth Stood Still“ a fost (și încă mai este) considerat ca un film „clasic“ în rîndul creațiilor de gen similare. Și totuși, cum am putea să nu surîdem, ușor, îngăduitor, cînd facem comparația între micile „găselnițe“ ale lui Robert Wise, considerate în epocă

drept realizări de vîrf, și ceea ce se întîmplă astăzi într-un film de talia lui „Star Wars“?

Cunoscutul eseist și publicist american Anthony Brandt ne prezintă — într-un articol publicat în revista „Quest/80“ — modul în care a fost realizată o scenă (una singură, doar!) din filmul amintit, dincolo de care nimic nu mai trebuie adăugat pentru comparație:

„Han Solo, în vehiculul său cosmic, denumit 'Millennium Falcon' se apropie de Astrul Morții, în dreptul căruia, dintr-o dată, este prins de un fascicul magnetic. Apoi, într-o secvență care durează numai opt secunde, asistăm la andocarea vehiculului cosmic pe o platformă a unei construcții cu aproximativ 50 de etaje. Scena este construită ca și cum aparatul de filmat s-ar fi aflat pe platformă. În planul doi se văd două tunuri cu laser, care urmăresc vehiculul cosmic în timp ce acesta se apropie de platforma de andocare. În vecinătatea tunurilor se află doi soldați îmbrăcați în costume spațiale; unul dintre ei își întinde brațul pentru a indica apropierea navei. În stînga cadrului apare un fundal de cer plin de stele. O dată ce vehiculul a fost andocat, începe secvența următoare, înfățișîndu-ne interiorul Astrului Morții.

Cu toate că secvența pare a fi destul de simplă, pentru realizarea ei a fost nevoie de nu mai puțin de 50 de bucăți diferite de film și de serviciile unui mare număr de tehnicieni. Explicația este următoarea: vehiculul cosmic, „Millennium Falcon“, era desigur

o machetă, avînd 1,2 metri în diametru. El era suspendat de un car ce se mișca pe o șină aeriană. Întrucît în studioul unde era turnată această scenă se afla o singură uniformă de soldat cosmic, același figurant, în fapt unul dintre designeri, a trebuit filmat de două ori, pentru ca în secvența respectivă să apară doi soldați. La fel au fost filmate și cele două tunuri cu laser, pentru care nu exista decît o singură machetă, avînd 38 de centimetri înălțime. Partea vizibilă a construcției cu 50 de etaje era, în realitate, un tablou de 76 de centimetri, pictat pe sticlă. Cîmpul de stele ce apărea în stînga ecranului fusese filmat în natură, pe o peliculă separată.

Fiecare element constitutiv al acestei scene a fost filmat separat prin tehnica numită „blue-screen process“, iar „asamblarea“ lor a fost făcută apoi cu ajutorul unui aparat complicat, numit imprimator optic. Cele 50 de bucăți separate de film au fost necesare pentru faptul că așa-numitul „blue-screen process“ presupune filmarea fiecărui element în parte pe un fundal albastru. Culorile negativului original sînt separate prin copiere. Ele sînt transpuse apoi pe o peliculă pozitivă alb-negru, care nu înregistrează culoarea albastră, rezultatul fiind deci un pozitiv alb-negru, cu fundal incolor. Acest pozitiv este folosit ca „decor“ pentru celelalte elemente ale scenei respective, iar procesul este repetat pînă cînd toate elementele sînt la locul lor și fundalul inco-

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

lor este deci complet acoperit. Apoi sînt reaplicate culorile separate inițial. Astfel, pînă la realizarea peliculei finale, fiecare dintre elementele scenei apar pe aproximativ șapte segmente diferite de peliculă, căci scena descrisă avea șapte elemente principale - dacă nu luăm în considerare farurile vehiculului cosmic, care au fost de asemenea filmate separat.

Tot acest proces este complicat, în plus, de faptul că în cursul acestei secvențe perspectiva aparatului de filmat se schimbă, pentru a urmări manevra de andocare a vehiculului cosmic. Această mișcare a aparatului de filmat a trebuit repetată aidoma pentru fiecare filmare separată a elementelor componente, precizia fiind asigurată prin dirijarea mișcării cu ajutorul unui computer. Pentru a fi păstrată ordinea în această multitudine de segmente diferite de film a fost nevoie de o amplă muncă de catalogare. Filmul „Star Wars” conține 360 de scene optice, realizate cu ajutorul a 14.000 de asemenea segmente de peliculă. Un număr de 18 tehnicieni au avut nevoie de nouă luni, lucrînd zi și noapte, în trei schimburi, pentru a realiza trucajele acestui film.

Produsul final s-a bucurat, așa cum știm, de un mare succes (...)

Lucru evident, am adăuga noi, dacă ne gîndim că această producție, care a costat 11 milioane de dolari, a adus pînă acum încasări depășind binișor suma de 525 milioane de dolari! Și „potul” încă mai crește!...

De altfel, cele mai mari succese ale filmului american din ultimii ani au fost cu regularitate producții de tip science-fiction. „Războiul stelelor”, „Întîlnire de gradul trei”, „Imperiul contraatacă”, „Căutătorii arcei pierdute” sau „E.T.”, de pildă (pentru a nu aminti decît un număr restrîns de titluri), au dat lovitura atît la figurat - luptînd de la egal la egal cu filmul „realist”, cît și la propriu - încasările lor constituind de fiecare dată cele mai mari succese de box-office ale anilor respectivi. În aceste producții, mai mult chiar decît în altele, aparținînd aceluiași gen, imaginea trucată a primit un nou statut, devenind un per-

sonaj important, cu rol hotărîtor pentru destinul artistic și spectacular al filmului. Apare astfel ca îndreptățit răspunsul dat de „Parade”, suplimentul ilustrat al ziarului „Washington Post”, unui cititor curios, la o întrebare care suna cam așa: „Cine, după opinia dumneavoastră, este în momentul de față cel mai mare star în cinematografia mondială?”

Asta era întrebarea și, evident, pe orice amator - „înrăit” sau nu - de iluzii pe celuloid l-ar fi dus gîndul, din primul moment, la băieții frumoși și fetele bine făcute sau la copiii minune și bătrînii cu părul atins de marca senectuții, care ne-au obișnuit cu prezența lor, fie și efemeră, în lungile seri petrecute lîngă televizoare și în sălile de cinema. Cu toții am fi fost puși în încurcătură de necesitatea unei alegeri între un număr atît de mare de „stele”, am fi ezitat... „Parade”, însă, n-a ezitat nici o clipă cînd și-a formulat răspunsul deosebit de nonșalant: „Cel mai mare star mondial al filmului sînt efectele speciale!!”

Da, personajele din oțel și cauciuc eclipsează starurile tradiționale, tehnica devine marele regizor al filmului științifico-fantastic. Unul dintre cei mai buni creatori de efecte speciale, Carlo Rambaldi, autor al făpturilor mecanice din „Întîlnire de gradul trei” și al monstrului extraterestru apărut în „Alien”, cel care a realizat din oțel, cauciuc și manevrare hidraulică și electronică vizitatorul cosmic din filmul de uriaș succes „E.T.”, afirma că „...efectele speciale pot avea o funcție artistică tot atît de efectivă ca un actor. Succesul lui „E.T.” ar însemna că nu mai are importanță dacă îl ai pe Marlon Brando sau pe John Travolta în distribuție. Dacă efectul special este foarte bine realizat, spectatorul nu se mai preocupă dacă el este un mecanism sau nu, ci îl interesează povestea”.

Oare chiar așa să stea lucrurile?

Dacă judecăm după impactul avut de filmul S.F. asupra actorului, ca participant la realizarea unui act cultural, a unei opere de artă, atunci s-ar părea că afirmația este corectă (dar și aici sensul ei este luat unilateral). Mark Hamill, unul dintre

protagoniștii seriei „Star Wars”, afirma că cele trei filme în care a jucat „nu mă fac să fiu mîndru de calitățile mele actoricești”, adăugînd, în continuare, cu aceeași franchețe: „Filmele bazate pe efecte speciale se răzbună pe actor. Te pomenești, de pildă, rostind o tiradă în fața unui homar uriaș, îmbrăcat în costum de cosmonaut. Abia mai tîrziu îți dai seama cît de caraghios arată toate acestea”. Spre deosebire de filme cum ar fi „Solaris”, „Călăuza” sau „Transportul”, unde actorii își pot desfășura din plin calitățile profesionale, dovadă numeroasele premii pentru interpretare obținute la diverse festivaluri internaționale, peliculele în care abundă trucajele estompează, uneori pînă la ștergere, personalitatea actorului, a cărui menire rămîne doar aceea de a da viață unor fantome lipsite de strălucire și de relief.

Am putea afirma, pe deplin temei, că relația între locul ocupat în economia filmului științifico-fantastic de efectele speciale și locul actorilor, interpreți în același film, este una de inversă proporționalitate, reușita unor producții de genul celor menționate mai sus (toate provenind din zone geografic-artistice diferite de aceea a cinematografiei americane) constituind un argument în acest sens, la fel cu faptul că premiile Oscar acordate în număr mare unor filme de science-fiction au răsplătit întotdeauna pe tehnicienii acestora, iar nu pe interpreții lor. Poate doar din punctul de vedere expus pînă acum să aibă Rambaldi dreptate, căci în rest lucrurile stau cu totul altfel decît încearcă el să le prezinte, de pe poziția acelui „consumism” specific hollywoodian, care ține la mare cinste filmele denumite, în limbajul uzual, „pop-corn movies” - adică filme care se ronțăie ca niște floricele, avînd un scenariu ca și inexistent, fără a mai vorbi de emoțiile transmise spectatorului, egale cu zero, ori manifestîndu-se cel mult la nivel epidermic.

Se remarcă aici unul dintre aspectele extrem de importante ale folosirii efectelor speciale în film: deseori, în goana lor de a explora limitele extreme ale tehnicilor de trucare (devenite tot mai sofisticate, pe măsură ce

---

cuceririle de ultimă oră ale științei și tehnicii pătrund și în industria cinematografică), unii cineaști au neglijat exact ceea ce a fost întotdeauna punctul „tare” al filmului de anticipație și în special al filmului american: de genul story – povestea, cum îi spunem noi mai pe înțeles, narațiunea clară și articulată. Ceea ce filme ca „Jaws” („Fălci”) sau „The Towering Inferno” („Infernul din zgârie-nori”) câștigau de pe urma unor excelente efecte speciale, ele pierdeau în privința profunzimii. Stanley Kubrick, George Lucas sau Steven Spielberg au fost printre primii care au folosit efectele speciale, indiferent de spectaculosul conținut în ele, spre a ilustra existența cotidiană sau a pune în evidență trăirile sufletești ale personajelor din filmele lor. Contrastul este cu atât mai evident cu cât sofisticarea este împinsă mai departe.

Așa, de exemplu, „...fiecare efect special din «2001: Odiseea spațială» nu are pereche. Pentru obținerea unor mișcări naturale în spațiu, realizatorii peliculei au recurs la filmări cu încetinitorul. În cadrele filmului de 70 de milimetri au fost introduse inserții de 16 și 35 de milimetri. În lupta pentru verosimil nu a fost precupețit nici un efort. Așa se face că acel computer care dirijează Misiunea Jupiter, HAL 9000, și logica sa infailibilă sînt acceptate de spectatori ca autentice. Regizorul Stanley Kubrick a făcut uz de spațiu cu nemăsurată dibăcie. Recurgînd la derulări multiple, el umple ecranul panoramic cu hoarde de tehnicieni, baterii de monitoare și nave spațiale efectuînd cele mai dificile manevre. El a recurs de asemenea la aparate de filmat rotative și la o întreagă gamă de aparatură auxiliară, menită să neutralizeze, pe cale optică, forța gravitațională, la filtre speciale și nenumărate alte tehnici și instrumente cinematografice. Perfecțiunea tehnică a procesului de turnare și rafinatul simț temporal și compozițional al regizorului au produs un film extrem de original și de calibrul unei capodopere (...)“.

Și totuși, în ciuda acestei desfășurări de forțe tehnice ofensive, din acest film (despre care Frederik Pohl spunea că este „primul

film științifico-fantastic, de la 'Metropolis' și 'Things to Come' încoace, care și-a luat riscul de a se bizui pe inteligența spectatorului“), rămîne în mintea și în sufletul nostru altceva decît excepționale realizări de tehnică cinematografică, și anume senzația autentică a insolitului, meditația asupra condiției omului în calitate de viitor „homo cosmicus“. Cine ar putea uita, de pildă, paralelipipedul negru provocînd teroarea strămoșilor noștri din caverne? Sau osul preistoric zburînd prin aer și devenind un straniu vehicul cosmic, a cărui cădere liberă în spațiu este atît de surprinzător însoțită de minunatele valsuri ale lui Strauss? Sau uriașul creier electronic răzvrătit, plîngînd și cerînd iertare, cînd astronautul rămas în viață îl demontează? În sfîrșit, uluitorul spațiu riemann-ian care înghite, într-o beție de culori magnifice nava plecată spre Jupiter?

Greu de răspuns la urmările iscate de impactul cu un astfel de film, a cărui complexitate poate da naștere unei multitudini de păreri și de interpretări! Din punctul de vedere al rolului jucat de efectele speciale în cuprinsul acestei pelicule, un lucru este totuși sigur: „2001: Odiseea spațială“ constituie cea mai elocventă dovadă a faptului că trucajul (și tehnicile aferente lui) trebuie să aibă postura unui catalizator al ideilor vehiculate în film, al unui suport amplificator al acestora, în așa fel încît mesajul creației să domine mijloacele cu care a fost ea realizată, și nu invers. Este evident că în clipa în care efectele speciale devin, din simple obiecte ajutătoare la realizarea unui film SF, subiecte ale acestuia, valoarea respectivei producții nu poate depăși cota banalului plictisitor sau, în cel mai bun caz, pe aceea a unei „cumințenii“ lipsite de strălucire. Aceasta cu atît mai mult cu cît cinematografia europeană, în special, a dat istoriei filmului științifico-fantastic destule capodopere, fără a folosi, decît cel mult cu valoare simbolică, tehnicile de trucare, obținînd în schimb un plus substanțial în ceea ce privește profunzimea ideilor și semnificația mesajului, ba, nu de puține ori, chiar și pe planul reușitei artistice (să ne reamintim, de pildă,

minunatele și totodată angoasantele peisaje adăpostite de Zona din „Călăuza” lui Tarkovski!).

Un lucru asemănător celor afirmate despre „2001...” se petrece și cu „Războiul stelelor”, regizat de George Lucas. „Trucajele din acest film“ — afirmă criticul și istoricul de film american Burton Shapiro — „sînt chiar mai complexe și de o mai mare diversitate. (...) Fiecare efect special conține cel puțin două elemente, care sînt cel mai adesea o navă cosmică și unul sau mai multe astre; mișcările fiecărui element sînt dirijate de un computer special programat. Adesea, în cadrul aceleiași imagini se află o a doua navă, un schimb de focuri cu arme laser, una sau două planete și așa mai departe, pînă la 12 elemente. Animația a fost realizată în cea mai mare parte cu atrape imobile și un aparat de filmat aflat în mișcare. Lucas și expertul în efecte speciale John Dykstra au vizionat în nenumărate rînduri filme documentare înfățișînd lupte aeriene din cel de-al doilea război mondial, înainte de a regiza scenele de luptă din faza de deznodămînt a filmului“

În ciuda acestor performanțe, a dovezilor de virtuozitate în crearea efectelor speciale — dovezi prezente la fiecare centimetru de peliculă, —, Lucas lasă obiectivul să se perinde prin fața unor nave spațiale și a unor tablouri de comandă dintre cele mai „prinzătoare de urechi“ ca și cum acestea ar fi simple automobile vechi sau mobile de bucătărie. Realizările științei sînt înfățișate ca un lucru de la sine înțeles, ele nemaiprezentînd decît un interes secundar, de pură

---

recuzită. Căci pe primul loc stau faptele eroice, acțiunea - care compensează, prin ea însăși, lipsurile în materie de analiză introspectivă, de care dă dovadă pelicula. În anumite (și multe!) privințe, creația lui George Lucas constituie punctul culminant în existența și evoluția unui tip specific de film științifico-fantastic, în primul rînd prin absența semnificației. Dar, după cum declara însuși autorul, „dacă «2001» a fost un film de science-fiction, 'Star Wars' este o alegorie cosmică.“ Scopul ei primordial este acela de a oferi spectatorului o descriere de modă „veche“ a luptei dintre forțele binelui și cele ale răului. „Nimic mai mult, însă!“ - cum ar spune Horia Pătrașcu.

CARICATURĂ DE GHIGHI BEJAN

Ceea ce este suficient, totuși, pentru ca - o dată scepticismul nostru firesc, anulat fie și pentru scurtă vreme - să trecem pragul altei realități, în care imposibilul devine posibil, extraordinarul - prozaic și în care, atîta

timp cît durează filmul, noi credem... Iar pentru magicienii efectelor speciale (dincolo de premiile Oscar pe care le obțin cu regularitate de cîțiva ani buni încoace și despre care aminteam ceva mai

devreme), intensitatea cu care noi credem în aceste „umbre ale imaginației“, cum le-ar fi numit Samuel Taylor Coleridge, reprezintă „barometrul“ succesului unei munci adesea anonime, dar nu mai puțin dificile.

---

COMPOZIȚIE REALIZATĂ PE CALCULATOR

---

---

---

(FRAGMENT DIN PARADOXUL PRIMEI REPETIȚII, PREMIUL I (ESEU, TEORIE, CRITICĂ, TEORIE ȘI ISTORIE LITERARĂ) LA CONCURSUL ANUAL DE CREAȚIE LITERAR-ARTISTICĂ DE ANTICIPAȚIE, BUCUREȘTI, 1983

VALOAREA repetiției în ordinea cunoașterii este impusă de imposibilitatea gîndirii moderne de a mai luneca în ispitele monoteismului, asignînd lumii o origine fermă ori orînduind-o după un ipotetic principiu teleologic; dacă, după credința lui Blanchot, „la început a fost reînceputul”, această secundaritate capătă dintr-o dată și simultan virtuți inaugurale; orice primă dată este secundă, după cum fantasma unui dublu urmărește consecvent, sub semnul perpetuei vicarianțe afectînd lumea, orice este adăpostit între proteicele-i granițe; iar tot ceea ce se întîmplă a doua oară este susceptibil de a fi o revenire a Identicului, o „deuxième première fois” (Jankélévitch), care, paradoxal, confirmă și trădează identitatea repetînd-o, la nivel de copie și simulacru. Literatura fantastică se nutrește adesea din asemenea paradoxii și nu întîmplător percepția ezitantă care instalează fenomenul fantastic se declanșează deseori în fața oglinzii...

În seminarul său din 24 februarie 1954, Lacan găsea curios faptul că o întreagă metafizică a fost fondată pe geometrie și mecanică, ignorîndu-se avantajul care ar fi putut proveni în acest sens din speculațiile asupra opticii, „cette drôle de science”, care, spre deosebire de științele ce disecă natura, se sforțează să producă „cette chose singulière qui s'appelle des images...” (Le Séminaire de Jacques Lacan, Livre I, Seuil, 1975, pag. 90).

Or, imaginile care se formează în oglindă par a ține de repetiție și sînt deci supuse aporiilor reflectării mimetice; în primul rînd, există o ambivalență a atitudinii față de oglinzi, o atracție sau o repulsie, care le trădează o funcționare oarecum analogă; cu alte cuvinte, oglinzile sînt considerate capabile atît de a repeta asemănătorul, identicul, și metrizînd, cît și, uneori, neasemănătorul, disimetrizînd, revelînd, chiar dacă în aenigmate, invizibilul (cf. Jurgis Baltrusaitis, Oglinda, Ed. Meridiane, 1981, pag. 19); această dublă funcționalitate a oglinzilor era binecunoscută la 1582, conform unui text al lui Raphäel Mirami luat de Baltrusaitis ca epigraf la prefața cărții sale (id., pag. 13): oglinzile sînt atît „hieroglifă a adevărului”, cît și „simboluri

ale amăgirii”

De asemenea, teama lui Borges față de oglinzi este notorie (cf. Oglinzile acoperite, în Cartea de nisip, Univers, 1983, pag. 161-2), căci din ele ar putea irupe fie propriul său chip desfigurat (adică neasemănător), fie creaturi deosebite de cele ale lumii noastre, închise în irealitate de victoria legendarului Împărat Galben asupra lor (cf. Animalele din oglinzi, id. pag. 177-8); într-adevăr, în nuvela lui Mircea Eliade Uniforme de general se produce o astfel de revărsare din oglindă a unor creaturi inedite, dar benefice: Eglantina „cu ochii de sticlă și buzele de porțelan”, Mironclai umblind pe picioroange și rîzînd tot timpul, Maremore „care nu e nici șopîrlă, nici pasăre, dar cîntă mai frumos ca privighetoarea”, Paralene cățărîndu-se cu unsprezece picioare, care are ochi mari, albaștri și gene lungi, o teratomorfie blîndă, percepută cu ochiul copilului ce crede că o stăpînește (în În curte la Dionis, CR, 1981, pag. 443).

Situațiile disimetrice în reflectarea speculară, pe care Cornel Mihai Ionescu le-ar face redevabile complexului lui Proteu (v. Palimpseste, CR, 1979, pag. 259 ș.c.), sînt iară doar și poate interesante, dar, pretîndu-se la nenumărate variațiuni o dată ce neasemănarea devine flagrantă, totală, se pot prelungi la infinit, într-o lume miraculoasă totul fiind cu putință; iar dacă această convenție se întrezărește, nimic nu mai miră pe nimeni; așa că mult mai interesante sînt cazurile în care, sub aparențele unei netulburate identități, este abil disimulată radicala diferență (ceea ce Cornel Mihai Ionescu ar descrie sub forma unei contaminații a complexului lui Narcis de către acela proteic, cf. op. cit., pag. 128: dar Proteu și Narcis întrețin o relație stranie, nu doar de opoziție, ci și de secretă identitate).

Chiar din punct de vedere strict fizic și materialist, imaginea formată în oglindă, perfect conformă obiectului reflectat, diferă de mediul în care obiectul se găsește cel puțin prin modul cum cauzalitatea mecanică trece în oglindă; într-adevăr, de ce anume, exact, este mișcat un obiect-imagine în oglindă? — se întreabă Raymond Ruyer în cartea sa despre Gnoza de la Princeton (Fayard, 1978, pag. 213), reluînd un paradox al lui Bertrand Rus-

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

sell pe care neognosticii îl consideră ca prognostic și pe care Russell îl exemplifică prin două observații simple. Prima privește următorul caz: între două oglinzi se află un ins cu joben; normal, imaginea sa este reflectată la infinit; dacă cineva, cu un bobîrnac, îi răstoarnă jobenul, acesta cade în același timp și în numărul infinit de imagini speculare, însă – punînd și menținînd postulatul materialist – datorită cărei forțe? Fiindcă, pentru jobenul din realitate, avem bobîrnacul, însă pentru nenumăratele lui imagini căderea nu se mai poate explica prin acea simplă transmisie a mișcării ilustrată în fizica elementară cu o bilă în mișcare ciocnind-o pe alta, căreia îi comunică impulsul.

La fel, în al doilea caz, atunci cînd se aprinde lumina într-o cameră și toate obiectele își modifică aparențele, nu poate fi vorba de o transmitere mecanică a vreunei mișcări; e ca și cum, spune Russell, am privi de departe mișcările unei mulțimi în mijlocul căreia ar fi apărut un tigru furios: pare că tigrul ar exercita o acțiune fizică asupra mulțimii, dar în realitate oamenii fug singuri, astfel că, în toate cazurile citate, avem mai degrabă de-a face cu o transmitere informațională și nu de natură materială; în ceea ce privește fenomenul de specularitate, acesta este primul pas către afirmarea unei anumite independențe a imaginilor din oglindă, cel puțin fizică, însă, oricum, clătinînd postulatul materialist și mecanicist.

O reduplicare speculară fidelă ar distruge oglinda însăși, ar anula-o în felul în care o imitație perfectă, egalînd copia cu modelul, anulează ideea însăși de imitație (în cazul limbajului, imitația perfectă ar duce la indistincția dintre lucruri și cuvinte, stabilea pe bună dreptate Socrate, în Cratylos, 432); de aici, ideea că spargerea oglinzi eliberează un dublu care intră în concurență cu modelul, substituindu-i-se, este posibilă explicație a povestirii lui Ion D. Sîrbu Nu știu cum s-a spart oglinda... (în Șoarecele B și alte povestiri, CR, 1983, pag 265—276); nu întîmplător, eroul acestei întîmplări, Hans Hauch, este actor, adică (excluzînd opiniile lui Diderot și ale celor care l-au urmat), un profesionalist al imitației.

Cum însă, considerînd oglinda receptacul al tainicului, invizibilului, necunoscutului ar putea ea revela ceea ce criptizează (și C.M. Ionescu leagă oglinda de sensul cryptei, atît etimologic cît și derivat, „de incintă claustrată și enigmă ireductibilă la un înțeles curent” – op. cit., pag. 260), fără să reducă invizibilul la vizibil, amputîndu-l de mister? În acest sens, acuzînd „dizgrația inteligibilității”, Roger Caillois scria despre fantastic: „Există artiști care încearcă să întindă curse invizibilului și care/... /ar vrea să-l silească să-și trădeze o parte din secrete. Ei speră că vor lăsa o urmă în operele lor, că-și vor reflecta în ele muțenia.” (în inima fantasticului, Meridiane, 1971, pag. 71).

Presupunînd că reflectarea înfățișată în acest citat este una de natură speculară, am avea aici cazul paradoxal (al treilea în ordinea tipurilor de oglindire inventariate) în care o oglindă nu numai că nu restituie cu fidelitate imaginea, ca o tautologie), nici nu reflectă distorsionat, anamorfotic, pînă la a oglindi cu totul altceva decît ce i se așază în față (lucru de altfel facil de realizat prin

diverse trucuri catoptrice enumerate de Baltrusaitis, în op. cit., pag. 81–88), ci rămîne pur și simplu imaculată: în ea se reflectă o muțenie.

În textele considerate îndeobște fantastice, cele trei cazuri de specularitate ar corespunde următoarei sistematizări: oglindirea fidelă, de ordinul complexului lui Narcis (C.M. Ionescu) sau al „exprimării exprimabilului” (Luca Pițu), ar trimite la o literatură strict mimetică; firește că, la rigoare, mimesis-ul literar se dovedește imposibil, dar în literatura fantastică sînt totuși posibile transcrieri ale unor experiențe taxate ca supranaturale, fantasticul rezultînd în acest caz din diferența de inițiere, care-l desparte pe scriitor de cititorii săi și din perpetua devansare a gnoseologiei de către ontologie. Nu cel de pe urmă paradox al fantasticului ar fi și faptul că în fantastic s-ar situa singurul teren propriu al realismului (care, practicat în literatură cu pretenții exhaustive, dăunează narativității și irealizează literarul: „...le récit le plus réaliste quon puisse imaginer se développe selon des voies irréalistes”, nota Roland Barthes în des citatul său eseu L'Effet de Réel, in Communications, 11/1968, pag. 88); un exemplu tipic ne este furnizat de faptul că istoriograful stigmatizatei Anna Katherina Emmerich din Dülmen a fost Clemens Maria Brentano (stabilit special la Dülmen din 1818), deși consemnările lui ascultînd de mimesis au fost luate drept închipuiri romantice, dezlegate de orice contingență (cf. Aimé Michel, Les Stigmatisés, in Historia, nr. 394 bis/ 1979, pag. 97).

Un exemplu mai la îndemînă este și acela binecunoscut al lui Pierre Menard, autorul lui Quijote ), de Borges (în vol. Moartea și busola, Univers, 1972, pag. 69–81): Menard recreează, prin fidelă oglindire, romanul lui Cervantes, încît cele două scrieri „sînt din punct de vedere verbal identice”; dar un inefabil palimpseșt ia naștere din suprapunerea poate ușor mișcată a celor două texte, ceea ce sugerează paradoxala insistență a unei absolute diferențe sub (sau chiar în) perfecta identitate formală, fenomen subtil subliniat de Borges atunci cînd notează obiceiul personajului său „de a propaga/ de fapt/ idei care reprezintă reversul strict al celor preferate de el.” E ca și cum Menard ajunge la mimetism, condus fiind de dorința inversării totale și astfel, exprimînd un lucru deja exprimat, scriind, în speță, un text ce mai fusese scris, el lasă întregul inexprimat intact, al cărui reflex venit din inconceptibilul spațiu al palimpsestului, dintre cele două grafii prinse-n specularitate fascinantă, aburește cu urme „suave, dar nu indescifrabile” opera transcrisă ad litteram. Acest joc între oglinzi textuale paralele distruge conceptul de origine („Le reflet, l'image, le double dédouble ce qu'il redouble”, cum spune Derrida, De la grammatologie, Minuit, 1970, pag. 55) și paternitatea lui Quijote devine indecidabilă, la infinit diferată între Cervantes și Pierre Menard.

Ce-a de-a doua situație, a oglinzii în care apare cu totul altceva decît imaginea modelului așezat dinainte-i, ilustrează emergența în lumea platoniciană, formată din arhetipuri și cópii, a imaginilor ce nu sînt nici una, nici alta, punîndu-le pe ambele în discuție: simulacrele, dintre care, potrivit unor distincții epicureice, fantasmele (fantomele literatu-

---

rii fantastice) ar constitui o specie particulară, caracterizată de o extremă mobilitate și, prin urmare, de o percepție ezitantă. În Logique du sens (Minuit, 1977), Gilles Deleuze arată că „aventura cea mai extraordinară a platonismului” se petrece în finalul Sofistului (268 c); tot scrutînd simulacrele pentru a le exclude din lumea sa „centrală”, alcătuită din modele și copii selecționate în funcție de asemănarea cu modelele, pe baza unei pretenții fondate, Platon pare a întrevedea o clipă că simulacrul, a cărui pretenție de asemănare e falsă, simulată, angajează negativ și modelul și copia într-un vertij, anunțînd o lume cu totul altfel decît aceea în care eterna revenire a Identicului se rotește placidă. Dacă la Platon domnea o ordine cosmică, e lesne de dedus că în lumea simulacrelor dezordinea, diferența, disparitatea sînt date și menținute, entropic, ca atare, în sînul haosului. Și Deleuze invocă distincția platoniciană dintre cele două categorii în care sînt împărțite în Sofistul „imaginile-idoli” (236b, 264c): „copii-iconice” și „simulacre-fantasme”, primele conținînd doze variabile de asemănare, cele secunde de neasemănare; simulacrul ar fi așadar o imagine neasemănătoare modelului, ceea ce pare destul de dificil de intuit, însă, arată Deleuze, avem de fapt de-a face cu un fenomen cu care catehismul ne-a obișnuit, mai ales că e inspirat de platonism: dacă omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, păcătuind el a pierdut asemănarea și a păstrat numai chipul (imaginea), ceea ce, în plus, accentuează și caracterul demonic al simulacrelor) (pag. 295-297); or, diavolul și cortegiul său de vampiri, succubi etc. este o apariție obișnuită în arta fantastică. Și chiar William Blake picta, în fond, simulacre, atunci cînd se grăbea să prindă pe pînză chipul făpturilor numai de el văzute, iar cei din anturaj îl tachinau, fiindcă n-ar fi existat asemănare între modele (oricum lor invizibile) și desenele lui Blake (cf. Marcel Biron, Arta fantastică, Ed. Meridiane, 1970, pag. 254).

În fine, al treilea tip de specularitate imaginează oglinda care nu reflectă nimic; abstracție făcînd de legătura bine observată și atestată dintre divinități și oglinzi (cf. J. Baltrusaitis, op. cit., 93), în temeiul căreia o divinitate determinată apofatic pînă, chiar, la supremul calificativ negativ de Nihilum, ar putea fi aceea care se oglindește fără nici o consecință optică, să observăm, în afara acestui exemplu deloc imposibil în ordine speculativă, că e vorba de fapt de o trădare a funcționalității obișnuite a oglinzii, de, la limită, o non-oglindire; o oglindă care, în loc să reveleze, ecranează, își are totuși utilitatea ei (speculară, firește, dar și gnoseologică): în acest mod se apropie Moise de Iehova și Perseu de Gorgona, „cu ajutorul unui procedeu catoptric” (ib., pag. 74), atenuînd adică într-o oglindă ecranantă o imagine altminteri de nesuportat ori de-a dreptul malefică.

Baltrusaitis mai citează și un pasaj din Nopțile Attice de Aulus-Gellius, unde e vorba de aceeași non-reflectare a imaginilor: o oglindă, „pusă în anumite condiții însă, poate să nu reflecteze nici una...” (op. cit., pag. 254); dar fenomenul era cunoscut și de Seneca, filosoful dîndu-i o importanță specială în cunoaștere: natura, după ce a creat corpurile, a voit să fie privite și imaginile lor; soa-

rele, de pildă, cînd e în plină strălucire, neputînd fi privit direct, își face cunoscută forma prin intermediul vreunei oglinzi ce-i slăbește strălucirea (Naturales Quaestiones, I, XVIII, 1-2).

O cunoaștere paradoxală a necunoscutului are loc, tot prin mijlocirea oglinzii, în Horla de Maupassant (în Antologia nuvelei fantastice, Univers, 1970, pag. 420): enigmaticul Horla se revelează, deși invizibil, interpunîndu-se între personajul-narator și oglindă, astfel că în locul propriei imagini pe care cel din urmă o aștepta, oglinda îi întoarce o muțenie imaculată; efortul de a pătrunde necunoscutul se lovește, terifiat, de numai această semnalare a prezenței sale, cu atît mai neliniștitoare cu cît ea arată în aceeași măsură în care ascunde, avansînd și retrăgîndu-se totodată, cu prudența unei aluzii; or, jocul aluziv continuu care nu părăsește oglinda, curmînd nașterea imaginii pe suprafața lucie, dar lăsînd-o totuși să apară ca pentru a o putea șterge, făcînd din oglindă ecran, constituie situația specială a mimului în mimodrama Pierrot de Margueritte, pe care, după un text al lui Mallarmé (Mimique), o comentează Jacques Derrida în eseul La Double séance (în La Dissémination, Seuil, 1972, pag. 199-317): mimul este în același timp „ecran și miroir” (pag. 253) pentru că el arată (ca o oglindă) înspre un public ceea ce mimează, iar ceea ce mimează (imită) în cazul de față nu este nimic (de unde asemănarea cu ecranul). Explicația, telescopică, a acestei pierderi a modelului în specularitate este destul de complexă și ne indică faptul că originea, modelul, arché-ul este cel mult un construct a posteriori: mimul citește Pierrot posthume (a cărui intrigă e rezumată ulterior de acest distih al lui Gautier: „L'histoire du Pierrot qui chatouilla sa femme,/ Et la fit de la sorte, en riant, rendre l'âme.”), ca să-și compună mimodrama, propria scriitură gestuală, nedatorînd nimic lecturii –, apoi citește mimica spre a-i scrie libretul pe care-l citește Mallarmé, în Mimique, comentat de Derrida; și Derrida vorbește despre o oglindă care „nu reflectă nici o realitate, produce doar efecte de realitate” (op. cit., pag. 234).

Pierderea realului în această mimeză lipsită de imitant ne reintroduce în lumea fantasmelor, a copiilor fără asemănare, a fantasticului care se comportă ca și cum realul ar exista, mimîndu-i consistența grea de necesitate sub forma efectelor de realitate, care, inconsistente, se mișcă liber în lumea necentrată de nici o constrîngere, compensatorie, a imaginilor evadate din oglindă.

---

---

LIPSEȘTE, în Tristram Shandy a lui Laurence Sterne, capitolul 24 într-una din cărți, drept care se trece direct de la capitolul 23 la 25; nu lipsește însă comentariul acestei lipse: că scrierea e mai bună tocmai din această pricină, că încercarea putea fi făcută cu același mare succes și cu o sumedenie de alte capitole, că, vezi bine, «nu prididim cu experimenturile»; nu omite să spună totuși că în capitolul înlăturat zugrăvea purcederea și călătoria tatălui naratorial, a unchiului Toby și a servitorului Obadiah undeva. Așa și eu, dragă receptori «sefiști», dacă aș fi avut vreme să concoctez eseuașul asupra discursului profetic față cu cel SF, vă istoriseam cu hazul și sfătoșenia-mi proverbiale următoarele, încercând să-i și ameliorez și reordonez ad hoc pe Max Weber, Martin Buber, Neher, Blanchot, Fohrer et alii, inclusiv poemul valéryan Pythia, făcând naveta între Atena-Roma și Ierusalim cu Lev Șestov, și anume: că, spre osebire de necolegii lor heleni ori latini, vechii nabiim de care ne dă seama Vechea Mărturie (Nahum, Amos, Oseah, Micah, Zahariah, Isaiah, Haggai, Habaquq, Obadiah, Joél, Daniel, Ezequiel) anunță un viitor imposibil sau fac din «viitorul pe care îl vestesc și pentru că îl vestesc ceva imposibil, pe care nu l-ai putea trăi și care trebuie să zguduie toate datele sigure ale existenței». În eseuașul titulat corespunzător, adică Vaticinare și SF, v-aș fi amintit că ei propun adunării poporane o alternativă, purtând cu ei o soluție de salvare și un laken - un trotzdem, un pourtant, un however, un totuși - la amenințătoarea, la iminenta entropie a de-

șertului, la simetria perfectă, ce ar paște turma disolută sau debandată, îndreptată spre nomaditatea cea proastă. Acest totuși reintroduce în discursul vaticinator, ca și în cel distopic gen Fahrenheit 451, disimetria mântuitoare pentru obștea revenită din rătăciri și inumerabile transgresiuni. Totuși, dacă nu veți mai transgresa și veți regreta relele faceri, Orașul nu va fi jefuit, Templul nu va fi dărâmat, casa o veți regăsi, copiii și soațele nu vor fi sugrumați de ferocii militari. Rostirea profetică își face drum, prin nabiim, spre efect perlocuționar, by saying, by telling the impossible future, the awful future: efect de disuaziune, intimidare salvatoare, cruțând adunarea de la morcelarea infinită, smulgând-o torței centrifugale ce la capăt dă noncorpul, deșucheatul și deșichetatul corp. Evident, o perlocutare cu efect total ar readuce la unitate, la templu, la Adonai, toate oile rătăcite și s-ar reface corpul națiunii până la extremul orient al corpului glorios, fără organe. Acest colosal impact de disuaziune motivat e de cumulul de funcții la nabiim. Dacă la greci pitonisa, inspirată de zeu, proferează mesajul, apoi acela nu ajunge nemediat la bietul om: în rostirea ei dezordonată interpretul oficial decupează pentru solicitant niște trasee și, la urma urmelor, un sens, chiar dacă acesta se propune cu maximă și perfidă ambiguitate, chiar dacă în logica helenilor propozițiile despre viitor, în afara adevărului și falsului, au contingența lor. «Să nu uitam prin urmare că, dacă Oedip poate împlini ceea ce fiecare, zice-se, dorește numai, e pentru că oracolul a povestit dinainte

că își va ucide într-o bună zi tatăl și se va însura cu propria mamă: fără oracol n-ar fi fost nici exil, nici incognito, așadar nici paricid, nici incest. Oracolul din Oedip Rege se adeverează a fi o povestire metadiegetică la viitor, a cărei singură enunțare va declanșa mașina infernală ce să-l traducă în fapt. Nu e o profeție ce se realizează, ci o capcană sub formă de istorisire predictivă, dar care prinde.» E o sugestie a lui Gérard Genette, dar «ține». Nabiul, înainte de a spune îngrozitorul avenir, îl regizează abil, îl pune în scenă, dramatizează pe bicisnicul său trup și în bicisnica sa conduită destinul masei deviante: își ia soața prostituată, se hrănește cu produsele dezasimilației umane, umblă în straie de mizerie pînă trezește uimirea și dorința de deslușire a contemporanilor; atunci devine exeget al scriiturii sale corporale, hermeneut al ciudățeniilor sale matrimoniale și fiziologice; atunci le strigă celorlalți că a fost sinecdocă de carne și sînge a deșanțării lor, a depărtării de Adonai, de templu și de Lege, încoțopenindu-se în neorînduială; atunci își trîmbițează logosul despre ziua mîniei: iar cînd auditorii sînt perlocutați îndeajuns, spăimiți, amatori de izbăvire, introduce functorul totuși, zvîrle colacul de salvare al virulenței disimetrice, exige o nouă simetrie. N-ar fi cumva anume literatura SF, nu numai aceea ce-și trage seva din distopii orwelliene, huxleyene ori bradburyene, o viclenie de intimidare a cititorului prin posibile lumi și viitoruri monstruoase (avenirul putîndu-se derida ca formă informă și infantă, adicătelea mută, a monstruozității și noută-

---

ții absolute: însă monstruosul vine de la monstru, iar monstrul vine de la monstrare și exhibare, tocmai de aceea trebuind el arătat, monstrat și demonstrat), o șiretenie de reconciliere cu starea prezentă, o șolticărie spre a pupa Piața Independenței? N-am contracara noi astfel puțintel faimoasa funcție de contestație atribuită de un Mannheim discursului utopic? După o călătorie în Castalia, în Alphaville sau în Icaria, apoi că repede refaci întovărășirea cu Castilia, Lunéville și Italia pe care le găsești, prin comparație, mai respirabile. Dar și cu ideea – a lui Caillois sau a altuia – că singurul mijloc de a comanda viitorului e să-i dai ascultare, știind în același timp cum și în ce scop, neștiind poate cum și în ce scop, căci sintaxa avenidică e mai abrașă ca a lumilor posibile.

Aș mai fi tratat pe larg în micuțul eseu despre vaticinia ex eventu, despre acele profeții ce ne zugrăvesc evenimente recente sau contemporane sub forma unor vestiri pronunțate multă vreme înainte. L-aș fi citat pe E. Oswald cu Zum Problem der vaticinia ex eventu; aș fi insinuat că e mai decelabilă în romanul istoric decît în gîndirea de anticipație: iată, în ficția lui Constantin Elioaie despre Cantemir, apărută la Junimea în 1984, într-o discuție aprinsă cu țarul Petru I se trece în revista toată istoria luptei dintre materialiști și idealiști pînă în zilele noastre.

Literatura de anticipație vaticinează ex eventu sau anticipă? O să rîdeți, dar răspund cîrcotașilor că da. Nu anticipează ea monstrul avenirului, nu, ci marile linii ale propriului ei zbor. Cine are de gînd să anticipe se anticipă căci gîndirea «sefiștă», de știe ori de nu știe, de vrea ori de nu vrea, «aparține din ascendență și ambiție acelei direcții mundane unde s-a arătat mai activă decît aiurea virulența disimetrică», sarcina ei fiind mai ales ruinarea permanentă a simetriilor ce ni le dăruiește. Firește că ea modelează și imaginațiile bricolante ale tehnicienilor și constructorilor de tot soiul, în sensul wildian în care nu vajnica SF ar imita realitatea

viitorului, ci aceasta ar copia formulele aceleia.

Altă chestie ar mai fi fost de lămurit în pîrdalnicul de eseu, de l-aș fi elaborat cît de cît: ESTE OARE POVESTIREA SF PREDICTIVĂ CA GENUL APOCALIPTIC? Aș! În Wells, în Asimov, în Farmer ori Cuval, momentul narării este mereu posterior momentului acțiunii: faptele se pot petrece în anul 6666, dar povestașul, implicat ori nu în schema diegetică, le povestește ceva mai tîrziu. Asta e însă o altă poveste ce cu drag v-aș fi depănat-o de aveam timp s-o scriu: însă, vai, am gătat numai Patafizică și SF, text ce-l ofer integral sau, în orice caz, cu omisiuni nefundamentale.

Întreba-mă-vor «sefiștii»: was ist Pataphysik și ce legătură are ea cu ficțiunea de anticipare? Are, dacă ar fi să pomenim doar două transtextualizări, două rescrieri ale lui Jules Verne și Wells: Locus Solus și Doctorul Faustroll, una a lui Roussel, alta a lui Jarry. Or, Faptele și opiniile doctorului Faustroll, cu subintitularea de «roman neo-științific», își signalează clar racordul la SF. Astfel, a douăzeci și șaptea carte a doctorului Faustroll, confiscată de portărelul Panmuphle, se întîmplă să fie Călătorie spre centrul Pămîntului, iar printre puținii aleși să navigheze cu asul doctoral de la Paris la Paris se află și cele două leghe și jumătate de scoarță terestră verniană, încît acelora ce nu văd raport între savantul Canterel din Locus Solus și savantul vernian ori wellsian paradigmatic, le voi răspunde pre limba maimuțicii Bosse-de-Nage (căreia doctorul jarryst i-a transplantat calozitățile albastre și roșie de pe fese pe obraji) cu singura frază, tautologică, pe care jivina o articulează în franceză «Ha ha»!

Cine-i Faustroll? întreba-mă-vor unii și alții. Ei bine, interogat de un băștinaș din Le Bois d'Amour dacă este creștin, doctorul cu pricina, «sefist» de forță, anticipează răspunsul Doamnei Edwarda a lui Georges Bataille, căci murmură: Je suis Dieu. Drept care patafizicul colegiu l-a instituit Curator inamovibil pentru veșnicie ca să-l pre

zideze din eter-nitate.

În cartea a doua din sus-menționatul «roman neo-științific» întîlnim DEFINIȚIA: «Patafizica este știința soluțiilor imaginare, ce acordă simbolic lineamentelor proprietățile obiectelor descrise prin virtualitatea lor». O precede explicitarea că, fiind epifenomenul, ceea ce vine în plus de la un fenomen, patafizica este știința ce se supraadaugă metafizicii și se întinde dincolo de metafizică tot atît cît aceasta se întinde dincolo de fizică: sau cît Metapoetica lui Al. Husar se întinde dincolo de Poetica lui Aristotel. Dacă epifenomenul e adesea accidentul, patafizica va fi mai cu seamă știința particularului (sau a marginalului: cum vine vînt dinspre Dănuț Petrescu), deoarece în mediile de savanți s-a încetățenit de mult părerea că nu există știință decît a generalului. Pentru patafizică, legile universului tradițional nu sînt decît corelații de excepții, «deși mai frecvente», în orice caz corelații de fapte accidentale ce, «reducîndu-se la excepții puțin excepționale, nu au nici măcar farmecul singularității». Iar consensul omnium, invocat îndeobște, «este o prejudecată miraculoasă și incomprehensibilă». Patafizica studiază deci legile ce guvernează excepțiile, explică morfo-sintaxa universurilor paralele sau, cînd este mai puțin orgolioasă, descrie un univers ce se poate vedea și trebuie văzut în locul celui tradițional. În fapt, ultima frază a romanului sună neamenințător, aproape blînd: Patafizica este știința... Etimologia: ta epi ta meta ta physika, «ceea ce se supraadaugă la ceea ce vine după cele fizice», a fost – mai mult ca probabil – bricolată după ce cuvîntul «patafizică» a început să umble de colo-colo, mai mult spre a-l justifica, prin o serie de supresiuni de grafeme din sintagma grecească. Nici numele lui Ubu nu a fost mai lesne derivat din acela al lui Hébert, profesorul de... fizică al lui Jarry.

Taica Ubu se laudă cu diferite prilejuri a fi inventat Știința științelor, «a cărei necesitate se făcea peste tot simțită».

Patafizica este ea oare o metodă, o hermeneutică, o disciplină, o atitudine, un rit, un mit,

---

un punct de vedere, o păcăleală majoră, un constructor SF? Este «în același timp toate acestea și nimic din toate acestea». Colegiul admite prin glasul autorizat al proveditorului său general Roger Shattuck 7 propozițiuni: 1. Patafizica este știința acestui domeniu ce se întinde dincolo de metafizică; ea depășește metafizica atît cît aceasta depășește fizica - în toate sensurile ad libitum. 2. P. este știința particularului, a legilor ce guvernează excepțiile. 3. Este știința soluțiilor imaginare. 4. Pentru ea toate sînt același lucru. 5. Este de alură imperturbabilă. 6. Totul este patafizic: totuși, puțini oameni pun conștiincios patafizica în practică. 7. Dincolo de ea nu este nimic. P. este instanța supremă.

Înțelesul lor adînc îl deslușesc organografele, subsidiile, În pragul Patafizicii și alte publicațiuni răsfoite de Magister Cajvaniensis pe vremea cînd era cymbalist la Cymbalum Pataphysicum: Știința științelor avizează universul real în totalitatea sa - și toate celelalte universuri o dată cu el - și profesează că nu sînt nici bune, nici rele, dar patafizice. Navigăm cu asul doctorului Faustroll în plină Eter-nitate, oameni, androizi, sartri, freuzi, ciopragi, nădragi, camuși, barți, solerși, kristevi, cuțitari și alți centaurieni derivabili prin transcendență textuală de curvalii prezentului, trecutului și viitorului dinspre lumile livrești sau cotidiene. În Utopii 75, mai exact în O amintire a lui Pierre Loti, poți lua din magazin orice dorești; în schimb poți fi amputat de orice cuvînt din limba-ți, de pildă de solitudine sau de libertate. În cutare insulă polineziană, cînd moare un om se îngroapă cu el și un cuvînt al tribului său, mergînd astfel de limbă spre silențiul absolut. De aici iubirea patafizicienilor pentru Catalogul de obiecte intruvabile de Carelman, cuprinzînd tot ce imaginația sa marginalizată a putut scorni mai haios: tandem pentru cuplu divorțat, tandem pentru cuplu căsătorit, cafetiere pentru masochiști, scări pentru ologi, ochelari pentru îndrăgostiți miopi; de aici interesul pentru lumile desenate de Escher, în care multe din legile mundane

sînt abolite, în care perpetuum mobile e cu putință. Dar ce soluții nu oferă chiar patafizicienii inconștienți în genul lui Dănilă Prepeleac: bunăoară electrificarea coastelor Africii prin transformare în energie electrică a energiei mecanice produse de respirația celor adormiți! A se revedea cele patru din Prostia omenească: patailuminatul, patagricultura, patartizanatul și patazootehnia, căci avem aici adevărată Patafizică omenească, plus că s-ar putea rescrie pe SF! Lui Unamuno nu i-a displăcut să scrie un tratat despre anume cocoloașe, de hîrtie, iar Lichtenberg unul despre cozi. Aici s-ar impune și digresiunea despre școala mentalistă ce, adoptînd deviza lui Leonardo că arta este cosa mentale și teza că azi contează mai mult decît picturile discursul critic despre ele, exhibă, chenare vide a căror suprafață albă e actualizată de comentariul însoțitor, de titlu și de numele pitorești de artiști imaginari.

Fiece eveniment are pentru patafizician o lege, una particulară. El leagă un lucru, un eveniment, un fenomen, nu de o generalitate, mod de a suda împreună șiruri de excepții, ci la singularitatea ce face din ele o excepție, așa cum asul faustrollian navighează din insulă în insulă, și nici una nu seamănă cu celelalte, car il n'y a même pas deux poils du cul qui soient semblablement frisottés. Patafizica acceptă toate teoriile științifice și le ia drept încercări, mai mult sau mai puțin fericite, de a pune eticheta «adevărat» pe cutare sau cutare interpretare. Ideea de adevăr e pentru ea cea mai SF din toate soluțiile. Știința științelor nu ameliorează-degradează starea lucrurilor, nu propune remedii-mesaje-legi; neavînd legi, nu poate fi în afara legii. Nu atribuie valoare la nici o valoare: le consideră fapte de opinie. Principiul echivalenței universale și al conversiunii contrariilor, simbolizat de bastonul ubuesc, reduce universul luat în realitatea sa patafizică la cazuri particulare. Nu predică rebeliune-supunere-moralitate imoralitate; nu practică reformism ori conservatism; nu promite - ca lingvistica structurală - fericirea, dar nici neferici-

rea: patafizicianul e atent la tot, însă imperturbabil, dincolo de alternativele majore sau minore. Cymbalum Pataphysicum nu e mai bățos decît Academia franceză sau decît cenaclul de anticipație Quasar de pe malul Bahluiului. Dar nici mai prejos.

Patafizica este o atitudine interioară (deși există slipuri și cravate patafizice, ornate cu spirala ubuescă), o disciplină, un savoar savuros ce îngăduie fiecăruia să trăiască drept o excepție și să nu ilustreze altă lege decît pe a sa proprie, iar participarea la Cymbalum - jubilarea la țambalul patafizic - degajează în toate sensurile cuvîntului a «degaja» și ale cuvîntului «sens», nicidecum nu angajează. Cymbalum are un calendar patafizic: Era Patafizică, E.P.... începe de pe 8 septemvrie 1873, ziua nașterii lui Jarry, dată numită întîi al lunii absolut, anul I.E.P., și ordinea celor 13 luni - 12 de 28 de zile, 1 de 29 - este următoarea: Absolu, Haha, As, Sable, Décervelage, Geules, Pédale, Clinamen, Palotin, Merdre, Gidouille, Tatane și Phalle. Sfinții fiecărei zile sînt personaje, obiecte, animale și alte realități sau irealități din opera sus-menționatului Jarry, din aceea a autorilor săi favoriți sau dragi cymbaliștilor, precum doctorul Moreau al lui Wells, Sfîntul Canterel din Raymond Roussel, Sfîntul Maldoror, Sfîntul Lingam, Sfîntul Landru și alții.

Legătura cu mișcarea SF e ținută de Cymbalum Pataphysicum prin toate catedrele sale, în primul rînd prin Catedra de Velocipedologie, Ocupodonomie și Siderodromomanie, dar și prin aceea de Crocodilologie, de Atrocități comparate sau de Nautică epigeană și hipogeană. În publicațiile acestui for științific se recenzează alert noutățile de anticipație, mulți dintre cymbaliști asudînd în Atelierul de literatură potențială, Oulipo, sau în cel de literatură potențială polițistă, Ou.li.po.po., nefiind deloc exclusă inaugurarea într-o bună zi a unui Ouvroir, a unui Atelier de literatură potențială de anticipație, Ou.li.po.d.an, de va crede de cuviință doctorul Faustroll, de va încuviința maimuțica Bosse-de-Nage așa: HA HA!

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

CENACLURI. Asistăm de cîțiva ani încoace la o adevărată explozie a fandom*-ului românesc. Nu-și imaginaseră apariția unui fenomen de o asemenea amploare nici măcar întemeietorii „profesioniști” ai cluburilor SF, cum a fost Mihail Ionescu sau cum continuă să fie (de 30 de ani încoace!) scriitorul Adrian Rogoz. În 1972 existau în întreaga țară 3 cenacluri de anticipație; în 1979, la întîlnirea națională de la Oradea, 9; patru ani mai tîrziu, la sfîrșitul lui 1983, puteau fi numărate... 40! Tineri autori sau simpli pasionați întîlnindu-se cu regularitate pentru a (re)descoperi/inventa căi de a se înțelege pe ei înșiși sau de a înțelege ceea ce îi înconjoară. Cele mai active grupuri s-au dovedit a fi în 1983-84 Modul 13 (București), Quasar (Iași), Helion (Timișoara), V. Anestin (Craiova), alături de care continuă să strălucească mereu la fel de puternic „bătrînele” Solaris (București), H. G. Wells (Timișoara) și H. Coandă (Craiova). Își fac simțită tot mai mult prezența și cluburile mai mici, răspîndite prin toate colțurile țării, caracterizate de o lăudabilă constanță și de un neobosit entuziasm: Univers (Bistrița), Orion (Rm. Vîlcea), Zodiac (Pitești), Sigma (P. Neamț), Clepsidra (Bacău), Terra (Cîmpulung-Muscel), Experimental (Sîngeorz-Băi), 2001 și Universal Fandom (București), Alphaville (Arad), J. Verne (Ploiești), Antares (Brașov), Sirius (Lugoj), Nova și Fantas-

Fandom — „masa cititorilor de SF activi, care păstrează contactul prin intermediul fanzinelor și al întîlnirilor” (The Science Fiction Encyclopedia - P. Nicholls, Doubleday, New York, 1979).

cienza (Sibiu), Mileniul III (Tulcea), Horenii (Oradea), Cronos și Sfinx (Tîrgoviște), Timisiensis (Timișoara). Cenaclurile de anticipație, ai căror membri sînt, în majoritate, elevi, au cunoscut, de asemenea, o frumoasă ascensiune. Alături de mai vechile Selenarii (Guranda, jud. Botoșani) și Sapiens (București) — ajuns la a treia „generație” —, au apărut: Mini-Quasar (Iași), La Steaua (Urziceni), Minicron (Suceava) — specializat în artele plastice SF —, V. Colin (Craiova), Alpha (Vatra Dornei), Holm (Cîrniceni, jud. Iași). Amintim apoi cenaclurile recent înființate, de la care ne sosesc vești îmbucurătoare: E.R. Burroughs și Sfera (București), Albedo (Bîrlad), Vega (Ileanda, jud. Sălaj), Ophiucus (Petroșani), Lumina (Rădăuți), Phoenix (Turda). Se pare că vom avea în curînd cluburi SF și în: Botoșani (Altair), Roman, Oțelu Roșu, Galați, Năsăud (Spațial), Drăgășani, Isaccea, Drobeta-Tr. Severin. În fine, trebuie enumerate și cenaclurile de anticipație neconvenționale care activează la noi: Marțienii (București) — cenaclul scriitorilor profesioniști de SF; Steaua Polară — radiocenaclul emisiunii „Exploratorii lumii de mîine” (Miercurea, ora 11, la Radio București 3) — susținut de A. Rogoz, Al. Mironov și D. Ursuleanu; Ex — cenaclul prin corespondență al elevilor, susținut la post restant Sîngeorz-Băi de Doru Pruteanu; M. Ionescu — cenaclul prin corespondență al traducătorilor de SF, susținut de „Quasar”-ul ieșean. O știre de ultimă oră (și de mult așteptată!) ne informează că la Cluj-Napoca a luat ființă

cenaclul SF V. Papilian. Inițiativa aparține unui grup de fani (pasionați ai anticipației) printre care se numără: C. Cubleșan, M. Opriță, C. Robu, M. Scorobete, L. Neamțu (binecunoscuți scriitori SF) și mai mulți studenți.

---

Contacte. Utile schimburi de experiență (însoțite, de obicei, de concursuri de literatură, critică și arte plastice science fiction) au avut loc în 1983 la: Bistrița — cenaclul cenaclurilor de anticipație (apr.), Iași — Prima întîlnire a cenaclurilor SF ale elevilor (mai), Timișoara — Zilele „Helion” (iun.), Guranda — a 3-a ediție a Taberei de creație SF (aug.), Craiova — Zilele „H. Coandă” (sept.), P. Neamț — Zilele „Sigma” (nov.) și București — Consfătuirea cenaclurilor de literatură de anticipație (oct). Ultima, care ar fi trebuit să fie cea mai importantă dintre întîlnirile anului 1983, a avut loc, din păcate, în condiții nefavorabile...

Pe adresele revistei „Știință și tehnică”, emisiunii „Exploratorii lumii de mîine” și a buletinului informativ cu caracter național Quark (ce apare la Casa de cultură a tineretului și studenților din Iași) — principalii centralizatori ai informațiilor din lumea anticipației — sosesc zi de zi noi știri legate de activitatea tot mai complexă a fandom-ului românesc. Ne place să credem că această importantă acumulare cantitativă va fi însoțită de un salt calitativ la fel de spectaculos.

---

PREMIILE Nebula, decernate de Asociația Scriitorilor de SF din America (Science Fiction Writers of America, prescurtat SFWA), au fost inaugurate în anul 1965. Premiile sînt conferite primăvara și, spre deosebire de premiile Hugo,** sînt datate după anul publicării creațiilor premiate; astfel, primele distincții, pentru anul 1965, au fost prezentate în 1966. Trofeul Nebula reprezintă o nebuloasă spirală din paiete metalice suspendată deasupra unei roci cristaline, ambele turnate într-o placă din material plastic transparent; modelul inițial, realizat de Judith Ann Lawrence (soția scriitorului James Blish), a fost conceput după o schiță desenată de scriitoarea Kate Wilhelm (soția lui Damon Knight) și a rămas neschimbat. Neschimbate au rămas și cele patru categorii la care se acordă premii și care sînt rezervate în exclusivitate profesioniștilor. În 1974 a fost introdus și un premiu pentru spectacol, dar în 1976 s-a renunțat la el, primind Nebula filmele Soylent Green (1973), Sleeper (1974) și Young Frankenstein (1975); în 1978, s-a atribuit un premiu special filmului Războiul stelelor. Ocazional au fost acordate premii speciale pentru titlul onorific de „Mare maestru” (Grand Master) al literaturii SF (Robert A. Heinlein în 1974, Jack Williamson în 1975, Clifford D. Simak în 1976, L. Sprague de Camp în 1978, Fritz Leiber în 1980), iar în 1976 o placă specială a fost înmînată producătorului George Pal, pentru activitatea sa cinematografică premergătoare anului 1965.

Cele patru categorii premiate sînt: roman (peste 40 000 de cuvinte), nuvelă (de la 17 500 la 40 000 de cuvinte), noveletă (7 500–17 500) și povestire (sub

---

* La redactarea acestui articol am folosit, drept sursă bibliografică principală, articolul „Nebula” din The Science Fiction Encyclopedia, New York, Doubleday et Co., 1979; redactorii articolului de enciclopedie sînt Peter Nicholls și Colin Lester (IDB)

** Vezi Almanahul „Anticipația” de anul trecut, pag. 90-91

7 500). Votarea se face de către membrii SFWA, care folosesc buletine de vot întocmite pe baza candidaturilor propuse tot de ei. Din 1970 a fost introdus un scrutin preliminar al tuturor creațiilor nominalizate: acest scrutin se desfășoară în prima lună a anului, candidații care întrunesc cele mai multe voturi fiind înregistrați, în ordine alfabetică, pe buletinele de vot finale. Procedura de atribuire a premiilor Nebula a fost mai consecventă decît cea a premiilor Hugo, dar traficul de influență în rîndurile membrilor SFWA a făcut obiectul nenumăratelor critici. Mulți scriitori au susținut că uneori premiile au reflectat, pe lîngă iscusința literară, și pe cea politică. Din această cauză, proporția membrilor SFWA, care participă la vot, a scăzut simțitor în ultimii ani.

Deși premiile Nebula au încununat în răstimpuri opere cu un caracter mai experimental decît cele care primesc în mod obișnuit Hugo-uri, nu se poate considera că au existat deosebiri fundamentale între cele două

opțiuni. S-ar putea crede că Nebula, întrucît reunește sufragiile scriitorilor de profesie, pune accent îndeosebi pe calitatea literară, dar nu există prea multe dovezi că așa ar sta lucrurile. Ca și Hugo-urile, nici Nebula nu a fost atribuit niciodată unor opere care nu sînt în mod definitoriu SF și, de asemenea, ambele distincții au fost dobîndite, în marea lor majoritate, de autori americani. Deși este neîndoios că Nebula a recompensat o serie de creații dintre cele mai valoroase, nimeni nu poate susține că acest lucru ar avea o importanță prea mare și, în Statele Unite, numeroși critici au argumentat că întregul sistem de premiere, cel puțin în SF, este mai degrabă o manifestare în scopuri publicitare decît o măsură certă și bine cumpănită a valorii artistice.

Antologiile cuprinzînd creațiile premiate cu Nebula la categoriile genului scurt, precum și o selecție din textele nominalizate și clasate pe locurile următoare, au continuat să apară an de an, intitulate Nebula Award Sto-

CARICATURA DE GHIGHI BEJAN

---

---

---

---

ries (Povestirile premiate cu Nebula), apoi Nebula Winners (Cîștigătorii premiului Nebula), și editate de cîte un membru al SFWA. Unele volume includ eseuri critice și rezumate ale evenimentelor SF din anul respectiv. În 1969, ideea votării unor opere de către membrii SFWA a fost extinsă retroactiv pentru a acoperi creațiile de proză scurtă considerate „cele mai bune ale tuturor timpurilor“ pînă la 1965. Povestirile alese au fost publicate în antologia Science Fiction Hall of Fame (1970), ed. R. Silverberg, iar nuvelele și nuveletele, în antologiile The Science Fiction Hall of Fame, Volume Two A și Two B (ambele 1973), ed. Ben Bova. În 1981, Arthur C. Clarke și George Proctor au publicat antologia The Science Fiction Hall of Fame III: The Nebula Winners, cuprinzînd nuvelele, nuveletele și povestirile premiate între 1965-1969. Lucrarea A History of the Hugo, Nebula and International Fantasy Awards (O istorie a premiilor Hugo, Nebula și International Fantasy, 1976), de Donald Franson și Howard DeVore, cuprinde lista tuturor candidaților, finaliștilor și cîștigătorilor pînă în 1975, precum și amănunte referitoare la modificările de procedură intervenite de-a lungul anilor. Cîteva cuvinte despre SFWA: Science Fiction Writers of America a luat ființă în 1965, în scopul informării scriitorilor de SF asupra problemelor de interes profesional, a promovării bunăstării lor profesionale și a sprijinirii lor în relațiile cu editorii, agenții literari, redactorii-șefi și antologatorii, în maniera unui

mic sindicat. Cel dintîi președinte, probabil cel mai activ dintre membrii fondatori, a fost Damon Knight. Ideea inițială a întemeierii unei organizații profesionale a fost exprimată în cadrul unei ședințe a Conferinței de la Milford a scriitorilor de SF (Milford Science Fiction Writers’ Conference), un cenaclu anual al profesioniștilor, fondat tot de Knight și alții. La președinție s-au mai perindat R. Silverberg, A.E. Nourse, G. R. Dickson, J. Gunn, P. Anderson, J. Pournelle, F. Pohl, A.J. Offut, J. Williamson. În momentul de față, funcția este deținută de Marta Randall. Calitatea de membru al SFWA se acordă exclusiv scriitorilor profesioniști, termenul „profesionism“ subînțelegînd atît vînzarea de proze individuale cît și aceea de volume (culegeri, romane sau antologii). SFWA numără în prezent peste 450 de membri, inclusiv circa 20 de scriitori britanici. Asociația finanțează premiile Nebula și antologiile anuale ce le sînt dedicate și editează două publicații: SFWA: The Bulletin of the Science Fiction Writers of America și SFWA Forum. Apartenența la SFWA a prilejuit deseori polemici aprinse, retragerile sau demisiile fiind un fenomen destul de obișnuit. Cea mai zgomotoasă controversă s-a iscat în 1976, cînd lui Stanislaw Lem i-a fost retrasă calitatea de membru de onoare; decizia a dat loc la dispute aprige. În ciuda faptului că a fost uneori în mod justificat acuzată de sectarism și în pofida ocazionalelor disensiuni interne, SFWA a jucat însă un rol important în ameliorarea notoriei nesiguranțe materiale a scriitorilor americani de science fiction.

ROMAN — 1965: Frank Herbert, Dune; 1966: Daniel Keyes, Flowers for Algernon (Flori pentru Algernon) și Samuel R. Delany, Babel-17 (ex aequo); 1967: S.R. Delany, The Einstein Intersection (Intersecția Einstein); 1968: Alexei Panshin, Rite of Passage (Rit de tranziție); 1969: Ursula K. Le Guin, The Left Hand of Darkness (Mîna stîngă a întunericului); 1970: Larry Niven, Ringworld (Lumea inelară); 1971: Robert Silverberg, A Time of Changes (Timp de prefaceri); 1972: Isaac Asimov, The Gods Themselves (Zeii înșiși); 1973: Arthur C. Clarke, Rendezvous with Rama (Joncțiune cu Rama); 1974: U.K. Le Guin, The Dispossessed (Deposedații); 1975: Joe Haldeman, The Forever War (Războiul etern); 1976: Frederik Pohl, Man Plus (Omul Plus); 1977: F. Pohl, Gateway (Poarta); 1978: Vonda N. McIntyre, Dreamsnake (Șarpele visului); 1979: A.C. Clarke, The Fountains of Paradise (Fîntînile paradisului); 1980: Gregory Benford, Timescape (Peisaj cu timp); 1981: Gene Wolfe, The Claw of the Conciliator (Gheara Conciliatorului); 1982: Michael Bishop, No Enemy But Time (Singurul dușman, timpul).

NUVELĂ — 1965: Brian W. Aldiss, „The Saliva Tree“ (Copacul salivar) și Roger Zelazny, „He Who Shapes“ (Plăsmuitorul) (ex aequo); 1966: Jack Vance, „The Last Castle“ (Ultimul castel); 1967: Michael Moorcock, „Behold the Man“ (Ecce homo); 1968: Anne McCaffrey, „Dragonrider“ (Cavalerii dragonilor); 1969: Harlan Ellison, „A Boy and His Dog“ (Băiatul cu cîinele); 1970: Fritz Leiber,

*** Traducerile titlurilor au caracter pur orientativ și nu reprezintă versiuni definitive decît cînd apar între ghilimele și sînt urmate de referințele bibliografice ale textului tradus și publicat în țara noastră (IDB)

---

CARICATURĂ DE ALEXANDRU MERET

„I'll Meet in Lankhmar” (Întîlnire în Lankhmar); 1971: Katherine MacLean, „The Missing Man” (Absentul); 1972: A.C. Clarke, „A Meeting with Medusa” (Întîlnire cu Medusa); 1973: G. Wolfe, „The Death of Dr. Island” (Moartea doctorului Island); 1974: R. Silverberg, „Born with the Dead” (Născută cu morții); 1975: R. Zelazny, „Home Is the Hangman” (Acasă, călăul); 1976: James Tiptree Jr., „Houston, Houston, Do You Read?” (Houston, Houston, se aude?); 1977: Spider și Jeanne Robinson, „Stardance” (Dans astral); 1978: John Varley, „The Persistence of Vision” (Persistența ve-

derii); 1979: Barry Longyear, „Enemy Mine” (DUȘMANUL); 1980: Suzy McKee Charnas, „The Unicorn Tapestry” (Tapiseria unicornului); 1981: Poul Anderson, „The Saturn Game” (Jocul cu Saturn); 1982: John Kessel, „Another Orphan” (Un alt orfan).

NUVELETĂ — 1965: R. Zelazny, „The Doors of His Face, the Lamps of His Mouth” (Ușile chipului său, luminile gurii sale); 1966: Gordon R. Dickson, „Call Him Lord” (Stăpînul); 1967: F. Leiber, „Gonna Roll the Bones” (Partida de arșice); 1968: Richard Wilson, „Mother to the World” (Mamă a întregii lumi); 1969: S.R. Delany, „Time Considered as a Helix of Semi-Precious Stones” (Timpul considerat ca o spirală de pietre semiprețioase); 1970: Theodore Sturgeon, „Slow Sculpture” (Sculptură lentă); 1971: P. Anderson, „The Queen of Air and Darkness” (Regina văzduhului și a beznei); 1972: P. Anderson, „Goat Song” (Cîntecul caprei); 1973: V. N. McIntyre, „Of Mist, and Grass, and Sand” (Poveste despre Negură, Iarbă și Nisip); 1974: Gordon Eklund și G. Benford, „If the Stars Are Gods” (Dacă stelele sînt zei); 1975: Tom Reamy, „San Diego Lightfoot Sue”; 1976: I. Asimov, „The Bicentennial Man” (Omul bicentenar); 1977: Raccoona Sheldon (James Tiptree Jr.), „The Screwfly Solution” (Soluția); 1978: Charles L. Grant, „A Glow of Candles, a Unicorn's Eye” (Licăr de lumînare, ochi de unicorn); 1979: George R. R. Martin „Sandkings” („Regii nisipurilor”), apă-

rută în Almanah Anticipația 1984 ; 1980: Howard Waldrop, „The Ugly Chickens” (Puișorii cei urîți); 1981: M. Bishop, „The Quickening” (Însuflețitorul); 1982: Connie Willis, „Fire Watch” (Veghea focului).

POVESTIRE — 1965: H. Ellison, „Repent, Harlequin!” Said the Ticktockman” („Căiește-te, Arlechin!” spuse domnul Tictac), tr. I. D. Brana, Vatra nr. 8—10/1981; 1966: Richard McKenna, „The Secret Place” (Locul tainic); 1967: S.R. Delany, „Aye, and Gomorrah...” (Da, și Gomora...); 1968: Kate Wilhelm, „The Planners” (Planificatorii); 1969: R. Silverberg, „Passengers” (Pasagerii); 1970: nu s-a atribuit premiu pentru povestire; 1971: R. Silverberg, „Good News from the Vatican” (Vești bune de la Vatican); 1972: Joanna Russ, „When It Changed” (Schimbarea); 1973: J. Tiptree Jr., „Love Is the Plan, the Plan Is Death” (Dragostea-i planul, planul e moartea); 1974: U.K. Le Guin, „The Day Before the Revolution” (Ziua dinaintea revoluției); 1975: F. Leiber, „Cath That Zeppelin” (Ultimul zepelin); 1976: C.L. Grant, „A Crowd of Shadows” (O mulțime de umbre); 1977: H. Ellison, „Jeffty Is Five” (Jeffty are cinci ani); 1978: Edward Bryant, „Stone” (Piatră); 1979: E Bryant, „Giants” (Furnicile uriașe); 1980: Clifford D. Simak, „Grotto of the Dancing Deer” (Grota cerbilor dansatori); 1981: Lisa Tuttle, „The Bone Flute” (Fluierul de os); 1982: C. Willis, „A Letter from the Clearys” (Scrisoare de la familia Cleary).

---

COMPOZIȚIE REALIZATĂ PE CALCULATOR

---

Din vara anului 1983, am devenit poștașul radiobibliotecii SF, transformată mai tîrziu în cenaclul de anticipație radiofonic. Desigur că, în ciuda anumitor deficiențe structurale (nu ne putem vedea în cadrul unor ședințe, iar eu nici măcar nu mă pot auzi, deoarece aparatul pe care-l am nu prinde programul III), acest cenaclu este cel mai cuprinzător din țară. În ultima vreme, am început să primesc zeci de scrisori de la

„oamenii mei invizibili”. Lucrul cel mai îmbucurător însă este că s-a și format un nucleu de fani talentați, unii chiar foarte, printre care îi voi numi pe Cristian Popescu, inginer din București, pe Ruxandra Andrian și Cristian Lăzărescu, studenți din Capitală, pe Oana Otilia Grigoriu și Mihai Bengulescu, elevi bucureșteni, dar și pe ascultători din alte unghiuri ale țării, ca Iuliu-Cristian Vernescu din Rm. Vîlcea, Liviu Pîr-

țac din Petroșani, Nicolae Ganea din Agnita, Constantin Cozmiuc din Timișoara, Magdalena Baloi din Slatina, Constantin Buiciuc din Lugoj, Theodor Tudoroiu din Pitești, Mircea Popa din Jidvei, Călin-Adrian Ionescu din Buzău. În almanahul de față publicăm „povestirea” de 409 cuvinte a Oanei Grigoriu (13 ani!), transmisă la emisiunea radio „Steaua polară”. (Adrian Rogoz).

---

HOMINIDUL se pierdu în urmărirea fiarei prin pădurea ecuatorială. Deodată sulița îi încremeni în mînă, schimbîndu-și aspectul, torsionîndu-se, căpătînd forme dintre cele mai curioase. În scurt timp, din părul lung de peste doi metri nu rămase decît un ciot, sau mai bine-zis nu rămase nimic, căci HOMINIDUL ținea în palmă o minusculă armă alb-albăstruie cu multe butoane colorate și cu un mic trăgaci. Își continuă drumul înfricoșat, ajungînd în sfîrșit la rîu. Se aplecă... Dar, în aceeași se-

DESEN DE GHEORGHE VASILACHE

cundă, scoase un țipăt de spaimă. Coama de păr lung dispăruse cu desăvîrșire, în locul ei făcîndu-și apariția un cap cu doi ochi mari, limpezi, cu o pieptănătură impecabilă, și cu o frunte înaltă, inteligentă. Dar uimirea nu i se opri aici. Plecîndu-și privirea, văzu îngrozit cum blana călduroasă de leopard, slujind ca îmbrăcăminte, se dezagrega pur și simplu. Goliciunea îi fu însă pe dată acoperită de un combinezon lejer, croit pe măsură, dotat cu o centură lată și numeroase buzunare. HOMINIDUL observă fără greutate că, pentru fiecare nou lucru ce i se ivea în fața ochilor, găsea sau mai bine-zis, descoperea numele adecvat. Uluitor! Involuntar, în minte îi răsări o întrebare: „De ce m-or fi lăsat aici? Planeta pare pustie. Va trebui în curînd să le spun să vină să mă ia!” În zare, apăru fantoma unei rachete interspațiale: „Dar iat-o! A și...” Vocea i se pierdu în gîtlej, uitînd ceea ce voia să spună. Nu mai reuși decît să articuleze cîteva sunete fără noimă... Mut, privea speriat cum combinezonul, la rîndul său, începea să se „evapore”, cum minuscula armă, bazată pe principiul laserului, se alungea, se alungea, transformîndu-se, rînd pe rînd, într-o bîtă, apoi într-o ramură de copac și în sfîrșit într-un mic mugur verde. HOMINIDUL simți cum fire de păr răzlețe îi acopereau cu repeziciune, la început doar fața și mîinile, apoi întregul trup, cum coloana vertebrală începu să-l apese, ca și cum ar fi purtat pe spate o greutate uriașă, făcîndu-l să se încovoaie, pînă ajunse să se tîrască în patru labe. Pierzînd capacitatea de a înțelege, cît de cît, ceea ce se petrecea cu el, speriat, alergînd în salturi mari, se îndreptă spre cel mai apropiat arbore, în care se cocoță cu mare ușurință, ajutîndu-se de coada încă în creștere. Cum o imensă nucă de cocos îi stătea la îndemînă, se întinse, o culese, o sparse cu îndemînare, și-i sorbi laptele cu nesat. HOMINIDUL era de-acum un cimpanzeu perfect. Timpul se curbase strîmb, ducîndu-l în viitorul urmașilor și în trecutul strămoșilor săi, pe el – OMUL.

ȘTIU că unii cred în miracole, în noroc, stafii, soartă sau în lucruri care răsar pe neașteptate în noapte. Eu nu. Eu sînt unul dintre pragmaticii care cred că există o explicație naturală pentru orice - de la idolii adolescenței pînă la fachirii indieni; trebuie doar s-o găsești.

Și chiar dacă aș crede în miracole, mi s-ar părea mai degrabă că există un timp potrivit și un loc potrivit pentru ele, iar acestea, după părerea mea, nu se leagă în nici un caz de ultimul tren subteran de pe linia Picadilly, luat într-o seară de luni.

Faptele sînt destul de simple. Iar cînd faptele sînt simple și de netăgăduit, dar incredibile, cea mai mare parte dintre noi simte o teribilă tentație de a susține că ele nu există. Dacă șase inși aflați la un loc văd Diavolul conducînd o motoretă în susul Tamisei vor căuta, fără nici un dubiu, orice altă explicație, excluzînd autenticitatea fenomenului. Probabil vor susține că, de vreme ce Diavolul e o ființă mai curînd simbolică decît reală, iar

o motoretă e mai grea decît apa, toată tărășenia n-ar putea fi altceva decît un fel de iluzie colectivă - ceva în legătură cu intensitatea luminii, dispoziția martorilor sau chiar cu impuritățile existente în apă.

Ei bine, noi n-am văzut Diavolul în acea seară de luni, în ultimul tren subteran care trece prin Picadilly Circus. N-am văzut nimic. Atîta doar că am pierdut zece minute, conductorul și cîțiva pasageri. Iar cum asta era cu totul și cu totul imposibil - mai ales cînd, cercetîndu-se linia între Green Park și Circus, nu s-a descoperit nici un cadavru - ne-am găsit în cele din urmă refugiul în teoria iluziei colective. Prin „noi“ mă înțeleg pe mine și alți cîțiva supraviețuitori obosiți. La ce concluzie o fi ajuns în final Societatea de transport din Londra (dacă o fi ajuns la vreuna) n-am habar. Și nu știu nici în ce chip au reușit să țină presa departe de întîmplare, fiindcă în mod precis ziarele de marți dimineața n-au făcut nici o referire la ea. Joi dimineața am citit totuși cîteva scurte articole despre dispariția unor persoane, toate din perimetrul londonez. Dar într-un singur caz era vorba de cineva care călătorise pe linia Picadilly. Abia după vreo săptămînă am găsit dovada care, în ceea ce mă privește, demolează complet argumentul iluziei colective.

E adevărat, fără îndoială, că la Green Park conductorul putea să părăsească trenul, neobservat, însă, numai după ce închisese ușile glisante, iar garnitura începuse să se pună în mișcare. E iarăși adevărat că nici unul dintre noi n-am prea acordat atenție tovarășilor de călătorie (cine oare e capabil să dea prea multă atenție la indiferent ce, luni noaptea?) și în felul acesta se putea să ne fi imaginat pur și simplu că lipseau niște călători cînd, în cele din urmă, metroul a ajuns în Picadilly Circus. De asemenea, s-ar prea putea ca vreo perturbare electromagnetică extrem de puternică să fi oprit ceasurile fiecăruia pentru zece minute. Și deși este iarăși discutabil dacă oricărui grup de ființe umane i se poate sugera să-și imagineze că aude voci misterioase - ceea ce nu ni s-a întîmplat - nu cred că o mașină ar putea să-și imagineze singură voci, fie ele misterioase sau altcumva.

Astfel, cu dovada la îndemînă, trebuie să conchid că imposibilul s-a petrecut aievea. Noi n-am pierdut nici un fragment de timp; dar, pentru un scurt interval, timpul ne-a pierdut pe noi. Iar pe

---

parcursul acestui scurt interval conductorul și cîțiva pasageri au fost „umflați” din vagoane.

O dată ce mi-am făcut părerea proprie, îmi închipui că e cazul să mă ocup acum de secvența unanim acceptată a evenimentelor. În măsura în care m-au implicat direct, acestea au început în clipa cînd intram pe peronul estic din stația Green Park, puțin după miezul nopții.

Mă întorceam acasă de la un prieten care, lucru destul de neverosimil, ocupă un apartament aproape ieftin în Mayfair. Seara fusese foarte plăcută – cu partide de șah, vin alb, o grămadă de țigări și conversație – deși pornise de fapt ca o expediție de pedeapsă. Amicul meu are un interesant obicei de a împrumuta diverse lucruri, neglijînd apoi să le restituie. Cu cîteva săptămîni în urmă îmi ceruse împrumut un mic magnetofon tranzistorizat, în scopul neverosimil de a comenta din mers starea drumurilor italiene cînd el și un alt automobilist nebun aveau să participe la cursa Mille Miglia. Îl vizitasem numai ca să-mi recuperez magnetofonul.

Eram, așadar, în stația Green Park, plin de vin alb și vagi intenții de a dicta eventual un mult prea tocit roman în micul mecanism pe care tocmai îl cerusem înapoi. Erau puțini oameni pe acolo și cei mai mulți aveau privirea sticloasă a celor pentru care miezul nopții de luni nu-i deloc prilej de bucurie. Stația era, de fapt, stăpînită de o liniște ciudată.

Pe cînd fumam o țigară în așteptarea trenului, mi-a trecut prin minte că încă nu încercasem magnetofonul ca să văd dacă mai funcționa după aventurile lui prin străinătate. Mereu mă tenta să-i atașez microfonul minuscul, să spun cîteva cuvinte și să dau banda înapoi. Dar, la drept vorbind, eram prea stingherit. Cu excepția unor pași sporadici, trădînd nerăbdarea cuiva, în stație domnea o tăcere mormîntală pe care nu voiam s-o rup prin vorbe atît de nepotrivite ca „Mary are-un mielușel” sau „Unu, doi, trei, patru, cinci, probă de microfon”. La ora aceea și în acel loc ar fi semănat prea mult cu o replică din Așteptîndu-l pe Godot.

Am hotărît totuși ca, odată suit în tren, să înregistrez sunetele călătoriei timp de un minut sau două și să testez prin asta calitățile aparatului. Metroul e departe de a fi cel mai silențios mijloc de transport și n-aveam nici o îndoială că reproducerea benzii în regim de volum scăzut îmi va arăta foarte repede în ce stare era magnetofonul.

Minutele treceau greu; am început să mă plimb alene încoace și încolo pe peron. O dată sau de două ori am trecut pe lîngă o fată de vreo douăzeci de ani care părea că plînge încet, scufundată în sine, însă nu i-am dat multă atenție – doar atîta cît să constat că avea farmec – din motive foarte lămurite. În cele din urmă, la douăsprezece și douăzeci și șase fix, a sosit trenul. Îmi amintesc ora în special datorită faptului că tocmai începusem să socotesc cît îmi va trebui pînă să ajung acasă.

Trenul s-a oprit, și-a deschis ușile, au ieșit vreo două perechi, iar vreo cinci dintre noi urcară în locul lor. Îmi amintesc vag că, toți la un loc, nu eram mai mulți de opt sau nouă în vagon. Îmi amintesc, de asemenea, tot vag, că fata care plînsese s-a așezat undeva aproape de mine. Dar întîmplările acelei călătorii aparent fără incidente au devenit confuze în creierul meu și, cu cît mă gîndesc mai mult la ele, cu atît sînt mai puțin sigur de

ceea ce s-a întîmplat.

Un lucru pe care-l țin minte este că ușile au rămas deschise mai mult decît de obicei și, la fel, motoarele s-au oprit pentru cel puțin o jumătate de minut. Așa că trecuse, probabil, foarte puțin peste douăsprezece și douăzeci și opt cînd trenul și-a început scurta goană spre Picadilly Circus.

Era în mișcare de vreo patruzeci sau cincizeci de secunde – cel mult un minut – cînd mi-am amintit să încerc magnetofonul. Am așezat aparatul pe scaunul liber de alături, i-am fixat microfonul și am potrivit totul pentru înregistrare.

Mica mea mașinărie cu baterii e una cu dimensiunile cele mai reduse pe care le producem în țară și i s-au prevăzut doar cincisprezece minute de funcționare la fiecare înregistrare. Am controlat mașinal cît timp de înregistrare îmi mai oferea banda folosită atunci. Cea mai mare parte a ei era înfășurată pe rola încă neînregistrată; și deși e imposibil să ai siguranță deplină în astfel de treburi, am stabilit că aveam la dispoziție între zece și douăsprezece minute de înregistrare.

Între timp trenul își zdrăngănea fierăria la o viteză destul de bună; mi-am așezat microfonul pe genunchi și am apăsat butonul care pornea rolele. Avusesem intenția să înregistrez preț de cîteva secunde și să ascult banda la oprirea trenului.

Curînd însă după ce-am început să înregistrez, sistemul de iluminat al metroului păru să cedeze. Și deși ar putea să fie o farsă a imaginației, am o impresie foarte clară a faptului că, simultan, zgomotul trenului a dispărut și el. Aș merge chiar mai departe; convingerea mea e că, într-un fel oarecare, trenul a fost oprit brusc.

Sînt familiarizat în suficientă măsură cu legile mișcării ca să înțeleg că un vehicul greu, călătorind cu treizeci sau patruzeci de mile pe oră, nu se poate opri brusc fără a se produce o teribilă harababură. Am însă sentimentul că legile cunoscute ale mișcării nu se aplică în împrejurarea aceasta specială.

Totuși, avaria, oprirea, orice altceva o fi fost, nu părea să fi durat mai mult de cîteva clipe. Apoi luminile s-au aprins din nou, a revenit zgomotul, iar trenul și-a reluat dintr-o dată cursa, ca și cum nici nu s-ar fi oprit, printr-o mișcare bruscă sau încetinită lin.

Am aruncat o privire spre magnetofonul de alături, întinzîndu-mi în același timp mîna ca să-l opresc; urma să dau banda înapoi și s-o verific. Deodată, însă, am înghețat. Bobinele se mai învîrteau uniform, însă una din ele era goală. Vreo șaptezeci de metri de bandă – mai mult de zece minute de înregistrare – păreau să se fi consumat într-un interval de numai treizeci de secunde.

M-am holbat prostește la bandă, încercînd zadarnic să găsesc vreo explicație pentru inexplicabil. Încă mă mai holbam la ea, pe jumătate hipnotizat, cînd trenul năvăli scrîșnind din osii în stația Picadilly. M-am mai înviorat puțin, hotărînd că băusem vin alb cu ceva peste limită, și am oprit motorul magnetofonului. Evident, estimasem greșit banda rămasă liberă. Nu prea știam cum se întîmplase asta – dar părea cea mai rezonabilă explicație și era în mod sigur cea mai la îndemînă.

M-am gîndit să trag banda înapoi, însă cum aceasta se desfășurase în întregime, ar fi trebuit s-o trec din nou prin capul de înregistrare și, mai departe, spre bobina liberă. Iar adevărul e că n-aveam atunci nici un chef. În plus, mă simțeam

---

obosit, cu mult mai obosit decît fusesem cu abia un minut sau două înainte. Era ca și cum un uriaș val de oboseală m-ar fi lovit imediat după ce luminile se stinseseră între stații.

În acel moment am înțeles brusc că se întîmplase ceva neobișnuit, ori mai degrabă n-apucase să se întîmple. Trenul era de-acum oprit de cîtva timp, însă ușile glisante nu se deschiseseră. Auzeam glasuri undeva în lungul peronului - voci protestînd sau certîndu-se. Apoi, privindu-i curios pe pasagerii cu care călătorisem în vagon, am avut foarte clar impresia că eram mai puțini decît atunci cînd trenul plecase din Green Park. Și totuși, ușile nu se deschiseseră încă.

Oare fata care plînsese s-a așezat în mod precis la vreo două sau trei scaune distanță de mine? Și parcă-mi aminteam că mai fusese acolo un tînăr înalt și posac, îmbrăcat într-o haină neagră, de catifea reiată. Și o doamnă în vîrstă, cu părul alb, avînd atîrnată de umăr o poșetă cu inițialele B.E.A.

N-avea rost să număr, fiindcă nu puteam ști cîți oameni fuseseră în total. Am observat însă că pasagerii rămași aveau cu toții expresia nedumerită care cred că exista atunci și pe fața mea.

Un bărbat cu melon tuși încurcat.

— Ce s-a întîmplat? întrebă. Am pierdut pe cineva? Mi se pare că ședea un ins vizavi de mine, dar se vede c-o fi dispărut.

— De ce nu deschid ușile? se plînse o tînără intens fardată, a cărei ocupație nu era greu de ghicit.

Și în acel moment ușile se deschiseră.

Cearta de pe peron se auzi mai tare. Un hamal și un impiegat de mișcare discutau pe tonuri înalte cu un bărbat în care putea fi recunoscut mecanicul trenului.

— În regulă, spunea impiegatul înfierbîntat, prin urmare ai plecat din Green Park la timp. Tot ce-ți pot spune este că-i unu fără un sfert, ai zece minute întîrziere, afurisitul de conductor a dispărut, și astea au să te coste al dracului.

Mecanicul scoase o înjurătură.

— Ceasul meu arată doisprezece și treizeci și cinci, amice. Ce-a pățit cretinul de conductor, n-am de unde să știu. Dar eu am ajuns aici la timp, în orice caz.

Mi-am privit ceasul. Arăta doisprezece și treizeci și cinci. Apoi am ieșit pe peron. Ceasul stației arăta doisprezece și patruzeci și cinci.

— Care-i necazul? am întrebat.

— E vorba de-o întîrziere, spuse hamalul. Conductorul a dispărut. Dăm telefon la birou ca să ne spună ce să facem.

— Ah... Ceasul vostru grăbește, am observat eu.

— Nici gînd! L-am verificat.

Tot mai multă lume începea să iasă din tren. Oamenii formau mici grupuri, vorbeau agitat ori îi asediau pe mecanic și pe hamal. Am verificat ora la mai mulți inși care purtau ceas-brățară. Aproape toți erau de acord cu ce arăta ceasul meu, plus sau minus un minut-două. Un singur pasager avea ceasul potrivit după cel al stației, dar el declara că își dădea ceasul cu zece minute înainte, din principiu.

Pînă la urmă, apăru pe peron un polițist. Era urmat de doi sau trei funcționari de la Societatea de transport. Între timp ajunsese să circule intens zvonul că nu numai conductorul dispăruse, ci și încă vreo cîțiva pasageri. Vreo doi călători rămî-

neau în vagoane cu o stoică nepăsare, așteptînd ca trenul să-și continue drumul; dar cei mai mulți dintre noi eram pe peron, interogîndu-ne unii pe alții și fiind la rîndul nostru interogați de polițist și de oamenii Societății de transport, încercînd, așadar, cu toții să aflăm ce se întîmplase.

Sosiră alți polițiști și alți reprezentanți ai Societății londoneze de transport. Apoi, pe cînd fiecare făcea presupuneri și-și dădea numele și adresa, fu organizată o cercetare rapidă a tunelului. N-a dat nici un rezultat. Nici tu conductor, nici călători rătăciți, nimic care să probeze măcar relatarea noastră privind scurta cădere de tensiune a curentului electric.

Singurul fapt care ieșea la iveală din interogatoriul nostru era că, pe lîngă conductor, mai dispăruseră cel puțin cinci persoane; că fiecare ceas din tren pierduse aproape zece minute în cap; că a existat o stranie cădere de tensiune; și că toți sîntem neverosimil de obosiți, mult mai obosiți decît s-ar fi putut justifica prin ora înaintată din noapte

— sau din dimineață.

Se făcuse aproape unu și jumătate cînd au terminat și explorarea tunelului, și consemnarea declarațiilor noastre. Atunci, în sfîrșit, trenului i s-a permis să plece, însoțit de un ajutor de conductor.

N-au mai fost alte incidente misterioase. Am ajuns acasă la două și douăzeci, foarte obosit, foarte împrăștiat, însă deloc furios.

Așa cum am mai spus, nu s-a publicat nimic în ziarele de a doua zi. Prima mențiune privind persoanele dispărute - dar, cu o singură excepție, fără vreo referire la incidentul de pe linia Picadilly - a apărut joi dimineața. Excepția era conținută în vreo două paragrafe în legătură cu o fată de nouăsprezece ani despre care se presupunea că în noaptea de luni călătorise între Earl's Court și Holloway Road. Aș paria că era fata pe care o văzusem plîngînd...

N-am crezut niciodată prea mult în existența blocajelor mentale. Dar pot să vă spun acum exact, din experiență proprie, cum acționează un blocaj mental. El te împiedică să vezi ceea ce e evident, să gîndești ceea ce e evident și să faci ceea ce e iarăși evident.

Desigur, ar fi trebuit să înțeleg că magnetofonul, care în mod misterios și-a consumat zece minute de bandă în cîteva secunde, putea să conțină vreun indiciu privind acele zece minute esențiale. Desigur, ar fi trebuit să rebobinez banda și să ascult înregistrarea cu cel dintîi prilej.

Dar n-am făcut-o.

Ticăloasa de mașinărie a stat pe un capăt al biroului meu, sfidîndu-mă cam o săptămînă, înainte de a mă decide s-o folosesc. Și nici măcar atunci nu m-aș fi deranjat dacă n-aș fi vrut să încep o povestire. Chiar și atunci cînd am ascultat banda, am făcut-o doar fiindcă voiam să verific aparatul înainte de imprimare și nu din pricină că mi-ar fi trecut prin minte că pe bandă ar putea fi ceva interesant.

Așa operează un blocaj mental: simplu, eficient și incredibil.

Ei bine, am ascultat cu o oarecare surprindere ceea ce era înregistrat pe bandă. Și după ce-am auzit-o o dată, am pus-o din nou, iar apoi a treia oară.

Iată ce-am auzit:

O voce de fată (poate că a celei care plînsese): Doamne! O, doamne! Ce s-a întîmplat?

---

O voce de bărbat: Unde naiba ne aflăm? Ne-am ciocnit?

Fata (înnebunită): Nu văd nimic. Vă implor, să facă lumină cineva.

Eu (nervos): Nu aprindeți chibrite! Poate că sînt gaze.

Bărbatul: Nu simt nimic. Pare să fie în regulă. E cineva rănit?

O voce de tînăr (cel cu haină neagră de catifea?): Eu unul sînt încă întreg.

O voce de femeie: Eu cred că-s nevătămată.

Bărbatul: Cerule! Priviți pe fereastră!

Fata: Stele! Nu poate fi adevărat. Nu poate fi adevărat!

Eu: Par al dracului de adevărate! Uite un rîu acolo... nu, nu-i rîu! E marea.

Fata: Pot să văd luna pe partea mea.

Tînărul: Sînt două! E... e un miraj.

Eu (iritat): Sînt două luni, adevărat. Și nici una din ele nu-i a noastră.

Fata începe să rîdă isteric.

Tînărul (supărat): Destul cu blestematul ăsta de zgomot!

Femeia: Poate că... Poate că sîntem morți.

Bărbatul (încercînd să ia lucrurile cu dezinvoltură): Nu mă simt din cale-afară de mort.

Se aud ușile vagonului deschizîndu-se.

Fata (țipînd): Ce-i asta?

O voce nouă (înaltă și cu accent, ca a unui indian care vorbește englezește). Vă rog să stați liniștiți. Nu-i nici un pericol. Vă aduc la cunoștință că ați fost implicați într-un experiment științific. Dar nu este absolut nici un pericol aici.

Eu: Cine naiba mai ești și tu?

Vocea cea nouă: Numele nu contează, domnule. Nu e cazul să vă neliniștiți.

Femeia: Scuzați-mă. Puteți să-mi spuneți unde ne aflăm?

Vocea cea nouă: Ascultați, vă rog, toată lumea. Ați fost transportați peste vreo zece ani-lumină, pe o planetă a stelei pe care voi o numiți Procyon. Este cel mai important experiment realizat de noi în domeniul teleportării controlate la mare distanță a materiei însuflețite. În scurt timp intenționăm să vă trimitem înapoi în lumea voastră, exact în punctul de plecare, ceea ce înseamnă că în viața fiecăruia nu se va schimba nimic. Iar dacă vreunul din voi dorește să rămînă pe Procyon-4, vom fi bucuroși să vă primim ca oaspeți de onoare.

Bărbatul: Aiureli! Tipul nu-i în toate mințile.

Eu (sec): Nici eu. Pot să văd un ocean și două luni.

Femeia: Dumnezeule! Nu știu ce să mai cred.

Tînărul: Dacă ești atît de isteț, domnule, atunci de ce nu aprinzi lumina?

Vocea cea nouă: Presupun că ne-ar stînjeni. Vedeți, noi sîntem alcătuiți un pic diferit.

Fata (cu curiozitate): În ce fel diferit?

Tînărul: Nu-l ascultați. E un farsor!

Vocea cea nouă: Sîntem spîni. Avem sînge rece, iar pielea ne este ușor verzuie... Firește, și voi apăreți destul de ciudați în ochii noștri.

Fata: Aici e mîna mea. Atinge-o!

Vocea cea nouă: Mai bine nu.

Fata: Te rog... Oh! Nu-i tocmai așa de rău pe cît mi-am închipuit.

Tînărul: Vă țineți de cuvînt cu trimiterea noastră înapoi?

Vocea cea nouă: Bineînțeles.

Bărbatul: Ce se întîmplă dacă rămînem?

Vocea cea nouă: Veți avea tot ce doriți, inclusiv cea mai bună asistență medicală. Am descoperit mijlocul de a prelungi de două ori durata vieții obișnuite. Veți avea parte de aproape o sută de ani de existență suplimentară.

Tînărul: Grozav! Care-i povestea cu munca, aici - dacă rămînem, vreau să zic.

Vocea cea nouă: Puteți munci dacă vreți. În fond, puteți face orice doriți, cu condiția să nu produceți rău altora. Aceasta este singura lege pe care o avem. Nimeni n-are voie să facă intenționat rău altei persoane.

Femeia: Înseamnă că undeva în univers există sănătate morală, la urma urmei.

Tînărul: Am acasă o prăpădită de slujbă: sap niște fundații infecte și zidesc case pentru oricine altul, în afară de mine.

Vocea cea nouă: Aici mașinile au să-ți ridice o casă, exact pe gustul tău.

Fata: Ce ne veți face, dacă rămînem?

Vocea cea nouă: Nimic. Ne-ar plăcea să vă studiem, firește. Dar nu împotriva dorinței voastre.

Fata: Și dacă ne-am decis să rămînem, iar mai tîrziu nu ne mai convine?

Vocea cea nouă: Vă vom transporta înapoi pe Pămînt cu cel dintîi prilej convenabil.

Femeia (calm): Asta-i un vis, desigur. Însă în cazul acesta visele sînt mult mai interesante decît viața adevărată. Vreau să rămîn. Mi-ar cam plăcea să trăiesc încă o sută de ani - fără violență... Aveți cumva vreun război?

Vocea cea nouă: Ultimul nostru război a avut loc cu o mie trei sute de ani în urmă. A fost un război atomic. Aproape că ne-am distrus specia. Am învățat atunci că trebuie să ne iubim unii pe alții, sau să murim.

Tînărul: N-o să mai trag la sapă! Ce lovitură!

Fata: Parcă am fi în cer. Nu în cerul în care obișnuiam să cred. Dar tot un fel de cer.

Vocea cea nouă: Ne-a rămas timp puțin. Sîntem aproape gata să vă trimitem îndărăt pe Pămînt. Dacă dorește cineva să rămînă pe Procyon-4 o vreme, îl rog să mă urmeze. Nu-i vorba de o hotărîre definitivă. Puteți pleca acasă dacă nu vă place lumea noastră. Vă promit asta în mod solemn.

Fata (aproape veselă): Oh, bine, o să încerc o dată. Nu e mult de pierdut, mai ales în cazul meu.

Tînărul: Nici într-al meu. Ne-ar fi mai bine, totuși, împreună.

Fata (indiferentă): Dacă vrei.

Femeia: Așteptați-mă. Vin și eu. N-am pe nimeni acasă, iar singurătatea e aceeași pretutindeni.

Vocea cea nouă: Bun. Pășiți cu grijă. Afară e o mică platformă de debarcare... Mi-e teamă că voi, cei ce rămîneți și doriți să vă întoarceți acasă, veți fi mai fericiți dacă vă vom supune unui blocaj amnezic. Asta va rezolva orice conflict care poate să...

Aici banda se sfîrșește. Aș vrea să fi fost mai lungă cu vreo douăzeci de metri, dar nu era.

Totuși, veți înțelege de ce n-o ofer Societății londoneze de transport sau Poliției metropolitane ca probă. N-am nici cea mai mică dorință de a fi implicat în ceea ce ar putea să devină povestea cea mai controversată de la monstrul din Loch Ness încoace!

Traducere: MIRCEA OPRIȚĂ

---

---

---

SE TREZI, întinzîndu-și încheieturile anchilozate și simți iarăși durerea din piept.

- Bună dimineața, domnule! Cafeaua e gata. La capătul patului, ținea într-o atitudine respectuoasă tava cu micul dejun.

- Mulțumesc, A, poți pleca!

Adams se ridică din pat și intră în baia automată. Bărbieritul manual era însă unul din inofensivele sale obiceiuri, așa că trecură vreo zece minute pînă cînd reuși să-și soarbă cafeaua. Operațiunea îi mai luă încă vreo zece minute, dar profită de ocazie pentru a-și organiza și programul zilei, după care se îmbrăcă și părăsi casa.

- Bună dimineața, domnule Adams! Ziarul dumneavoastră!

- Mulțumesc, B!

Adams întinse moneda ușor coclită și apucă ziarul mototolit. Îl va citi mai tîrziu, își spuse.

Afară era cald și praful cenușiu așternut de-a lungul străzii îl făcea să tușească.

- Ooo! Ce mai faceți, domnule Adams, ce mai faceți? Mă bucur, zău, atît de mult să vă văd.

- Bine, mulțumesc, C. Mă supără puțin pieptul.

- Vai, dar trebuie să vă îngrijiți! Ce ne-am face fără dumneavoastră, zău, ce ne-am face?! Vi-l recomand pe doctorul D; este infailibil. Spuneți-i doar că veniți din partea mea, atîta doar.

- Sînteți prea bun. Am onoarea!

Pășea în continuare pe străduța strîmtă, încercînd să-și alunge din memorie amintirile triste. Se opri cîteva minute pentru a sta de vorbă cu doamna E, constatînd fugar că vremea era în schimbare. Vîntul începuse să sufle, stîrnind praful cenușiu. O urmări cum se îndepărtează, mișcîndu-și scîrțîind șoldurile proeminente. Apoi își continuă drumul. Intră în magazinul alimentar.

- Vă salut cu respect, domnule Adams! rosti vînzătorul cu un zîmbet profesional lățit pe fața-i pistruiată. Ca de obicei?

- Ca de obicei, F, răspunse domnul Adams, plimbîndu-și privirile printre rafturile încărcate cu cutii de conserve. Se scotoci prin buzunare apucînd cîteva bancnote. Vînzătorul îi împachetă două cutii verzi și una galbenă.

- Păstrează restul, spuse, ieșind din magazin. Banca era aproape. Intră și se apropie de ghișeul unde G îl aștepta deja.

- Bună ziua, domnule Adams! E plăcut astăzi, nu?

Remarca, repetată de atîtea ori, îi zgîrie supărător auzul, dar se prefăcu că nu observă. Era doar și vina sa.

- Bună! Aș dori să mai retrag niște bani.

Completă formularul cu stereotipia omului obișnuit a face zilnic acest lucru. Numără banii și părăsi banca fără a mai răspunde la salut. Era mai prost dispus ca oricînd.

Vîntul se întețise. Ar fi trebuit să se grăbească spre casă, dar nu-l trăgea inima. Zări buldogul

DESENE DE SANDU ȘTIURCA

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

doamnei E mirosind rădăcina putrezită a unui copac. Era tot ce mai rămăsese din stejarul din fața vilei lui Antony. Câinele lătră bucuros, văzându-l. Îl mângâie pe cap, atrăgându-și mulțumirile acestuia sub forma unei energice clătinări a cozii. Câțiva pași mai încolo H polițistul își făcea rondul obișnuit.

- Să trăiți, domnule Adams. Totul e-n regulă, nu-i așa?

Moțăi nehotărât din cap. Nu putuse suferi niciodată polițiștii, mai ales de când... dar asta nu avea nici o importanță. Momentul ținea de domeniul trecutului. H își continuă hotărât rondul, pășind apăsat printre casele tăcute în liniștea amiezii.

Adams se opri o clipă în fața intrării adăpostului betonat și în minte îi reveniră imaginile de coșmar ale evenimentului trecut. Aici își ținuse androizii, jucăriile sale dragi, pe care acum le ura îngrozitor. Aici îl surprinsese momentul giganticei conflagrații, pe când își programa, cu mișcări sigure, androida favorită, L. Zgomotul îl asurzise la început. Mormanul de mașinării se năruise la prima tresărire a pământului. Trăise clipe de groază, cărora, era sigur, acum nu le-ar mai fi rezistat. Totul se petrecuse atât de rapid. Când ieșise afară primul lucru care îl frapase a fost liniștea.

Își mută ochii de la intrarea adăpostului. Și acum era liniște. Până acasă mai avea doar câțiva metri. Îl văzu pe J trecând pe lângă el și întorcând capul; J nu-l înghițea și pace. Nu se salutară.

Poarta scârțâi la trecerea sa. Leii de piatră, ce

străjuiau scările vilei, ajunseseră știrbi cu totul. Și cât de mult îi plăceau Ivei! Îi dădeau impresia de măreție în târgul acesta umil, ascuns între munți.

Ce dor îi era de Iva! Și-o amintea, mai clar ca oricând, în momentul plecării cu două zile înaintea izbucnirii războiului total: „Revin peste o săptămână, dragul meu. Amuză-te până atunci cu androizii tăi. După aia nu cred că o să-ți mai las timp“. Zâmbise șăgalnic. Și plecase.

Dumnezeule! Oare nu putuse găsi și ea un adăpost asemenea lui? Oare nimeni nu putuse găsi un asemenea adăpost?!

Casa era la fel de pustie. Prăbușit pe macheta bucătăriei, A mai ținea încă tava în mână. „Nu mai are energie“, gândi. De altfel, celulele solare erau destul de uzate. Îl cuplă la bateria de rezervă. Voia să mai stea puțin de vorbă.

- Bună dimineața, domn...

Îi reglă ceasul interior.

- Bună seara, domnule! Vă pregătesc cina în câteva minute. Adams întinse pachetul de conserve, prea obosit pentru a mai spune ceva. Aruncă ziarul într-un colț. Îl știa pe de rost. Își plimbă apoi plictisit un deget prin praful depus peste radioul mut. Așa nu mai rezista.

Iva, avea nevoie de Iva!

Dar ce se întâmpla cu L? Era deja ora. Telefonul sună în aceeași clipă. Ridică receptorul cu o mână nehotărâtă.

- Alo! Dragul meu, iartă-mă că am întârziat. Îți voi explica mai târziu. Ne vedem mâine. Să știi doar că te iubesc foarte mult.

Atât. Apoi auzi declicul aparatului și tonul. Dar... asta nu era vocea lui L. Era vocea Ivei și cuvintele ei și tonul ei. Totul! O recunoștea foarte bine. Nu putea fi însă reală. Nu avea cum. Trecuseră luni de când pustiul îl înconjura de pretutindeni. Luni!...

Doar dacă, inconștient, ar fi programat vocea Ivei... Dar nu, nu făcuse asta.

Durerea îi potopi pieptul. Deschise fereastra. Începuse să se însereze.

„Și totuși ar putea fi Iva! Ar putea fi...“

Intensitatea durerii crescu, în vreme ce privirea îi deveni sticloasă. Într-un ultim gest deliberat își sprijini fruntea de pervazul geamului.

„Poate... mâine... Iva... se va întoarce!“

Prăbușit lângă unul din stâlpii de telegraf pe jumătate dărâmat, polițistul H încremenise într-o poziție contorsionată. Aștepta ca primele raze ale soarelui să redea energia bateriilor sale uzate, pentru a continua, cu pași suficient de apăsați, rondul obișnuit, prin orașul acum pustiu.

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

MIHAIL PUHOV

DE ZECE ori mai mare, suprasolicitarea îl îndesa ca și alte dăți pe pilotul de încercare Iuri Voronțov în fotoliul împietrit. Felia de cer din fața sa rămînea rece și neagră, lipsită de stelele a căror lumină slabă se pierdea în razele Soarelui. Din punctul unde era nava, Soarele părea mic și parcă încremenise pe ecranul televizorului de direcție.

Da, Soarele atîrna acolo nemișcat, fără să se apropie, deși, dacă totul ar fi decurs normal, cu viteza pe care o avea nava s-ar fi înfipt demult în el, sau ar fi trecut pe alături, alunecînd pe marginea cromosferei, și ar fi ajuns deja la limita opusă a sistemului. Nu, părăsind deja sistemul, pilotul ar fi mers acum prin spațiul pustiu și rece, îndreptîndu-și zborul spre cerul deja înstelat, iar Soarele s-ar fi transformat într-o stea obișnuită, rămasă în urma sa.

Cu toate acestea, Soarele nu se apropia deloc. Deși Iuri Voronțov conducea nava cu o viteză incredibilă, distanța dintre el și Soare rămînea neschimbată, ca și cînd astrul însuși poseda un motor cu fotoni și alerga împreună cu planetele sale, mișcîndu-se după același program ca și nava lui Iuri Voronțov. Nu numai Soarele, nu numai Sistemul solar, ci și stelele, chiar cele mai apropiate rămîneau pe loc, iar aceasta însemna că întregul Univers se îndepărta de Iuri Voronțov cu o viteză de zece ori mai mare, prăbușindu-se într-o gaură hiperspațială. Iar pilotul nu se putea ține de el, întrucît nu mai putea să mărească viteza și așa dezvoltată la maximum, deoa-

rece exista o barieră a cărei depășire era periculoasă.

Dar zborul nu începuse astfel, totul demară normal și cînd pilotul de încercare Iuri Voronțov ieși din brîul de comete exterior și manevră nava pe direcția de întoarcere, el nu se aștepta la nici un fel de surprize, pentru că zborul era pe sfîrșite și programul fusese îndeplinit integral.

Totul fusese confirmat - toate rezultatele teoretice și experimentele preliminare. Încercările au arătat că sistemul de conducere și asigurare a vieții noului selenoplan sînt ireproșabile, resursele energetice sînt nesecate, că protecția antimeteoritică asigură securitatea zborului cu o viteză apropiată de cea a luminii chiar în asemenea zone dificile cum sînt brîul de asteroizi și zona de comete exterioară; că tracțiunea se reglează cu ușurință, motoarele intră rapid în regimul cerut, iar întregul sistem are o mare perspectivă și chiar în forma sa actuală nava este cu totul aptă pentru zborul către stele.

Din păcate, deocamdată acest lucru îl știa numai un singur om - pilotul de încercare Iuri Voronțov și, ieșind din zona de comete exterioară, el se gîndea să aducă cît mai repede pe Pămînt informațiile imprimate pe benzile magnetice de la bord pentru ca la sol constructorii să se poată bucura de creația lor.

Dar și el însuși s-ar odihni cu plăcere pe Pămînt, departe de spațiile cerești, pentru că nu este o plăcere așa de mare să gonești cu o viteză apropiată de cea a luminii la hotarele Sistemului solar, unde nu se poate

întîmpla nimic deosebit. O schimbare a situației nu se prevede, totul, pînă la cea mai neînsemnată manevră, se desfășoară strict după program, iar dacă se întîmplă ceva neașteptat, aceasta este întotdeauna o IE (întîmplare extraordinară).

Fiindcă iat-o, surpriza - acum cînd, pînă la finiș mai rămîn ore numărate, țelul misiunii începe dintr-o dată să alerge. Și împotriva voinței tale te pomenești atras într-un joc sălbatic de-a leapșa, iar din ceea ce se petrece înțelegi doar că totul este cu desăvîrșire lipsit de sens.

Și oricît ți-ai bate capul nu vei găsi un sens în aceasta și nu vei putea găsi cauza nici chiar într-o eventuală defecțiune a sistemelor de televiziune, deoarece ipoteza că pe ecranul unui televizor defect începe să apară ceea ce nu există și nu a existat vreodată este tot atît de neverosimilă ca și fuga neașteptată a Universului undeva de parcă l-ar fi înghițit pămîntul.

Și rămîne doar gîndul că toate acestea sînt pur și simplu o halucinație.

- Acum puteți opri motoarele, - spuse o voce din spatele lui Iuri Voronțov. Motorul nu mai este necesar. A funcționat suficient.

Iată astfel se confirmă ipotezele. Poate doar să-ți fie milă de doctorii care nu i-au făcut un control medical suficient de amănunțit lui Iuri Voronțov înaintea unui zbor de răspundere.

- Nu pot face asta - spuse liniștit Iuri Voronțov.

Soarele va merge și mai departe și atunci nu-l voi mai

---

DESEN DE DAN COROIU

ajunge cu siguranță.

- Nu, - obiectă vocea. Nu se va duce nicăieri.

Vocea era o realitate indiscutabilă, ea venea de undeva de după spătarul fotoliului, însă Iuri Voronțov nu întoarse capul. Îl apăsa presa vitezei amplificate de zece ori și îi era greu să-și miște chiar și limba. Pe lîngă aceasta, Iuri Voronțov era legat printr-un complicat sistem de centuri de siguranță, a căror dezlegare, chiar și în stare de imponderabilitate, necesita cel puțin o oră. Însă chiar dacă n-ar fi existat toate acestea, nu merita să-l întoarcă. În spatele fotoliului nu exista spațiu liber. Spătarul acestuia era lipit de peretele din spate al cabinei, formînd un singur tot.

- Vă rog să nu vă frămîntați, - spuse blînd vocea. Nu vă mirați de nimic și nu faceți presupuneri negîndite. Aceasta vă va feri de un șoc nervos grav.

Vocea era plăcută, suna politicos și corect. Odinioară, Iuri Voronțov auzise de nenumărate ori voci asemănătoare, rămînea doar să-și amintească unde anume. Și totul luă o altă turnură; îl cuprinse sentimentul unei jigniri adînci.

Iuri Voronțov fusese pur și simplu tras pe sfoară. Nu zbura nicăieri, nu încerca nici un selenoplan și nu se juca cu Soarele de-a leapșa. Din contră, el stătuse cîteva luni la o stație cosmică obișnuită și tot acest zbor era o contrafacere, un fals, o înșelătorie. Cineva a dorit pur și simplu să cerceteze influența factorului surpriză asupra psihicului uman. Cuiva i-a fost necesar acest lucru. Cui anume?

Tocmai acestui tovarăș cu o voce atît de plăcută. Acum experimentul este terminat, tovarășul și-a adunat materialul necesar. Ce-i drept, pilotului de încercare Iuri Voronțov nu îi este deloc mai ușor cunoscînd aceasta.

Indiscutabil, asemenea experiențe sînt necesare. Dar de ce a fost nevoie să scoți din activitate pentru o jumătate de an pe unul dintre cei mai buni piloți de încercare de pe Pămînt? Oare numai din motivul de a cerceta influența factorului surpriză nu asupra psihicului uman în general, ci asupra psihicului unei persoane concrete - al pilotului de încercare Iuri Voronțov? Excelent, dar ce s-a constatat în urma experimentului? Doar faptul că pilotul de încercare Iuri Voronțov este pregătit pentru orice surprize. Dar acest lucru era și așa binecunoscut tuturor.

Nu este oare adevărat că foarte recent renumitul pilot de încercare Iuri Voronțov se plînsese de doctorii care nu-l controlaseră amănunțit înainte de start. Atunci de ce să judece pe cineva dacă el însuși este vinovat de toate? Iar motorul trebuie într-adevăr oprit. Dar ce motor mai este și acesta acum - așa, un dispozitiv de acționare a centrifugei?

Iuri Voronțov apăsă pe buton și suprasarcina începu să slăbească. Semnalul ascultător alergă pe cabluri spre releul de execuție al nefericitei centrifuge și aceasta se opri, frînele magnetice se puseră în funcțiune, rotația începu să încetinească, iar aici, în cabina de antrenament acestea dădeau senzația

că tracțiunea slăbește treptat. Și dispare cu totul.

- În curînd trebuie să fac transbordarea, - rosti omul de la spatele său - și mă văd obligat să vă părăsesc.

- Voi fi foarte bucuros, spuse Iuri Voronțov.

- Înțeleg starea dumneavoastră. Totuși, o să vă părăsesc numai după ce vă voi explica totul.

- De ce?

- Consider de datoria mea.

- Nu trebuie să vă dați osteneala, spuse Iuri Voronțov. Și așa am înțeles totul.

- Dar trebuie să vă explic măcar cum să ieșiți de aici.

- Nu trebuie să vă mai osteniți, repetă Iuri Voronțov. Voi găsi și singur ieșirea.

- Și cum veți ieși de aici?

- La fel ca și dumneavoastră, spuse Iuri Voronțov. Pe ușă.

În spatele lui se auzi un rîset.

- În sfîrșit, am înțeles, spuse omul. Am înțeles că dumneavoastră n-ați înțeles nimic, deși susțineți contrariul. Priviți ecranele.

Iuri Voronțov se supuse și pentru prima dată în timpul discuției aruncă o privire asupra ecranelor televizoarelor.

Situația de pe ecrane se schimbase. Ea semăna puțin cu cea anterioară, dar unele stele se deplasaseră de la locul lor, iar desenul constelațiilor era puțin diferit. Soarele dinainte nu se mai vedea pe ecrane, iar în locul lui, în dreapta bordului, dogoreau deodată doi - albaștri și strălucitori. Probabil că era cerul unuia din sistemele planetare cele mai apropiate.

- Aveți o tehnică bună, spuse Iuri Voronțov. Ce fel de cer

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

este aceasta? — Sistemul stelei Sirius.

— Ei bine, calitatea imaginii este destul de bună, spuse Iuri Voronțov. Numai culorile sînt puțin cam nefirești.

— Am timp puțin, spuse nerăbdătoare vocea de la spatele lui, dar o să vă fac să înțelegeți că ne aflăm în sistemul lui Sirius, iar dumneavoastră ați efectuat pentru prima dată în istoria omenirii un zbor interstelar.

Ceea ce fu mai uimitor este că Iuri Voronțov crezu în aceasta imediat și necondiționat. Nu putea să nu dea crezare acestor cuvinte și iarăși totul se răsturnă, el se afla din nou în cabina navei sale împreună cu misteriosul reprezentant al unei civilizații străine superevoluate.

Acum trebuia să discute ceva pentru că nu putea pierde o asemenea ocazie, dar în cazul lui Iuri Voronțov totul se amesteca și de aceea el puse prima întrebare care îi veni în gînd.

— Vorbeați despre transbordare. Pe ce intenționați să vă transbordați?

— Pe o rachetă de ocazie, spuse reprezentantul altei civilizații.

— Pe ce?

— Vă voi explica totul, numai să nu mă întrerupeți. Acum ne aflăm în sistemul Sirius, iar peste un sfert de oră trebuie să fac transbordarea pe o rachetă de ocazie, care mă va duce pînă la Proțion, unde pot să mai fac o transbordare pe nava care merge spre centrul Galaxiei. Într-un sfert de oră trebuie să vă explic cum să ajungeți pînă la sistemul vostru.

Nu o dată pînă acum, Iuri Voronțov o luase înaintea omenirii. Prin mîinile lui a trecut majoritatea planetoplanelor moderne, el a atins primul viteza apropiată de cea a luminii, s-a așezat primul la tabloul de comandă al navei cu fotoni. Ce-i drept, aceasta era munca lui. Iar acum a devenit primul om care a întîlnit o ființă rațională străină. Nu era specialist în acest domeniu și este îndoielnic că ar fi putut aduce oamenilor mult folos. Dar nu avea dreptul să piardă o asemenea ocazie.

— Vedeți steaua strălucitoare de pe ecranele din stînga bordului? Acesta este Soarele vostru. În principiu ați putea să vă îndreptați chiar într-acolo și să mergeți cu viteza maximă dacă vă grăbiți. Greutatea constă aici

---

DESENE DE DAN COROIU

în faptul că pe traseu există cîteva cîmpuri de meteoriți pe care trebuie să îi evitați. Acum o să vă explic cum să procedați.

— Lăsați meteoriții, spuse Iuri Voronțov. Mă voi descurca eu cumva cu ei. Spuneți-mi mai bine cum ați nimerit pe nava mea?

În spatele său reprezentantul civilizației superevoluate începu să rîdă.

— La fel ca și dumneavoastră, spuse el. Pe ușă.

— Dar unde este nava dumneavoastră proprie?

— Nu am nici o navă.

— Dar cum ați ajuns pînă la Sistemul solar?

— Cu o rachetă de ocazie.

— Nu înțeleg, ce înseamnă aceasta, spuse Iuri Voronțov.

— Aceasta înseamnă că ruta unei expediții trecea prin apropierea sistemului vostru și eu am venit la voi cu racheta acestei expediții.

— E clar, spuse Iuri Voronțov. V-au lăsat să cercetați Sistemul solar, iar expediția a plecat mai departe.

— Cam așa ceva.

— Dar ce s-a întîmplat apoi cu expediția?

— De ce credeți că s-a întîmplat ceva cu ea?

— Dar ei nu s-au mai întors să vă ia?

— Ei și?

— Ați fost doar membru al expediției. Nu puteau să vă arunce așa în voia soartei!

— De unde ați mai scos-o că am fost membru al expediției? M-au luat pur și simplu cu ei o bucată de drum. Ce legătură au

ei cu mine?

— Bine, spuse Iuri Voronțov. Dar de ce cei care v-au trimis la noi nu v-au rezervat o rachetă specială?

— Dar nu m-a trimis nimeni.

— Atunci de ce ați apărut la noi?

Reprezentantul altei civilizații zăbovi puțin.

— Ați pus o întrebare foarte complicată. Pentru a înțelege de ce, trebuie să știți ce rol joacă turismul în viața poporului meu. Noi sîntem călători înnăscuți și nu putem trăi fără frumusețile altor planete. Și vouă, pămîntenilor, vă place să călătoriți, dar la noi această plăcere este mult mai puternică. Voi vă limitați în principal la suprafața planetei voastre, nu practicați turismul cosmic. Noi nu putem trăi fără el, viața fără călătorii nu are nici un sens pentru noi. Să-ți spun drept, către voi am fost adus de ruta mea destul de arbitrar întocmită. Dar eu sînt mulțumit. În sistemul vostru sînt atît de multe peisaje minunate!... Inelele lui Saturn, ghețurile lui Pluton, rîurile metalice ale lui Mercur. Dar Pămîntul însuși cîte frumuseți are!

— Așa, spuse Iuri Voronțov. Pînă acum își închipuia puțin altfel activitatea rațională a altor civilizații superevoluate. Pentru o clipă în fața lui apăru un tablou reprezentînd o noapte adîncă și un felinar în jurul căruia zboară fluturași prostuți strălucind în lumina reflectată. Dar printr-un efort de voință Iuri Voronțov izgoni viziunea. Nu merită să îngroși culorile.

ALMANAH ANTICIPAȚIA

- Așa, repetă el. Ați venit în Sistemul solar pentru a admira minunatele peisaje ale planetelor noastre. Dar pînă acum nu înțeleg cum intenționați să vă întoarceți? - În sensul continuării călătoriei? - Fie și așa. - Cu o rachetă de ocazie. - Deci, asta este! spuse Iuri Voronțov. Viziunea izbucni din nou în fața ochilor săi. - Rezultă că și racheta mea este una de ocazie pentru dumneavoastră? Reprezentantul altei civilizații se fîstîci. - Strict vorbind, nu. Dar înțelegeți, nu am avut altă alegere. O altă rachetă ar fi trecut prin zona voastră minimum peste cîțiva ani, iar eu nu puteam aștepta atîta. Pur și simplu aș muri dacă nu aș călători. - Asta este, spuse Iuri Voronțov. Dar cum ați reușit să mă faceți să zbor tocmai aici? - Pentru asemenea scopuri am un dispozitiv auxiliar special. Un aparat pentru introducerea de semnale false în sistemele de bord. Nu vă supărați, vă rog. Tot acest timp ați alergat după un Soare imaginar, iar în realitate ați zburat spre Sirius. Vă rog să mă înțelegeți corect. Desigur, aceasta este o măsură extremă, dar nu am avut de ales. - E clar, spuse Iuri Voronțov. Se simțea înșelat, dar cu totul din altă cauză. Înainte, întîlnirea cu reprezentanții altor civilizații și-o închipuise cu totul altfel. Niște fluturași, gîndea el, iată ce

sînt ei. Fluturași. Fluturași efemeri. - Și folosiți des asemenea măsuri extreme? - Nu, de obicei ele sînt de prisos. La o rută întocmită corect aproape că nu trebuie să aștepți. - Totul este clar, spuse Iuri Voronțov. Dar de ce nu aveți, totuși, selenoplane proprii? - Vedeți, fiecare civilizație își are calea sa. Noi nu am mers pe linia creării de mijloace de deplasare, ci am elaborat diferite dispozitive auxiliare. Putem să ne facem invizibili, imponderabili, nu avem nevoie de hrană și aer, primim energie direct de la stele, avem mașini excelente de transfer și aparate de genul celui pe care l-am folosit în cazul de față. Adăugați la aceasta faptul că în Univers sînt foarte multe sisteme planetare, că aproape fiecare planetă își are civilizația sa și că aproape fiecare civilizație, mai devreme sau mai tîrziu, inventează un selenoplan. Judecați singur de ce am mai avea noi nevoie de rachete? După părerea mea, racheta este pur și simplu un lux inutil. - Dar ce atitudine au ceilalți față de voi? Cei pe ale căror nave călătoriți. - După mine, bună. Noi nu-i incomodăm. - Chiar și atunci cînd vă amestecați în conducerea navei? - Ei, așa ceva se întîmplă rar. Și apoi - și noi prezentăm interes pentru ei. Aproape fiecare civilizație, din anumite motive, consideră drept un scop al său stabilirea de contacte cu alte

existențe raționale. Noi înșine oferim o astfel de posibilitate, iar comunicarea cu noi nu prezintă nici o greutate. Pe lîngă aceasta, noi furnizăm informații despre diferite planete și încă despre ceva. De exemplu, dumneavoastră ați efectuat pentru prima dată în istoria omenirii un zbor interstelar. - În dauna activității de bază, spuse Iuri Voronțov. Și cine are vreun folos din aceasta? - Greșiți. Trebuia să faceți încercările selenoplanului. Le-ați efectuat în condiții reale de zbor interstelar. De aici au avut de cîștigat toți, în primul rînd creatorii navei. Iar dumneavoastră înșivă? Priviți numai ce frumusețe este aici! Uitați-vă la jocul razelor sorilor de pe Sirius! Dar încă nu ați fost pe planeta a patra. - Vă găsiți aici pentru prima oară? - Nu, de aceea mă și grăbesc. Peste cîteva minute ia startul o rachetă pentru Proțion, iar următoarea va fi numai peste cîțiva ani. Nu aș putea sta într-un sistem cunoscut atîta vreme. - Atunci nu vă mai rețin, spuse Iuri Voronțov. - Dar eu vă pot da informații despre oricare sistem. Mai am cîteva minute. - Poate vă mai duc o bucată de drum? - Vă mulțumesc, dar nu mai este nevoie. Peste un minut racheta spre Proțion va trece prin punctul unde ne aflăm noi acum. Vă mai sfătuiesc încă o dată să vizitați planeta a patra. Acolo sînt păduri de o frumusețe rară. Adio! În cabină se întronă liniștea. Uite așa va zbura și spre Proțion, gîndi Iuri Voronțov. Cu o rachetă de ocazie, cu trusa completă de diferite dispozitive auxiliare... Iar acum trebuia să prindă acea stea de o frumusețe fermecătoare din centrul ecranului de direcție și să accelereze la maximum, pentru că trebuia să se grăbească și nu era neapărată nevoie să evite cîmpurile de meteoriți. Doar și Iuri Voronțov avea instrumente auxiliare - un bloc ireproșabil de conducere și protecție antimeteoritică, verificate în zona de comete exterioară a Sistemului solar.

---

Traducere: VASILE OROIAN

DE TREI ORI pe săptămînă, spre seară, maestrul venea la Institutul de cibernetică și juca șah cu o mașină electronică.

În sala spațioasă și pustie se afla doar o măsuță joasă, cu o tablă de șah, un ceas de control și un pupitru cu butoane. Maestrul se așeza pe scaun, aranja piesele și apăsa pe butonul pe care era scris „pornire”. Pe panoul din față al mașinii se aprindea mozaicul beculețelor indicatoare. Obiectivul fixa tabla de șah cu ochiul lui de sticlă roșie. Apoi, pe un alt tablou, mat, se aprindea o inscripție scurtă: mașina făcea prima ei mutare.

Mașina era mică. Maestrul avea uneori impresia că partenerul lui electronic este cel mai obișnuit „frigider”. Dar, din păcate, „frigiderul” cîștiga întotdeauna. Maestrul încerca de multe ori s-o deruteze fiind nevoit uneori să sacrifice o piesă-două. Drept urmare, se vedea silit să apese pe butonul pe care scria „cedez”.

Mașina nu greșea niciodată. Ea nu era amenințată să rămînă în criză de timp. Maestrul era de profesie inginer și făcea numeroase experiențe cu mașina, pentru a răspunde la o întrebare stranie: „Poate mașina să gîndească?” Uneori îl scotea din sărite impasibilitatea „frigiderului”. Chiar și în momentele critice ale vreunei partide, mașina nu se gîndea mai mult de cinci-șase secunde. Clipind calm din beculețele ei indicatoare, comunica cea mai bună din mutările posibile. Uneori își ridica obiectivul și se uita lung la maestru. Acesta se intimida și greșea.

Zi de zi, venea la Institut un laborant taciturn, care reproducea pe tabla de șah diferite partide jucate de cei mai buni șahiști din epoci diferite.

Experiența pentru care fusese creată mașina se apropia de sfîrșit. S-a hotărît să se organizeze un meci public între mașină și om. În preajma meciului, maestrul venea tot mai des pe la Institut. Își dădea seama că va pierde sigur, și totuși se încăpățîna, și căuta punctele slabe din

jocul mașinii. Mașina, însă, bănuia parcă duelul care o aștepta și juca, zi de zi, tot mai bine.

Cu puțin înainte de începerea meciului, mașina fu dusă la Clubul de șah și așezată pe scenă. Maestrul s-a prezentat în ultimul moment. Regreta profund că a acceptat să joace acest meci. Era neplăcut să piardă în fața tuturor cu „frigiderul”.

Maestrul puse în joc tot talentul său și toată voința sa de victorie. Alese o deschidere pe care nu o mai folosise în fața mașinii și jocul se încinse numaidecît.

La mutarea a cincisprezecea, maestrul îi oferi mașinii un „pion”, în schimbul unui „nebun”. Sacrificiul pionului urmărea o combinație subtilă. Mașina se gîndi zece secunde și nu primi sacrificiul. Din momentul acela, marele maestru știu că va pierde fără doar și poate. Totuși, continuă jocul cu siguranță.

Nimeni din cei prezenți nu mai văzuseră vreodată așa ceva. Toți știau că mașina cîștiga întotdeauna. De data asta, era foarte greu de spus de partea cui va fi victoria.

După mutarea a douăzeci și șaptea, pe tabloul mașinii se aprinse cuvîntul „remiză”. Maestrul rămase uluit și se sili să apese pe butonul „nu”. Beculețele indicatoare se aprinseră achitate. După treisprezece minute, mașina făcu mutarea de care se temea cel mai mult maestrul. Urmă un schimb rapid de piese. Situația maestrului se înrăutăți. Dar pe tabloul mașinii apăru iar cuvîntul „remiză”. Marele maestru apăsă iar pe butonul „nu” și lansă dama într-un contraatac disperat. Treptat, în mozaicul de lumină al beculețelor indicatoare începuse să predomine galbenul. În sfîrșit, s-au stins toate becurile, rămînînd aprinse numai cele galbene. Pe eșichier căzu un snop de raze aurii, semănînd uluitor cu lumina caldă a soarelui.

Mașina se gîndea. S-a gîndit așa patruzeci de minute, deși majoritatea șahiștilor aflați în sală socoteau că nu era cazul să se gîndească cine știe ce. Deodată, luminile galbene se stinseră. Tresărind nesigur, obiectivul își luă poziția obișnuită. Pe tablou apăru inscripția următoare: mutări: mașina deplasa cu prudență un pion. Sala se agita; mulți aveau impresia că mutarea aceasta nu era tocmai bună.

După alte cinci mutări, mașina se recunoscu învinsă. Marele maestru se sculă de pe scaun, se repezi la mașină și ridică apărătoarea laterală. În interior se aprindea mereu becul roșu al mecanismului de control.

Pe scena tixită de șahiști, își făcu anevoie drum un tînăr corespondent al unui ziar de sport.

- Se poate considera dovedit că mașina a fost bătută de un om, adică joacă mai slab decît omul? întrebă tînărul.

- Cred că s-a lăsat bătută, spuse cineva. Juca așa de bine, de fascinant și deodată...

Marele maestru coborî de pe scenă și se îndreptă către corespondent.

- Așadar, spuse acesta deschizîndu-și carnețelul, care e părerea dumneavoastră?

- Părerea mea? întrebă la rîndu-i maestrul. Iat-o! S-a defectat un circuit al elementului 209. Desigur, mutarea cu pionul nu a fost tocmai bună. Cred că s-a hotărît să nu mai cîștige, de aceea și-a ars circuitul. Nici omul nu cedează așa de ușor.

- Dar de ce să piardă, de ce această mutare slabă? întrebă uimit corespondentul.

Marele maestru zîmbi și ridică din umeri.

- Uneori e mult mai uman să faci tocmai o mutare slabă.

---

Născută la 7 august 1969, în satul Guranda, județul Botoșani, într-o familie de țărani cooperatori, Lidia este unul dintre cei 4 copii ai Anetei și ai lui Constantin Elcu. În 1983 termină cursurile Școlii generale din Guranda, în prezent elevă în clasa IX-a la Liceul industrial nr. 1 din Botoșani.

Din 1979, este membru fondator al Cenaclului de anticipație „Selenarii” de la Școala generală din Guranda și cosecretar al cenaclului. Îndeplinește și funcția de redactor la revista de anticipație „Selena”, iar din 1981 face parte din colectivul organizatoric al taberei de creație SF Guranda.

Încă din anii pionieriei s-a remarcat în activitățile culturale, dar și la învățătură, fiecare clasă absolvind-o cu premiul I. Debutul în literatură are loc în 1981, la Festivalul de poezie „George Bacovia” de la Bacău, obținînd premiul III.

Tot în 1981 obține premiul pentru poezie la a XI-a Consfătuire de literatură de anticipație de la Iași, premiu pe care-l va cuceri și la următoarea consfătuire din 1982 de la Sibiu. Lidia Elcu colaborează din 1981 la emisiuni TV și radio. Din același an se scrie despre poezia ei în presa centrală și județeană. Din 1982 este laureată a mai multor premii I pentru poezie SF în cadrul Festivalului național „Cîntarea României”, dar și cîștigătoarea altor premii, cu prilejul unor concursuri literare naționale sau județene!

Publică în Almanahul „Știință și tehnică” din 1982, Almanahul „Anticipația” 1983 și 1984, în revistele „Cutezătorii”, „Tribuna”, „Clopotul”-Botoșani, „Ateneu”, „Selena”.

În 1983, Lidia Elcu obține locul III la faza republicană a Festivalului național „Cîntarea României” cu formația de muzică și poezie SF „Impuls”, spectacol realizat aproape în totalitate după versurile ei.

Lidia își pregătește un volum de versuri, scrie un nou spectacol pentru „Selenarii”, dar ea știe că acum cel mai important lucru pentru devenirea ei ca om este școala, cunoașterea științifică, permanenta iluminare ce trebuie s-o primească din cărți. Poezia Lidiei este o chemare spre înalt, un lucru „imposibil”, spune Lidia, pentru că ce poate fi mai sublim decît născîndu-te atît de aproape de Eminescu. (prof. STELIAN NEAGU)

nu vă mai pierdeți timpul inventînd jocul acesta stupid copiii n-au de gînd să se joace de-a războiul.

---

florile erau distruse ca niște gîndaci de catifea într-o ploaie de răutate dar toate erau frumoase ca și cînd nimeni nu s-ar fi atins de ele.

---

ce haos s-a întîmplat cu mine mi-am încurcat mîinile și picioarele cînd am fost la baie să-mi spăl sufletul va trebui deci să mă caut; sau să dau un anunț la ziar.

---

pluteau pe o stea împleticiți în lumină cîntînd un refren neauzit de nimeni poate doar mimau însă cîntau cu o voință vizibilă.

---

cine ești tu Pămîntule? cine sînteți voi oameni? cine sînt eu? cine sîntem noi aceștia care existăm? e simplu e simplu ca cea mai încurcată încurcătură.

---

un om căuta ziua de mîine cu secole în urmă o găsi la malurile unui rîu apoi se întoarse și așteptă din nou la țărmul unei mări aștepta ziua de mîine pentru a muri a doua oară.

---

Herbert W. Franke este considerat drept cel mai important autor de anticipație contemporan de limbă germană, datorită personalității și lucrărilor lui remarcabile, traduse în multe limbi.

Născut la 14 mai 1927 la Viena, a urmat Politehnica, specializîndu-se în electronică, iar doctoratul obținîndu-l cu o teză de fizică teoretică. Din 1957 s-a stabilit în R.F. Germania, activînd ca profesor (la universitățile din Frankfurt pe Main și München). Profesorat, cercetare, publicistică, literatură — iată tot atîtea direcții în care Herbert Franke și-a cheltuit, de un sfert de veac, energia și talentul. A scris numeroase cărți și studii de știință și de popularizare. Ca pionier în domeniul ciberartelor, a organizat expoziții de grafică electronică, de muzică și filme cu ordinatorul la Viena, Londra, Zürich, München, București, Cairo, Veneția etc. Ca autor de anticipație, a publicat o serie de cărți de succes, ca „Pustiul de oțel”, „Capcana de sticlă”, „Cometa verde”, „Colivia cu orhidee”, „Zona zero”, „Rețeaua gîndurilor” (roman tradus și în românește, Editura Univers, 1979).

Două povestiri pe care le publicăm aici fac parte din volumul „Urmașii lui Einstein” și atestă caracteristicile artei austere a lui Herbert W. Franke: idei SF incitante, o extremă precizare tehnică, o acțiune foarte concentrată. În ciuda firii lui blînde și generoase, Franke, ca autor de SF, abordează cu o ferocitate pregnantă problemele fundamentale ale contemporaneității. Personalitate plurivalentă, Herbert Franke se află, împreună cu Wells, A. Tolstoi, Gernsback, Döblin, Efremov, Hoyle, Lem, Asimov sau frații Strugațki, în fascinanta zonă de confluență a literaturii cu știința. (A. Rogoz).

NU-ȘI PUTEA explica pe ce cale ajunsese fata la el în cameră. Managerul închiriase ultimul etaj al hotelului, totul era închis ermetic și păzit. Darius ședea la aparatul de antrenament, centura cu detectorul cardiac îl fixa de spătarul tare al scaunului, picioarele îi erau prinse în curelele pedalelor. Curba de efort de pe banda de hîrtie cerată a automatului de înregistrare arăta că de două ore muncise cu intensitate, dar pe fruntea lui nu se putea vedea nici cel mai mic strop de sudoare. De cînd intrase fata, angrenajele mașinii de antrenament se opri-

seră, mișcarea parcă înghețase brusc. Darius își aținti privirile asupra ei; era drăguță, foarte drăguță, ca modelele de pe coperțile revistelor ilustrate. — Te admir, spuse fata. Tu ești cel mai mare. Nici unul nu-i grozav ca tine, Darius Miller. Ești fără pereche și te iubesc. Darius rămase nemișcat, nici nu clipi. — Vino încoace, sărută-mă! îi ceru fata. Aici nu ne deranjează nimeni. Totu-i încuiat, nu-i așa? — Da, răspunse Darius. Se apropie și mai mult de el. — Ei, hai odată, sărută-mă!

Sau nu-ți plac? — Ba da, ești drăguță, spuse Darius. Dar tot nu se urni. Cîteva secunde fu liniște, aproape liniște, căci de afară, prin fereastra deschisă se auzea mare gălăgie: corurile fanilor cereau să-l vadă pe Darius Miller. Fata trase cu urechea, se întoarse, se duse și privi pe fereastră. În mase compacte, mulțimea se înghesuia în fața intrării hotelului. Umpluseră întreaga stradă, circulația fusese deviată. — Vrem să-l vedem pe Darius Miller! urlau fără întrerupere. Fata trînti fereastra.

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

- Hai! zise. Știu doar că te țin închis de săptămîni întregi în tabere de antrenament, cantonamente și institute de experimentare. De cînd n-ai mai fost împreună cu oamenii? De cînd n-ai mai avut nici o femeie?

- Trebuie să mă antrenez, spuse Darius.

- Mă numesc Edda, explică fata. Ți-am văzut toate jocurile. Ești unic. Nimeni nu-i atît de puternic ca tine. Și nici atît de iute. Cîte goluri ai băgat?

- Cincizeci și nouă, anul ăsta, spuse Darius.

- M-am ținut după tine din oraș în oraș. Am vrut o dată să te văd de aproape. Și acum sînt aici. Fata veni lîngă el. Mușchii ăștia de necrezut... și voi să-l apuce de braț. Darius se retrase atît cît îi permiteau centurile. Edda îl privi descumpănită. Ei, hai, nu fi răutăcios. Pentru antrenament mai ai tot timpul. Meciul de azi după masă... ăștia doar nu-s adversari pentru tine.

- Vom învinge, da, vom învinge, spuse Darius. Cucerim cupa. Am luat pînă acum nouă cupe. Azi vine și a zecea.

Edda îi urmări privirea.

- Ai toate cupele aici? Arată-mi-le! Vreau să le văd.

Hai, arată-mi-le!

- Nu pot să mă dau jos, spuse Darius. Sînt prins în corzi.

Edda deschise catarama centurilor pectorale, apoi se aplecă și dezlegă curelele pedalelor.

Darius coborî de pe scaun. Cu cunoscutul său mers legănat, se duse la telefon și formă un număr.

- Ce faci? strigă fata, dar el o îmbrînci cu violență. Trase cu urechea. Se auzi un pîrîit și apoi o voce.

Patru ore înaintea marelui eveniment. Consiliul era permanent în ședință. Telexurile băteau, pe displeiuri apăreau chipurile agenților care raportau.

- Aici postul 7, stadionul. Nimic deosebit. Doar chestiile curente. Au fost descoperite și dezamorsate două bombe.

- Aici postul 3, Hotel Splendid. Ascultați, ar putea fi important. În clipa asta a sosit Raggadru. Știți, hipnotizorul indian. A fost salutat de Spencer în persoană. Poate că vor să încerce cu hipnoza.

- N-au decît să încerce, zise Haimes, psihiatrul clubului.

DESEN DE SANDU ȘTIURCA

Ceilalți rîseră.

Președintele se întoarse spre medic.

- Ia zi, ce idee ți-a venit, doc?

Medicul își drese glasul.

- Cu mijloace atît de banale ca laxative și somnifere, nu mai e astăzi nimic de făcut. În această privință, adversarul a luat suficiente măsuri de protecție. Dar...

- Aha, planul doping, întrerupse președintele.

- Da, confirmă medicul. Totu-i pregătit. Dacă pierdem jocul, cîștigăm la arbitraj. Am mituit experții. Vor găsi produse interzise, vă garantez.

- Și strategia? întrebă Bob pe antrenorul principal.

- Computerul a analizat ultimele jocuri și a elaborat programul în consecință. Planul definitiv nu-l poate face decît după primele minute de joc. Apoi indicațiile vor fi transmise jucătorilor pe calea undelor.

- Perfect, spuse președintele, răvășind un teanc de bilețele cu notițe.

- Hank, cum stăm cu publicul?

Hank Mowli, un regizor de film și televiziune, sări în picioare:

- Publicul ne urmează.

- Și dacă se răzgîndește?

- Șefule, sîntem stăpîni pe instalația de amplificare. Dacă publicul nu-i destul de frenetic, punem banda cu aplauze și strigăte. Sigur că sînt pregătite și benzi cu fluierături și huiduieli, pentru cazul că adversarul se dedă la porcării.

- Ați mai exersat K.O.-uri și leșinuri? Ultima dată, Larry a făcut impresia unei lebede muribunde.

- De data asta are să pară real - nu-ncape nici o îndoială -, l-am implicat și pe medic. Comoție cerebrală sau cîrcei, totul decurge perfect.

Președintele zîmbi mulțumit.

- O să meargă.

---

Se îndreptă spre Hartigan, juristul.

— Și tu ce ai în vedere? Juristul rîse.

— Toate garanțiile juridice au fost luate în seamă. Pentru cazul cel mai rău, am angajat un om care a fost pe vremuri campion la aruncarea cu ghioaga la țintă. Are sarcina ca, spre sfîrșitul meciului, să zvîrle o sticlă de bere în capul unuia dintre jucătorii noștri. Pe chestia asta introducem un protest și avem un atu. Dacă ceilalți cîștigă, determinăm anularea jocului.

— Excelent! spuse Haimes.

În momentul acela sună telefonul interior. Bob ridică receptorul.

— Bob, la mine este o fată, ce să fac?

Darius ascultă cu atenție, apoi spuse:

— Da, Bob. Desigur, Bob. Apucă fata de braț.

Edda țipă:

— Mă doare. Încercă să se elibereze, dar Darius o ținea ca într-o menghine. Pînă la urmă, renunță la orice rezistență. Părul i se ciufulise, rujul se întinsese. Nu mai arăta așa de drăguță.

Apoi, pe ușă se repeziră paznici, în frunte cu Bob.

— Ce cauți aici, zdreanță? țipă el. Fața îi era lividă de furie. Scoateți-o de-aici!

Bărbații în uniforme cenușii, cu emblemele roșii ale clubului, o înșfăcară pe Edda și o tîrîră afară.

— Darius, tu stai și muncește mai departe, spuse Bob cu o voce blîndă. Îl ajută să se ridice iar în scaun și-i fixă centurile. Mai ai o oră de lucru. Știi doar, încheieturile trebuie să fie perfect dezanchilozate.

— Da, Bob, răspunse Darius și începu să pedaleze.

Președintele ieși din cameră și încuie ușa. Paznicii stăteau afară și țineau strîns fata să nu fugă.

— Ce voiai de la el? întrebă Bob.

— Am să ți-o spun pe

șleau, scîrbosule, strigă Edda. Mi-a făcut un copil și nu vrea să-mi plătească. Dar am să-l dau în judecată. Am să fac un scandal de o să mă pomeniți. Am să-l împiedic...

Bob o întrerupse.

— Luați-o de-aici. Duceți-o jos în holul hotelului.

Apoi porni în spatele grupului de bărbați care mai mult o purtau decît o însoțeau pe fata ce se zbătea.

În fața ușii hotelului, se opriră. Bob ieși, luă un megafon și, încetul cu încetul, strigătele amuțiră și se făcu liniște. Bob ridică mîna în semn că vrea să vorbească:

— Oameni buni, rosti el, fiți înțelegători. Darius trebuie să se antreneze. Vrem doar să cîștigăm jocul pentru voi. El se gîndește la fiecare dintre voi. Veniți azi după-amiază pe stadion. Se va bucura din tot sufletul. Și acum faceți loc. Aici e o femeie, a încercat să-l împiedice pe Darius să se antreneze. A intrat pînă în camera lui. A trebuit s-o scoa-

tem cu forța. Faceți loc, ca să poată pleca!

Oamenii se dădură puțin în lături. Paznicii o îmbrînciră pe Edda pe drumul care i se deschisese. Cîteva clipe, fata rămase parcă izolată în mijlocul mulțimii, apoi spațiul se închise brusc și nu se mai auziră decît strigătele de furie oarbă ale fanilor.

Bob stătea în spatele portalului și privea afară prin geamul albăstrui. Tumultul din spatele acestuia îi amintea desfășurarea unui film.

Hartigan, juristul, i se alătură. Pe chipul lui se citea o ușoară îngrijorare.

— Și ce-o să fie dacă e ceva adevărat din povestea ei? Cum poți fi sigur că a mințit?

Bob zîmbi. Ochii lui mai urmăreau încă scena de pe stradă.

— În definitiv, ție pot să-ți spun adevărul, murmură el. Ai auzit vreodată ca un robot să ajungă tată?

Traducere: A. GARTNER

DESEN DE H. WENSKE

---

(Traiul în spațiul cosmic îi învață pe cei în cauză să fie obligatoriu și necontenit prevăzători. Acest lucru e valabil și pentru ceilalți).

CONTACTASERĂ solul pe o suprafață netedă din interiorul craterului. Nu departe de ei era nava străină. Își aruncară privirile dincolo, dar ca și ei și ceilalți rămaseră în interior. Acum, cînd pentru prima dată ar fi putut să se apropie unii de ceilalți, ezitau. Și amîndoi doriseră atît de mult să întîlnească oameni.

Solnow se apropie din nou de emițător. După încercările chinuitoare de mai multe săptămîni a reușit să se înțeleagă cu ei cît de cît.

După un timp îi comunică lui Bradford: „Am programat o întîlnire cu ei. Unul de la ei și unul de la noi se vor întîlni la mijlocul porțiunii de iarbă“.

„Cine merge?“ întrebă celălalt.

Solnow rămase pe gînduri o clipă. „N-avem voie să riscăm. Îl trimitem pe Socrates“.

Urmăriră din navă cum robotul dispăru prin deschizătură. Avea ordinul de a analiza precis organismul străinului.

În scurtă vreme veni un semnal. Socrates se întorcea.

„Cum arată ei?“ întrebă Bradford.

„Aproximativ un metru și jumătate înălțime, două mîini și două picioare. Oasele sînt constituite dintr-un aliaj de wolfram și aluminiu; înmagazinare de energie pe bază electrochimică, gîndire pozitronică...“ Își continuă descrierea încă un timp, după care Bradford îl întrerupse dezamăgit:

„Iarăși nu sînt oameni! Sistemul lor n-are nici cea mai mică asemănare cu al nostru. Ei seamănă mai mult cu Socrates al nostru!“

„Tocmai asta-i“, murmură Solnow, „și mă întreb...“, oprindu-se.

„Ce vrei să spui?“, întrebă Bradford.

„Dacă ne sînt asemănători, trebuie să se și comporte asemănător! Te-ai gîndit la asta?“

Bradford rămase puțin pe gînduri: „Crezi că...?“

„Bineînțeles!“, îl asigură Solnow.

Săriră prin trapă și alergară spre nava străină. Dincolo se deschise o ușă și trei făpturi ieșiră afară. Erau puțin mai mari decît ei, foarte zvelți, piele gălbuie, craniul mare, puțin cam ciudați. Dar erau oameni! S-au întîlnit la fișia verde. Au început să strige unii la alții. Nu s-au putut înțelege deloc. După un timp Bradford le întinse mîinile. Au priceput imediat. Primul pas era făcut.

De data asta roboții așteptau liniștiți în nave.

Traducere: WILHELM JÄGER

DESEN DE H. WENSKE

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

— Nu-i sarcina noastră să decidem asupra vinovaților sau nevinovaților, spuse Vertain, președintele comisiei. Vrem să descoperim cum s-a ajuns la catastrofă. Realist, precis, exact. Fără emoții. Asta-i totul.

În mica sală de ședințe a Institutului erau reuniți experții autorității de control și membrii expediției, în măsura în care se întorseseră. Doar pe marele ecran se putea observa o mișcare: ce se vedea era o fetiță de cinci sau șase ani, înconjurată de jucării, dar copilul nu era atras decît de dulciurile ce-i fuseseră puse la îndemînă. Ascundea bomboanele de ciocolată învelite în hîrtie colorată în spatele unor animale de pluș și al unor perne, se uita în jur, trăgea cu urechea, le ascundea în alt loc...

Vertain se îndreptă către un om de statură impunătoare așezat în partea dreaptă a rîndului format de participanții la expediție.

— Cel mai bine ar fi fost să începi dumneata, Gowin.

— În ordine.

Gowin își luă privirea de la copilul care se juca. Puțin nesigur, începu:

— Preambulul este cunoscut. Institutul de Cercetări al Mediului Înconjurător avea nevoie de date noi. În ultimul timp se schimbase compoziția aerului din exterior, crescuse procentul bioxidului de carbon și al azotului. De asemenea, crescuse și conținutul în bacterii. Urma ca noi să descoperim cauzele. Din partea guvernului, am primit o autorizație de ieșire pe uscat.

Se opri.

Președintele îl ajută să continue.

— Ați fost echipați corespunzător?

— Da. Desigur. Aveam de toate. Alimente, apă, filtre de aer, medicamente...

— Dar arme nu, interveni Petrovski, șeful tehnic al Institutului.

— Arme nu, dar pentru ce să le fi luat?... Habar n-aveam pe atunci. Cine ar fi putut să-și închipuie că afară... (Fără să vrea, Gowin privi spre fereastra prin care pătrundea în sală o slabă lumină galben-verzuie.) Socoteam lumea de afară moartă. De ani de zile n-a mai părăsit nici un om orașele noastre de pe fundul mării.

— Tocmai, spuse Petrovski.

Vertain făcu un semn cu mîna.

— Mai departe, ceru el.

— Am călătorit în trei vehicule speciale, fiecare dintre ele constituind un sistem autonom de supraviețuire; jos, o încăpere de locuit; sus, cabina de comandă acoperită cu cupolă din sticlă de cuarț cu conținut de plumb, ca protecție împotriva radiațiilor. Totul era închis ermetic din cauza bacteriilor. Deci, blindate pe șenile, cîte unul pentru două persoane. Un vas de acostare ne-a dus la mal.

— Ce se vedea afară? întrebă biologul Ruarka.

— La început, am găsit totul așa cum ne-a fost descris: ruinele suburbiilor, munții de moloz și gunoi, praful, ceața; soarele se deslușea doar ca un disc lăptos.

— Animale, plante?

— Nici un fel de animale, la început, răspunse Gowin. Mai tîrziu am speriat niște șobolani. Exemplare cărnoase, grase, mult mai mari decît cele descrise în lucrările istorice. Puteau să fie vreo mie, pe un loc viran,

între dărîmăturile unui zid. Murry și cu mine am coborît să prindem cîțiva. Evident, eram îmbrăcați în costumele de protecție. Am luat plase cu noi, eram pregătiți pentru o vînătoare. Dar ei n-au fugit, ci au venit spre noi. Nu, nu ne-au atacat. Ne-au adulmecat cizmele, s-au așezat pe labele dinapoi. Puteam să-i apucăm cu mîna.

— Între timp, au fost cercetați, interveni Ruarka. Sînt șobolani albi. Albinos. Bine hrăniți. De-a dreptul îndopați.

— Ar fi trebuit dă ne dea de gîndit, spuse Gowin. Dar voiam să mergem mai departe, să pătrundem cîțiva kilometri în interior; drumul era dificil... Deseori a trebuit să înfruntăm niște mase vîscoase, detritus putrezit care, pe ici, pe colo, a început să se scurgă. Odată, vehiculul lui Anthony s-a scufundat pînă la jumătate în această masă, am avut de furcă pînă ce, cu cabluri de oțel, l-am putut trage afară. Mai tîrziu, am sesizat ceva privind modificarea compoziției aerului. Ajunsesem la albia unui rîu, cursul apei era stăvilit – un pod dărîmat, niște aluviuni îngrămădite –, lichidul se scurgea peste maluri, forma băltoace și mici lacuri, iar pe malurile acestora am găsit un acoperămînt de culoare cenușiu-verzuie, ciuperci sau alge. Acolo procentul de azot se afla considerabil peste nivelul normal.

— E vorba de simbioze, explică Ruarka, alge și bacterii cu un metabolism remarcabil. Eliberează azot și consumă în schimb...

Vertain îl întrerupse.

— Poate că o simplă referire la buletinul de analiză este suficient. Acum acesta este accesibil la banca de date sub indicativul UP 7.

---

- Ar fi totuși de adăugat că apariția acestor organisme nu explică defel creșterea conținutului în azot, adăugă Ruarka.

Se produse o mică pauză. Vertain răsfoia un vraf de fotocopii.

- Poate că mai în interiorul teritoriului s-ar fi găsit mai multe puncte de referință.

- N-am ajuns pînă acolo, raportă Gowin. Greutățile

au început să se înmulțească. Chiar în fața noastră se prăbuși o clădire. Cît pe ce să fim îngropați sub dărîmături! Apoi, Larry trecu cu blindatul său printr-o vîlcea în care se întindeau cîteva băltoace cu un lichid tulbure. Am crezut că e apă, dar a fost vorba de acid sulfuric. Articulațiile șenilelor s-au corodat, vehiculul a devenit inutilizabil și a trebuit să-l abandonăm. Din acel

moment, am călătorit numai cu două tanchete, ne împărțeam cîte trei camera de locuit. Cam incomod, dar încă nici un motiv să ne întoarcem.

În noaptea aceea, s-a întîmplat incidentul cu containerul de cobalt. Aparatele noastre Geiger fuseseră permanent în funcțiune și doar rareori am ajuns în zone fierbinți. Evident că treceam cu o deosebită atenție în revistă locurile în care intenționam să înnoptăm. Așa am făcut și de data aceasta. Totul a fost în ordine. Cînd ne-am trezit, indicatoarele Geiger ticăiau ca înnebunite. Mai întîi ne-am îndepărtat de zona radiațiilor și abia după aceea am cercetat ce se întîmplase. Sub vehiculul lui Ed se afla un container de cobalt deschis. Cîmpul radiațiilor gama ajunsese pînă la locurile noastre de dormit.

- Pînă atunci n-ați bănuit nimic? întrebă Petrovski. O umbră trecu peste chipurile participanților. Picle groase și negre pluteau afară prin fața ferestrei. Vertain aprinse discul luminiscent.

- Nu, răspunse Gowin. Ne aflasem într-o vale - containerul s-ar fi putut rostogoli de la sine. Știam doar cu cîtă neglijență au manevrat, pe vremuri, locuitorii orașelor reziduurile radioactive.

Ruarka ridică mîna:

- Poate că totuși ați tratat cu prea multă ușurință regulamentul de securitate?

- Nu, am fost, fără îndoială, neobișnuit de prudenți, îl liniști Gowin. Nu ne mai simțeam atît de în siguranță ca la început. Dar tocmai de aceea nu știam dacă nu cumva n-o fi vreo închipuire de-a noastră... existau semne...

- Ce fel de semne?

- Sfărîmături ce cădeau, un pod care părea că tocmai se prăbușise, cîteva urme șterse... dar toate puteau fi și de origine naturală.

DESEN DE SANDU ȘTIURCA

ALMANAH ANTICIPAȚIA

- Cum v-ați simțit după acțiunea radiațiilor? întrebă Griscoll medicul.

- O greață ușoară, care însă a dispărut după un timp. Numai Larry nu-și revenea. El s-a aflat cel mai aproape de container.

- ...și a recepționat doza cea mai mare, adăugă Griscoll.

- Apoi s-a întîmplat nenorocirea cu Ed. Ajunsesem la niște munți de gunoaie îngrămădite unde ardea ceva. Încă de departe, am simțit mirosul, chiar prin filtre. Deasupra mormanelor se ridicau nori negri. Nu era un foc deschis, mai curînd o mocneală. Vîntul împingea cenușa spre noi, iar aerul fierbinte ne frigea. În apropiere, am găsit niște plante cărnoase, neobișnuite, cu frunze late, verzi cu o nuanță roză. Creșteau în băltoace. Ed a coborît, intenționa să culeagă cîteva exemplare. Atunci apa se învolbură, un animal lung de culoare albă-cenușie îl apucă de picior cu fălcile-i puternice. Se prăbuși... din toate părțile s-au apropiat altele și l-au înconjurat... nu l-am mai putut ajuta.

Biologul își drese glasul:

- Gowin ne-a dat fotografiile. E vorba de un gen de caimani cu ochelari, dar mai mari și nepigmentați.

- Mai departe, ceru Vertain. Vă rog, continuați.

- Rămăseserăm cinci. Desigur că am făcut cale întoarsă. Am vrut să ne înapoiem cît mai repede. Într-un moment în care am încercat să îndepărtăm o grămadă de bare metalice ce ne stăteau în drum, Anthony a auzit niște plînsete. Zgomotul venea dintr-o pivniță. Anthony și cu mine ne-am furișat cu grijă, am coborît cîteva trepte și am văzut omul; un individ murdar, cu părul îmbîcsit, îmbrăcat în zdrențe. Se apucase să bată fetița...

Ca la un ordin, toți priviră

la copilul ce mai putea fi văzut pe ecran. Adormise pe un scăunel, dar dormea neliniștit, sucindu-se încolo și încoace.

- Cînd ne-a văzut, a dispărut ca fulgerul, ascunzîndu-se într-o gaură întunecată. Nu l-am urmat. Copilul plîngea. Anthony a vrut să-l ridice, dar copilul l-a zgîriat și a trebuit să-l ajut. Lovea în jur și mi-a smuls masca de aer de pe obraz. Dar Anthony înnebunise cu totul. A luat copilul cu el, l-a băgat sub duș i-a dat să mănînce. După o oră, fetița se lăsa mîngîiată, dar numai de Anthony. La stăruințele lui, am luat copilul cu noi. Ce puteam face altceva? Apoi atacurile au devenit deschise și am văzut oamenii - ființe zdrențăroase, mulți schimonosiți, cu mutre încruntate și pline de ură.

- Poate că erau pe deplin normali și nu încercau decît să apere ceea ce le aparținea.

- Poate, spuse iritat Gowin. Și continuă: Am dibuit un drum care să ne scoată din cîmpul de ruine, dar ei trebuie să fi observat că dacă o luam pe acolo le vom scăpa cu totul. Mai era de străbătut o trecătoare îngustă și acolo mai făcură o încercare. Construiseră o baricadă și aruncau cu pietre în noi. Apoi se auziră împușcături, numai trei sau patru, dar un glonte străbătu cupola de sticlă și-l lovi pe Anthony.

Se opri puțin. Se uită la copilul care dormea fără să-l vadă de fapt. Nimeni nu vorbea. Apoi Gowin își încheie raportul:

- Pînă atunci, abia dacă ne apăraserăm, dar atunci... e adevărat nu aveam arme; aveam în schimb aruncătoarele de flăcări. În unele locuri le întrebuințaserăm pentru a ne netezi drumul. Acum le-am pus din nou în funcțiune. Am îndreptat flăcările înaintea noastră și,

acoperiți astfel, am străpuns baricadele. Patru ore mai tîrziu, ne-a preluat nava. Asta-i tot.

Vertain extrase din fanta distribuitorului rola cu textul imprimat al discuțiilor, netezi hîrtia și o împături. Partea oficială era încheiată, dar toți rămaseră la locurile lor.

- Și ce vom întreprinde mai departe? întrebă Petrovski.

- Afară sînt oameni. Habar n-am avut. Strămoșii lor aparțin probabil acelora care n-au participat la refugiul sub apă. Au preferat viața în smog, murdărie și aer poluat, unei existențe curate, dar sub apă. Au trăit mai departe în orașe și n-au fost în stare să împiedice degradarea lumii lor. Nimeni n-a putut bănui că, în aceste condiții, unii dintre ei au rămas în viață.

Vertain pronunță ceea ce se întrebau cu toții:

- Trebuie oare să-i ajutăm? Nu pot fi chiar atît de mulți. Să-i aducem aici în lumea noastră sigură și igienică, așa cum am făcut cu fetița care doarme acolo? Copilul își duse mîinile în fața ochilor de parcă încerca să se ascundă.

Gowin avea ca și ceilalți inima îndoită. Oare copilul va fi mai fericit aici jos, sub apă? Din nou privi pe fereastră. Apa era tulbure, particule înnămolite pluteau prin fața geamului - plancton, bulgări de bacterii, materiale din instalațiile de purificare. Care le era misiunea? Unde? Vag, Gowin își aminti de un raport de demult despre mări - despre apă albastră, azurie, limpede, precum cristalul.

Traducere: A. GARTNER

---

MOTO: „Singura mea teamă cu adevărat mare este nașterea mea. Cînd m-am născut mi-a fost frică de moarte, cea mai mare frică din viața mea. Sînt recunoscător profund mamei mele că murindu-mă a vegheat asupra nașterii mele.“

- VĂ ROG, mai repede. Pînă acum trebuia să vă fi pregătit. Așteaptă o mulțime de oameni.

- Da, da... Imediat.

Bătrîna scotocea tremurînd prin geanta mea de voiaj, privind speriată la oamenii care-i urmăreau încruntați gesturile. Scoase, în sfîrșit, cartela cu contul ei și o înfățișă robotului din spatele ghișeului, care aștepta, răbdător, cu biletul în mînă. Îi atrase amabil atenția să-și pună bine biletul ca să nu-l piardă sau să uite unde l-a pus. Bătrîna plecă zîmbind, înfășurată în mantia-i pămîntie.

- Dumneavoastră?

- Un bilet pînă la...

Coridorul era împestrițat de tot felul de mutre și civilizații. Fusese un sezon bogat și fructuos pentru agenția de turism a Pămîntului.

...Văzuse tot ceea ce se putea vedea timp de 7 ani și era destul de mulțumită. A vrut tot ceea ce era mai frumos ca s-o încînte și s-o scoată din starea apatică, de neîncredere și plictiseală, cu care-și părăsise casa. Mai avea timp să se plimbe, așa că nu avea de gînd să se întoarcă. Își planificase să vadă toate locurile minunate ale Universului. Toate cele care o puteau antrena.

- Dumneavoastră?

- Eu? A, da! Un bilet pînă la Frontieră.

- Pentru cînd?

- Cu prima cursă.

- Peste 5 minute plecarea! Poftiți!

- Mulțumesc!

Cineva pufni încercînd să se abțină. Femeia nu se întoarse. În schimb, obrajii i se pătară în portocaliu, dîndu-și seama că se făcuse de rîs mulțumind robotului...

Cursa stătea împietrită pe locul ei așteptînd semnalul de plecare. Oamenii mișunau în jur ca într-un roi. Ajunse la locul ei și se lipi de hublou. Va avea timpul să gîndească la tot ce a făcut aici și la tot ce avea de gînd să facă.

Centura automată o cuprinse în brațe, fixînd-o de scaun. Apoi, tot aerul năvăli spre ea, atît cît să clipească, și totul în ea își reveni. Privi pe hublou cum totul se comprimă pînă cînd Pămîntul rămase ca o minge pierdută în vid. Centura se retrase politicoasă, lăsînd-o liberă.

- Ce nostim trebuie să fie! spuse cu o voce mică și cristalină, urmată de un hohot de rîs. Te duci să te întîlnești cu tine însăți...

- Ai mai fost vreodată acolo? îi tăie elanul o voce gravă de bărbat.

- Și cine îi crede că nu e într-adevăr o oglindă, o oglindă de mii de metri, de zeci de kilometri, pe care te plictisești s-o controlezi dacă e sau nu terminabilă, și atunci accepți să zici că da, este o frontieră a lumilor noastre.

- Ai mai fost acolo vreodată?

Sigur că nu o cunoștea pe fată și că întîlnirea cu el însuși îl tulburase teribil. Se întoarse să vadă bărbatul ce-i vorbise. Avea părul alb, iar ochii întunecați de sprîncene stufoase dovedeau înțelepciune și profunzime. Părea un om apăsat de propria lui

dreptate...

- Ai mai fost vreodată acolo?

Întrebarea avu un ecou ciudat, și parcă pentru moment se făcu liniște deplină cînd toți s-au întors către el și parcă și motoarele înghețaseră în vid. Fata înghiți în sec, se strînse în scaunul ei și privi pe fiecare. Apoi se îndreptă deodată și, parcă pentru a-și face curaj, strigă:

- Ei, nu, n-am mai fost acolo, și ce dacă? Dumneata ai mai fost? Și ce? Vrei să zici că e chiar o barieră? Între ce? Între două lumi paralele? Dumneata crezi așa ceva? Că te întîlnești cu dumneata, că gîndești exact ca și celălalt și că, așa, întîmplător, faceți aceleași gesturi, exact aceleași gesturi, în același timp? Sau că aveți aceleași gesturi? Și poate că iubiți exact aceeași femeie?

Bătrînul se întoarse gînditor în scaunul lui; privi hubloul și întunericul îi cuprinse toate gîndurile. Fata zîmbi, fericită că a scăpat de acest subiect, și se întoarse la hubloul ei. Apoi începu să se încrunte, poate îi părea rău, și își lipi nasul de geam. Călătorii se întoarseră, fiecare la locul său. Timp de cîteva minute, în afară de vuietul monoton al motoarelor, totul tăcu. Fata se desprinse de la hublou și întrebă. Vocea-i subțire părea gravă și speriată:

- Dumneavoastră ați mai fost acolo?

Omul se întoarse. Îi răspunse, însă cu gîndul aiurea.

- Da...

- Și ce vă face să fiți atît de sigur că omul care apare în fața dumneavoastră e altul decît oglindirea propriei persoane?

- Nu știu... Ai să vezi cînd vei fi acolo...

- Dar...

Se opri. Își dădu seama că nu va mai afla nimic. Omul nici nu

pură a lovi peretele de sticlă. Sticla cedă crăpînd în rîuri uriașe către cer și pămînt. Un curent puternic o atrase spre spărtură. Nu putea să-și dea seama ce se întîmpla. Totul se petrecea uluitor de repede. Parcă îngheța.

Toți se întoarseră și priviră înspăimîntați spectacolul. Se așteptau s-o vadă dincolo prin geam. Dar Frontiera se refăcu uluitor, integrînd-o și pe femeia aceea, topind-o parcă, amestecînd-o în masa compactă pînă ce spărtura dispăru. Se putea ghici acolo o siluetă zbîrcită, care cu timpul se pierdu și Frontiera își recăpătă luciul sinistru și transparent.

---

Femeia se trezi singură, înconjurată de ea însăși, căci nu se vedea decît pe sine în toate ipostazele ce i-au creat faima de ciudată, stranie. Era zăpăcită. Nici nu visa să se fi regăsit și totodată să se fi răspîndit așa, ca și cum ar juca rolurile propriilor amintiri în același timp. Și totuși nu era singură, numai cu ea, exista cineva fals, care nu putea fi confundat în nici un caz. O recunoscuse. Era cu Ea, cealaltă parte din ea. Se găsiseră și acum erau împreună. Numai că acum privea în ea însăși, cu toată ființa, și acolo era nevoie de ordine.

— Sînt aici ca să te ajut să te vezi. Ca să ne ajutăm reciproc.

— Mulțumesc... Cuvintele nu trebuiau rostite. Buzele îi rămaseră încremenite pe același zîmbet. Însă vorbele le auzi perfect.

— Aveam nevoie de tine ca să fiu și eu cineva. Acum sînt, și pot să te ajut.

— Mulțumesc... Deși nu înțelegea la ce-ar putea s-o ajute. Ordine, asta trebuie să facă acum, ca să o găsească pe deplin.

— Știu ce avem de făcut. Am să te ajut.

— Ajutorul ăsta pare numai rostit. Cum?

— E nevoie să te înțelegi, să știi precis de ce faci asta sau de ce ai făcut asta. Să nu te mai miri de propriile reacții și sentimente.

Începuse să descîlcească amintiri și gînduri și să încerce să și le explice. Întotdeauna se încurcă în propriile idei. Atunci intervenea cealaltă adunînd și scăzînd, integrînd astfel personajul fiecărei scene, ajutînd-o să

priceapă. Un personaj complex, care se strîngea străbătînd timpul cu iuțeală.

— Valoarea mea logică, asta-i lipsea. Și-acum, am regăsit-o. Mă simt perfect așa: să știu ce fac și ce gîndesc, din cauza cui și cu ce folos. Acum pot să mă admir: am reușit, e un rezultat frumos pe care l-am obținut dărîmînd Frontiera. Frontiera mea, în care se răsfrîngeau întrebările și instinctul meu pînă la logică.

Rămase singură. Valoarea logică se integrase în același personaj care acum juca rolul prezentului. De-abia acum se căuta cu disperare. Oamenii, unde erau oamenii, cei cu care venise, cei pe care acum era capabilă să-i înțeleagă? Privi în jur. Căută Frontiera măcar ca să vadă, să le explice ceea ce ei n-aveau cum să înțeleagă. O ceață deasă o înconjura și nimic nu mai era de văzut. Dezordinea, trebuia să facă dezordine, să se vadă, să se audă. Valoarea logică nu răspundea decît la întrebări și nu putea s-o ajute mai mult. Se chinuia și nu găsea o ieșire să vadă, măcar să vadă ceva, orice. Ochii nu-i mai serveau la nimic și, de fapt, întreaga ei ființă nu-i era de nici un folos în vidul în care plutea.

— Și nu te mai poți baza pe nimic? Pe nimic!?! Totul e abur aici, totul zboară?...

— Și pentru ce-ți trebuie o bază? Ești singură și în siguranță aici. Nu te paște nici un pericol...

— Sînt singură? Și atunci pe cine să mă bazez?

— Pe nimeni, pe nimeni să nu te bazezi. Dacă îți trebuie neapărat o bază, du-te și împușcă-te... În moarte vei găsi o bază sigură... De-acolo încep toate...

— Ce vrei să spui cu asta?

„Ce vreau să spun? Dar cui îi pasă ce vreau să spun? Și ce importanță mai are?“

— Dar pentru mine are. Ce rost mai are să vorbesc, să mă mișc, să gîndesc, dacă în jur nu e nimic? Și pentru ce să fug în moarte cînd te-am găsit, m-ai ajutat să mă ordonez, să mă admir, să mă pregătesc... Să mă pregătesc? Pentru ce? Vreau să greșesc, am dreptul la o viață, numai prin viață pot realiza ceva, oricît de neimportantă ar fi drumurile, ele sînt căi spre a mă afla... vreau să trăiesc, pur și simplu...

„Știi proverbul: Viața trece,

iar morții rămîn...?“

— Dar prin viață simt că trăiesc, existența mea fizică mă poate salva de la această stare inertă, fără nici un folos. Viața reprezintă existența fizică, să știu și eu că mă doare ceva cînd mă lovesc, să pot să mă lovesc de ceva sau să am de ce să mă lovesc...

„Existență fizică? Și la ce bun tot chinul ăsta, cînd poți avea aceleași reacții și ca antimaterie, sau, hai să nu-i zicem antimaterie. Poate că într-adevăr și aici există o diferență. Vezi toate lucrurile pe dinăuntru. Un zid nu este numai în dreapta sau numai în stînga, este pretutindeni: și în dreapta, și-n stînga, și-n față, și-n spate, și sus, și jos. Îl respiri, îl inspiri, este în tine, și îl poți simți cu toți porii tăi. O foaie, o bară de metal, o casă, un munte... orice... Ce cîștigi cu asta? Nimic... Satisfacție! Și atunci totul prinde a se transforma pînă cînd ajungi la pietre, pe care începi să nu le mai mănînci, să nu le mai poți digera, să le consideri niște ruine ale unei foste inteligențe, ale unei foste civilizații. Și crești în tine atîta timp cît Soarele știe să strige din orice ungher cu energie. Pentru că orice gîndești tu acum cînd mă asculți, sau chiar dacă nu ești în stare să mă asculți, nu reprezintă altceva decît bolovani, care vă încarcă inimile. Apoi degeaba încercați să le mai ridicați, cad spre centrul vostru, trăgîndu-vă în voi, întorcîndu-vă înapoi la voi înșivă și nu mai puteți decît să vă resemnați alunecînd în propriul vid, sufocați de golurile voastre care v-au rămas de cînd ați murit. Și cu asta realizați ceva? Vă chinuiți, vă schingiuiți singuri scurgîndu-vă spre ceea ce sperați să vă facă fericiți. Și atunci, într-adevăr, faceți din moarte o lume a voastră, minunată, care nu-i altceva decît un cuptor care vă lasă liniștiți să vă topiți bolovanii. Și scăpați de tot ceea ce aveți mai bun: îndoielile.“

— Dar nu-nțeleg pentru ce eu să devin altceva, să mă transform. Un gînd, să devin un gînd. N-aș mai putea să cred în nimic: nici în perete, bolovani, casă, munte. Vreau să le simt, să le simt. Nu să le străbat ca o undă. Asta e - o undă.

Îmi trebuie o idee... Îmi trebuie neapărat o idee... Un om nu suportă singurătatea și fuge, fuge. Și eu vreau să fug, dar nu

mai am cum. Picioarele mi-au devenit fără de folos și simt că mă rostogolesc undeva, măcar de-aș putea să văd... O idee... Dă-mi o idee... Ce să fac?

„Pentru ce-ți trebuie o idee? Ți-am mai dat una și văd că speri să te salvezi. Pe mine nu cred că mai are de ce să mă salveze cineva. Am ajuns aici și nu-mi mai trebuie altceva. De aceea spun tot ceea ce gîndesc, ca să nu apuc să mă scufund în mine. Scot bolovanii pe gură, care văd că aici devin aburi. Și știi foarte bine că fără tine totul ar fi trecut pe lîngă noi. Ce ghinion! Am distrus podul pe care trebuia să trecem (ce coincidență! amîndurora deodată) dincolo: fiecăreia în moartea ei. Și nu poți să spui că exiști, dar nici de inexistență n-ai cum să pomenești. Ne aflăm undeva la granița dintre viață și moarte, sau dintre tu și eu. Sîntem cîte două persoane deodată și, totuși, ceva cu totul și cu totul diferit. Eu mi-am găsit baza și mi-am topit tot ceea ce mă apăsa, dar tu continui să te afunzi din ce în ce mai mult în tine și teamă mi-e că nu mai e nici o scăpare... Ți-e frig?“

- Cred că înțeleg. Sîntem perfect diferite. Tu aveai neapărată nevoie de mine, pe cînd eu te puteam evita. M-ai implorat să te scot de-acolo pentru că erai orfană și cîte astfel de... de... nici nu știu cum să le zic, așteaptă dincolo de oameni care să-i salveze. Sînt toți acolo la geam, dar nu reprezintă decît o oglindă a oricui și acum ție ți-a venit rîndul. Poate există și nenorocoși care se pierd din nou printre siluete, căutînd un salvator. Tu ai avut noroc cu mine. Aveai nevoie de o personalitate ca să poți să călătorești unde vei vrea, un fel de buletin de identitate sau, mai bine-zis, un permis. Bolovani? Și pentru ce mă lași pe mine să mă sinucid gîndind și strîngînd în mine bolovani? Tu ai să scapi, nu-i așa? O dată ce eu nu mai am nevoie de valoare logică, tu poți să te desprinzi... Eu mă afund în mine. N-am să-ți cer nici un fel de ajutor. Mai bine tac.

„E complicat să fii fericit mai mult de un minut?“

- Acum vrei să-mi dovedești că bucuria întîlnirii noastre nu avea de ce să dăinuiască mai mult. Da, e complicat, dar e sublim.

„Dar e și exasperant. Cine ar

putea să sufere atîtea fulgerări ale vieții fără să ardă pînă la urmă, atunci cînd va atinge solul?“

- Există și un zid?

„Gata.“

Tăcerea căzu brusc ca într-o cameră goală, uriașă după ce ai urlat, așteptîndu-ți ecoul.

„Și apoi, de ce să semănăm noi într-atît? Parcă atunci cînd pleci în viață ar fi cineva care să te recunoască, adică să nu afle că, de fapt, schimbul s-a produs. Cel mai caraghios lucru e că acum ai ajuns un fel de șomer. O dată ce tu nu mai poți fi folosită, deci schimbul 1 cade, trebuie să existe altcineva care să-ți țină locul, schimbul 2. Era inevitabil ca o dată ce ai fost tu dată afară, sau mai bine-zis ți-ai dat demisia, să nu fiu și eu introdusă. Eu sau altcineva. Și asta pentru că sînt în stare să semăn cu noul schimb.“

- Ești drăguță. Îți mulțumesc... Ai fost un ghid perfect spre mine. Acum chiar nu mai

am nici o șansă. Succes...

„Ti-e frig?“

- Da. Poți fi sigură că am alunecat în mine și am început să cuprind focul. O să se încălzească bine aici și-o să-mi pot coace „bolovanii“ și că tot pleci transmite-le tuturor salutări din partea mea. Te duci să semeni cu alt schimb. Poate vii să mă vezi!!

„Adio!“

- Nu mă uita!

Ceața începu să se dilueze și rămase în pustiul arid, lîngă Frontieră. Se ridică, în spate era hotelul, caro-mobilul aștepta liniștit, în timp ce o grămadă de ființe fără chip forfoteau prin jur. O luă pe jos spre Frontieră. Oamenii nu mai erau, plecaseră, iar caro-mobilul lor aștepta un nou transport ce trebuia să sosească o dată cu punctul luminos ce se zărea la orizont. Sau poate pleca?

Rămase doar o speranță dincolo de Frontieră, așteptînd un salvator...

DESEN DE H. WENZRE

---

Moto: Știu o poveste cu un psiholog care studia inteligența cimpanzeilor. Într-o zi a lăsat un cimpanzeu într-o cameră plină cu jucării și a ieșit pe furiș, a închis ușa în urma lui și apoi s-a aplecat să vadă prin gaura cheii ce face acesta. A putut distinge clar un ochi mare, căprui: cimpanzeul curios se uita, la rîndul lui, să vadă ce face psihologul.

CÎND l-au adus pe Buteh la stație, nu părea mai mare decît un ghemuleț pufos de blană; nici măcar nu-și putea ridica lăbuțele păroase datorită gravitației pămîntene din încăpere.

- Ce te-a apucat? zbieră Worden cu furie.

- Cum l-ați adus aici tocmai acum, cînd toate bobinele care mențin gravitația terestră sînt în funcțiune? Apoi îl luă pe Buteh în brațe și-l duse repede într-o încăpere pregătită special pentru cei ca el.

Respectiva cameră fusese folosită drept sală de curs pentru copiii care locuiau la stație.

O parte a ei era transformată într-o cavitate cu aspect de grotă, iar cealaltă parte mai era încă utilizată în scopuri educative.

Bobinele care mențineau gravitația terestră, plasate chiar sub această încăpere, au fost imediat închise și astfel gravitația de acolo a redevenit cea existentă în mod obișnuit pe Lună.

Bobinele în stare să modifice gravitația erau imperios necesare, altfel nimeni n-ar mai fi fost în stare să lucreze acolo.

De îndată ce Worden intră în clasă îl puse cu grijă pe Buteh pe podea.

Ce-i drept, pentru Worden era acum destul de greu să meargă prin camera unde condițiile lunare create îi reduceau greutatea de la 72 kg la numai 12.

Totuși, trebuia să facă față, considerînd că Buteh era acum centrul atenției.

Worden încercă să se ridice ușor de la sol și dintr-o dată făcu o săritură necontrolată în urma căreia se trezi traversînd camera de-a latul și ateriză drept în fața peșterii.

Aceasta era foarte bine construită și arăta exact ca una dintre grotele din jurul stației unde sălășluiau creaturile lunare, cei ca Buteh.

Imediat ce o zări, Buteh sări pe una dintre cele mai ascuțite stînci artificiale, își încolăci mîinile și picioarele în jurul vîrfului acesteia și rămase atîrnat.

Worden se uita lung la el.

Buteh rămase neclintit cîteva minute privind lucrurile care-l înconjurau; apoi se întoarse puțin pentru a-l putea privi și pe Worden.

- Ei, tinere, i se adresă acesta cu un zîmbet, eu îți voi fi profesor de acum încolo și sînt nevoit să te învăț cum să-ți trădezi semenii. De-asta vreau ca mai întîi de toate să-ți cer scuze cu anticipație și să-ți mărturisesc sincer că detest această postură, dar n-am avut de ales.

Worden era convins că Buteh nu înțelege o iotă și-și descărca sufletul așa cum o faci doar în compania unui cîine sau a unui nou-născut; de cele mai multe ori din necesitatea de comunicare cu o ființă.

- Da, din păcate, aici ai să înveți cum să fii un trădător, repetă el cu amărăciune.

- Să știi, Buteh, că voi fi blînd și bun cu tine, dar tu n-ar trebui să te încrezi în bunătatea mea! Dacă aș fi într-adevăr bun, ar trebui să te omor cu mîna mea, înainte să ajungi să trăiești lucruri mai rele.

Buteh îl urmărea cu atenție din vîrful rocii unde se cocoțase. Părea o maimuțică terestră și, totuși, era atît de diferit...

- Aici e noua ta casă, Buteh, continuă Worden pe un ton înțelegător. Simte-te cît mai bine, fă-te comod, eu de altfel acum o să plec, cred că pentru azi e suficient, îți urez, deci, noapte bună.

Cu aceste cuvinte părăsi încăperea și închise ușa în urma lui. De îndată ce ieși pe coridor, Worden se repezi la ecranele video care arătau interiorul sălii de curs. Buteh rămase atîrnat de stîncă foarte multă vreme. În cele din urmă, coborî pe podea. Se îndepărtă cu precauție de stîncă și se îndreptă către cealaltă parte a încăperii. Se apropie pe rînd de lucrurile de acolo și le examină pe fiecare în parte cu ochii lui mari și blînzi, apoi le atinse cu multă gingășie și grijă de frică să nu le deplaseze sau să le strice, mîngîindu-le parcă cu lăbuțele pufoase. După ce a trecut în revistă obiectele din jur, s-a reîntors la roca ascuțită pe care a îmbrățișat-o din nou și apoi a închis ochii. Rămase neclintit mult timp, încît Worden se plictisi la un moment dat să-l mai păzească și plecă. Creaturile lunare reprezentau încă o mare problemă pentru oamenii care lucrau în stația Lunară.

Primii oameni care au coborît pe Lună erau convinși că au de-a face cu o planetă moartă. Astronomii prevestiseră această situație cu sute de ani în urmă și primele două expediții pe Lună au fost concludente și suficiente pentru a confirma teoria și a o transforma într-o realitate de netăgă-

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

DESEN DE MARILENA SÎRBU

duit. Mult după aceea însă, o expediție cu totul excepțională ca proporții și ambiții și-a îndreptat din nou atenția către Lună și tot atunci unul dintre membrii expediției a observat, cu totul întâmplător, ceva care se mișca printre stâncile aride. A tras și corpul a căzut răpus. Era o ființă. Și, totuși, cum e cu putință să existe viața pe o planetă lipsită de aer și apă?

Corpul neînsuflețit al primei viețuitoare descoperite pe Lună a fost adus imediat pe Pământ și comisii de biologi s-au apucat să-l studieze. Deși aveau corpul în fața lor, uimirea era cuvântul de ordine; nimănui nu-i venea să-și creadă ochilor că era cu putință așa ceva. Ca urmare, au fost planificate și trimise pe Lună încă două mari expediții, în scopul vânării imediate și neîntârziate a creaturilor lunare. Doi membri ai uneia dintre expediții au fost uciși în timpul vânătorii, căci costumele spațiale greoaie s-au agățat ușor și s-au sfâșiat în stâncile nebănuit de ascuțite printre care trebuiau să-și croiască drum. Din cea de-a doua expediție însă nu s-a mai întors nimeni; se pare că făpturile acelea hotărâseră pur și simplu să nu mai moară pentru „progresul biologiei“ și și-au organizat o apărare redutabilă.

Atunci s-a hotărât construirea unei stații speciale chiar pe Lună, dar oamenii care lucrau acolo se temeau să părăsească baza; erau înspăimântați de creaturile lunare. Cu toate acestea, ordinul pe care-l primiseră de pe Pământ era cât se poate de clar:

„Creaturile lunare trebuie exterminate.“ Pentru a atinge acest scop, era necesar un studiu preliminar, în detaliu, al obiceiurilor și comportamentului acestora. Planul strategic de abordare a problemei începea cu capturarea puiului unei astfel de creaturi lunare, cu ajutorul căruia urmau să fie studiate în evoluție reacțiile și obiceiurile lor, ca și posibilitățile de domesticire; astfel, puiul putea fi folosit ca spion și trădător al semenilor săi.

Deocamdată, Worden se bucura că, în fine, putea raporta în liniște Pământului reușita unui prim pas: un pui de creatură lunară a fost capturat și adus la bază. I s-a pregătit o cameră și acesta se afla acum în perfectă siguranță. Puiul se comporta normal și părea că se acomodase deja chiar și cu aerul din încăpere, deși trăise toată viața lui în vidul lunar. Worden nu putea da încă nici un fel de date în privința mâncării, nu știa dacă Buteh mănâncă și ce anume, dacă are preferințe sau nu, deși observase că avea o groază de dinți. Mai

menționase în raport că-l supranumiseră Buteh și promisese să raporteze zilnic evoluția acestuia. Acum Worden stătea liniștit în camera sa, concentrându-se la nenumăratele treburi pe care le avea de făcut în ziua aceea.

Viitoarea lui îndatorire de „profesor“ îi displăcea, în ciuda obligativității misiunii conform ordinului strict primit. Buteh trebuia deci mai întâi domesticit, pentru a putea apoi fi folosit.

Worden se ridică de pe scaun și se îndepărtă hotărât către ecranul video pe care-l reglă pentru a prinde imagini din camera lui Buteh. Acesta stătea exact în aceeași poziție, lipit de rocă și cu ochii încă închiși; nu era decât un inofensiv ghemulet de blană furat dintre solitarele stânci lunare.

Și, totuși, poate ar mai fi o șansă pentru Buteh, se gândi Worden; nimeni nu știe felul în care el se hrănește; ce-ar fi dacă ar muri de inaniție?... Oricum, e preferabil trădării... Worden își reveni repede pentru că își aminti că „prevenirea oricărui rău sau accident“ era din păcate tot din stricta sa supraveghere. În dimineața următoare, Worden intră în sala de curs; cu alte cuvinte, pe Pământ era dimineață, căci fiecare zi și fiecare noapte pământeană durează câte două săptămâni pe Lună, dar oamenii de pe stație desconsideră acest fapt și-și continuă viața în ritmul de acasă.

În momentul în care Worden deschise ușa camerei, Buteh sări de pe stâncă și-l privi cu mare atenție.

— Bună dimineața, Buteh, spuse Worden prietenos, iată-mă din nou, dar de data asta am venit pentru a începe prima noastră lecție. Și Worden întinse mâna spre el cu intenția să-l prindă. Corpul mic, acoperit cu blană, nu era nici cald, nici rece; împrumutase temperatura mediului ambiant. La atingerea mâinii, Buteh se-ncordă hotărât să se opună și se simțea cum luptă din toate puterile să nu fie luat în brațe; nu era însă decât un pui, încă destul de fraged, așa că Worden l-a ridicat cu ușurință și apoi l-a purtat pe palmă până în acea parte a încăperii unde se afla sala de curs. Odată ajunși la destinație, îl lăsă cu grijă jos și se porni să învârtească arcul unei jucării mecanice, care începu să se miște. Buteh urmărea scena cu mare atenție și interes. Când s-a terminat arcul și jucăria s-a oprit, l-a privit pe Worden dezamăgit. Acesta a luat cheia și a mai învârtit-o o dată. Buteh o sorbea din ochi. Când jucăria s-a oprit din nou, Buteh a întins delicat o lăbuță spre ea și a ridicat-o de jos, împreună cu cheia. Încercă s-o învârtească singur: nu a reușit, căci nu avea încă destulă putere spre a o face. Cu toate acestea, nu s-a descurajat. Lăsă jucăria și plecă în mare grabă către grota în care-și petrecea majoritatea timpului. Reveni în câteva clipe cu o piatră lunguiață în lăbuță. Trecu cu abilitate piatra prin urechea cheii și învârti jucăria cu o mare ușurință și satisfacție. De acum încolo putea să se joace singur. După ce o puse în mișcare, îi dădu drumul pe jos și o privi mulțumit.

— Bravo, Buteh, bravo, prietene, ce logică, e uimitor, zise Worden aproape trist; te-ai descurcat, ceea ce presupune că știai principiul pârghiei și asta, trebuie să-ți mărturisesc, nu-mi prea umple sufletul de bucurie. În aceeași seară, Worden își completă raportul: „Este posibilă educarea lui Buteh, nu e nevoie să vadă decât o dată sau de două ori cum se face un anumit lucru pentru a-l putea reproduce identic. Ori de câte ori îl luam în brațe, îi vorbeam. Atunci a descoperit el pentru prima

---

oară vibrațiile pieptului meu, datorate vorbirii. A doua oară cînd i-am vorbit, s-a uitat foarte atent la gura mea și mi-a pus lăbuța pe piept să simtă mai bine vibrațiile. I-am pus atunci lăbuța pe gîtlejul meu, acolo unde vibrațiile erau ceva mai mari. Buteh părea încîntat și cred că a înțeles motivul vibrațiilor.“

Aici, Worden făcu o pauză și apoi continuă: „Știu că exterminarea creaturilor lunare e un ordin, dar eu cred totuși că n-ar trebui s-o facem. Creaturile astea au o inteligență dezvoltată, o civilizație chiar, judecînd după unelte, și de aceea cred că ar trebui mai degrabă să încercăm să comunicăm cu ele și nu să le omorîm.“

În ziua următoare, Worden lua ca material didactic pentru lecție o cutie goală de conserve. Îi arătă lui Buteh că fundul cutiei vibra cînd vorbeai în ea. Buteh însă descoperi singur că ea vibra doar dacă gura lui Worden era destul de aproape de gura cutiei. La lecția următoare, a introdus o diafragmă subțire de metal întinsă peste un cerc. Buteh a înțeles instantaneu rostul diafragmei.

Continuarea raportului suna așa:

„Buteh nu înțelege sunetul așa cum îl înțelegem noi, și asta fără doar și poate datorită faptului că nu există aer pe Lună.

Sunetul se pare că se propagă prin stînci. Buteh pipăie vibrațiile obiectelor solide și astfel știe ce simte fiecare în parte. Mai mult ca sigur, creaturile lunare au un limbaj sau un sistem de coduri care se transmit prin vibrațiile stîncilor și, deci, dacă sînt inteligente și posedă un mijloc de comunicare, sînt suficient de evoluate și nu trebuie pur și simplu exterminate, ca orice animal“.

Aici Worden se opri. Biologul șef al serviciului de exploatare spațială, care asculta tot acest raport, răspunse instantaneu:

- Excelent, Worden, tot ce aud îmi dovedește o dată în plus experiența ta și mai ales faptul că ai intuiția necesară muncii pe care o faci; mă interesează felul în care pui problema, dar cred că ai uitat esențialul. Planul nostru de perspectivă cuprinde exploatarea planetelor Marte și Venus, lucru imposibil de realizat fără baze solide pe Lună. De aceea, în acest moment strategic crucial, noi nu ne putem permite luxul silogismelor și al conversațiilor inutile cu aceste creaturi. Timpul ne presează, de aceea trebuie să acționăm: exterminare! Te rog să mă crezi însă că ceea ce faci tu ca om și savant este extraordinar, te rog continuă, îți apreciez foarte mult munca și intențiile.

Worden lăsă ușa camerei de comunicări deschisă. Se întoarse spre Buteh. Se atașase neașteptat de mult de micul elev și simțea că acesta la rîndul lui îl îndrăgea. De fiecare dată cînd intra în clasă, Buteh sărea de pe stîncă și se repezea în brațele lui. Buteh era atît de mic - dacă avea 50 cm înălțime - și era atît de ușor și fragil... Ce era impresionant însă era marea lui sensibilitate și sinceritate, cît și marea lui sete de cunoaștere. Cel mai tare îl pasionau acum fenomenele legate de sunet. De îndată ce-i vedea buzele lui Worden mișcîndu-se se și repezea la diafragmă, o apăsa cu degetele pentru a surprinde vibrațiile produse de vocea lui. Acum înțelegea aproape tot ce i se spunea. Cu fiecare zi atitudinea lui se transforma. Era din ce în ce mai uman. Într-o zi, cînd Worden urmărea ecranul video, l-a putut vedea pe Buteh - singur - repetînd toate mișcările pe care Worden le făcuse în prezența lui cu o zi înainte. El se făcea

că ține o lecție altei creaturi lunare... Cu alte cuvinte se juca de-a Worden.

Worden a simțit un nod în gît. În acel moment era cufundat în rezolvarea practică a unui microfon vibrator care să-i transforme vocea în vibrații ale pietrei și invers. Dacă aceste creaturi comunicau prin vibrații transmise prin rocă, atunci astfel de microfoane puteau fi extrem de utile în depistarea și apoi exterminarea lor. Worden lucra cu speranța că microfonul n-are să funcționeze. S-a dovedit însă că invenția a fost o reușită totală și microfonul funcționa perfect. Cînd l-a așezat pe podeaua clasei și a vorbit cu el, Buteh a tresărit imediat impresionat de vibrațiile de sub picioarele lui și a recunoscut dintr-o dată vocea lui Worden.

Imediat ce a priceput despre ce este vorba, Buteh a și început să țopăie pe podea, iar microfonul transforma totul în sunet. Deși Buteh dansa în culmea fericirii, el urmărea totuși cu mare atenție figura lui Worden, care zîmbi amar într-un tîrziu și spuse:

- Îmi pare rău, prietene, nu înțeleg nimic din ce vrei să-mi spui, dar un lucru e sigur: acest microfon diabolic înseamnă moartea multor semeni de-ai tăi.

---

Microfoane identice au fost imediat împrăștiate de jur împrejurul stației. Rezultatele nu au întîrziat să apară. Era aproape apusul soarelui. Buteh fusese capturat aproximativ la mijlocul zilei lunare care are 366 de ore și de atunci nu mîncase absolut nimic. Worden i-a oferit pe rînd toate substanțele comestibile sau necomestibile inventate și chiar minerale.

Buteh privea cu interes toate aceste lucruri ca pe un obiect de studiu, dar nu se atingea de nimic în ruptul capului.

- O să moară de foame, zise Worden ca pentru sine, dar cine știe, poate-i mai bine așa. Cel puțin nu o să fie părtaș la distrugerea alor lui.

Soarele cobora progresiv. Umbrele se prelungeau din ce în ce, pînă ce ultimele raze dispărură în spatele stîncilor din depărtare.

Worden privi cu nostalgie ultimele raze și se gîndi cu groază la noaptea lungă care-i așteaptă. În acest moment se auzi dintr-o dată clopotul de alarmă.

Difuzoarele și amplificatoarele anunțau: - Atenție, atenție! Se aud zgomote din stîncile

înconjurătoare! Creaturile lunare se apropie de stație!

S-ar putea să ne atace! Fiți pregătiți! Îmbrăcați-vă imediat costumele și nu uitați armele! În vreme ce Worden își îmbrăcă costumul se auzi din nou în difuzor:

— Două creaturi lunare lîngă stație! Acum fug! Se îndepărtează, le pierdem, trageți!!

Difuzorul tăcu pentru moment. Au dispărut, dar au lăsat ceva în urma lor. Worden se apropie de sistemul de intercomunicare.

— Aș vrea să ies să văd ce-au adus, cred că am ghicit despre ce e vorba.

Cîteva minute mai tîrziu, primi permisiunea și părăsi stația. Era însoțit de încă doi oameni. Toți trei aveau arme și toată zona din imediata vecinătate a stației era luminată de reflectoare puternice. Erau milioane și milioane de stele pe cer care aici apar de 10 ori mai mari decît se văd de pe Pămînt, și chiar Pămîntul însuși se putea vedea și era de 4 ori mai mare ca Luna.

Worden împreună cu cei doi însoțitori se duseră pînă la stînci și acolo, pe o piatră mai plată, văzură o plăcuță ciudată. Pe plăcuță era foarte mult praf. Atunci Worden vorbi în microfon.

— Cred că sîntem în posesia unui cadou pentru Buteh. Creaturile lunare știu că el trăiește și că-i e foame. I-au adus deci de mîncare. Totul era clar. Un copilaș fusese făcut prizonier de către inamic și două creaturi lunare, probabil tatăl și mama lui, își riscaseră viața să-i aducă ceva de mîncare.

Worden își continuă lecțiile cu Buteh și foarte curînd îl învăță să scrie și să citească. În mod foarte ciudat microfoanele de pe stînci fură cuprinse dintr-o dată de o totală tăcere chiar din seara aceea. Creaturile lunare n-au mai trecut pe la stație, ba mai mult au dispărut cu desăvîrșire, astfel încît acum toți se simțeau mult mai în siguranță cînd trebuiau să părăsească baza. Începuseră construirea unei noi baze de alimentare cu combustibil, lucru planificat de mai multă vreme.

— Semenii tăi au dat bir cu fugiții, îi spuse Worden lui Buteh. Și cred că dacă nu se mai arată o vreme vor fi mult mai în siguranță — din păcate nu pentru mult timp. Tu nici nu-i cunoști pe oameni! După ce-și ating scopul nu m-ar mira să vrea să te vîndă vreunei grădini Zoo de pe Pămînt; iar dacă din afacerea asta scot ceva bani, atunci precis or

să se întoarcă aici să mai captureze și pe alții ca tine pentru a-i livra altor grădini Zoo. Buteh îl urmărea pe Worden nemișcat.

— Ah, și încă ceva, uitasem. Secția de Explorare Spațială mi-a comunicat că urmează să ne trimită un aparataj pentru minarea zonei înconjurătoare Stației, iar eu trebuie acum să te învăț cum să-l mânuiești. Buteh alergă spre Worden, îi sări în brațe și-i puse mîinile pe piept. Cînd Worden vorbea era o mare plăcere pentru el să-i simtă vibrațiile vocii.

— Cînd o să înveți să mânuiești aparatajul de care ți-am vorbit va trebui la rîndul tău să-i înveți și pe alții s-o facă, apoi o să trebuiască să muncești, să sapi în căutare de minerale, iar noi te vom păzi cu puștile. Să nu crezi că glumesc, asta s-a mai întîmplat, așa au procedat cu indienii de exemplu sau cu sclavii negri. Mare păcat că nu ați dezvoltat o civilizație, că nu aveți și voi arme, bombe. Din păcate, singura limbă pe care oamenii se încăpățînează s-o înțeleagă e cea a armelor.

Buteh a sărit din brațele lui Worden, s-a îndreptat hotărît către tablă, a luat o bucată de cretă și a scris:

TU, PRIETEN BUN.

Apoi a întors capul să-l privească pe Worden; acesta păli.

— Bine, dar nu te-am învățat niciodată aceste cuvinte, de unde le știi?

Buteh se întoarse din nou către tablă și continuă:

PRIETENE, ÎMBRACĂ COSTUMUL. DU-MĂ AFARĂ, MĂ ÎNTORC CU TINE ÎNAPOI.

Se întoarse, îl privi pe Worden cu ochii lui mari și blînzi, apoi scrise:

DA?

Worden era cît se poate de calm. Se simțea doar puțin slăbit și fără vlagă.

— Cred că ne-am înțeles, hai cu mine spre ieșire. Zece minute mai tîrziu, două siluete părăseau stația. Una era mare, conturată de costumul spațial și contrasta cu cealaltă, foarte mică și jucăușă, care țopăia deschizînd drumul. Era aproape răsăritul soarelui, dar stelele se mai vedeau încă foarte mari și strălucitoare. După trei ore, Worden se întorcea alături de Buteh, care îl însoțea îndeaproape și aduseseră cu ei alte două creaturi lunare mult mai mici decît Worden, dar mai mari decît Buteh. Ei purtau ceva în lăbuțe. La o milă depărtare de stație, Worden deschise radioul și chemă Baza.

— Aici, Worden, mă auziți? zise el; am întîlnit creaturi lunare. Acum mă întorc la stație și aduc cu mine două rude de-ale lui Buteh. S-au oferit să vină cu noi la bază pentru a ne da niște cadouri. Nu trageți cînd ne apropiem.

Uralele de bucurie la gîndul reușitei, care au izbucnit la stație, au fost imediat înăbușite de suspiciuni. Dar cînd Worden s-a întors, ușa de la intrare era deschisă. Buteh și ceilalți doi au fost invitați în sala de curs. Aproape toți cei de la stație au venit la fața locului.

— Buteh și ai lui spun că vor să se împrietenească cu noi, făcu Worden pe interpretul.

Directorul stației a tresărit surprins de uimire.

— Worden, vrei să spui că ai găsit o cale de comunicare cu ei?

— Nu, răspunse acesta. Ei au găsit-o. Sînt la fel de inteligenți ca noi. Cînd am tras în ei, s-au apărat. Dar nu vor să lupte. Vor să fim prieteni. Ei

mai spun că noi nu vom putea trăi niciodată pe Lună fără costumele noastre greoaie și nici ei nu vor fi în stare să suporte gravitația Pămîntului; ăsta este un motiv în plus pentru care nu avem de ce să ne dușmănim. În schimb ne-am putea ajuta reciproc.

- Pînă aici totul e coerent și corect, zise directorul, dar tu știi la fel de bine ca mine că avem de urmat anumite ordine stricte...

- Și creaturile lunare știu acest lucru, zise Worden, și sînt pregătiți să se apere dacă dăm curs acțiunii... Ei au prelucrat diferite oglinzi care concentrează razele soarelui. Cu ajutorul lor pot acum să topească metale. Pe Lună nu e aer și fără aer nici foc. De aceea au fost nevoiți să utilizeze oglinzi. Au noțiuni pe bază de electronică și sînt pe punctul de a le experimenta. Pentru ei, testele în vid vor fi o jucărie, nici măcar nu au nevoie de tuburi speciale, ca voi pe Pămînt.

- Ce lucruri ciudate spui, Worden, nici nu știu cum poți fi atît de calm. Totuși, ce vrei să spui cu acest acum, adică pînă acum nu topeau metale? Și dacă nu, de unde au învățat tocmai acum?

- De la noi, zise Worden scurt. Topirea metalelor cu ajutorul soarelui cred că de la mine, căci asta era una dintre problemele care m-a preocupat mult în ultima vreme. Construcția de mașini de la specialiștii noștri de la bază, geologia chiar de la dumneavoastră.

- Cum e cu putință? întrebă șeful Bazei plin de uimire.

- Simplu, foarte simplu, răspunse Worden relaxat. Ia încercați să vă gîndiți acum la ceva anume pe care vreți să-l facă Buteh și apoi urmăriți-l în tăcere. Directorul își aținti privirea către Buteh. Acesta se ridică de la locul lui, se îndreaptă către centrul încăperii aproape teleghidat și făcu o amplă plecăciune.

- S-a aplecat! păli directorul. De necrezut! ăsta este exact lucrul la care m-am gîndit. Vrei să spui că...

- Știți, Luna nu are atmosferă, completă Worden, și creaturile lunare n-au putut folosi deci sunetul pentru a dezvolta o comunicare. Au fost nevoiți să comunice telepatic. Sunetele transmise prin intermediul rocilor pe care le-am descoperit noi nu reprezintă „vorbirea“ lor, ci „muzica“ lor care le place foarte mult, dar cu care se distrează, nu comunică.

- Telepatia! Da, dar asta înseamnă că ne ghicesc toate gîndurile - concluzionă perfect logic directorul. Atunci cînd noi am împușcat primele creaturi lunare, nu încercau decît să comunice cu noi, acum ne înfruntă.

- Da, acum cred că vor să se și lupte pentru că au toate mijloacele necesare. Singurul motiv pentru care ne lasă în viață este că învață tot timpul ceva nou de la noi. Ar putea distruge stația cu mare ușurință, dar acum au venit pentru că sînt dispuși să negocieze.

- Asta trebuie imediat raportat Serviciului de Explorare Spațială, mai apucă să murmure directorul sfîrșit.

- Au adus diamante, zise Worden, acum ar vrea să ne ofere diamantele pentru a primi în schimb cărți. Nu uitați, între timp au învățat să citească. În acest moment e limpede că nu-i mai putem extermina și singurul lucru care ne rămîne este să facem un tîrg cinstit. Cred că măcar asta vor pricepe și cei de la Serviciul Spațial.

- Dar cum? Cum am ajuns aici?

- Prin Buteh, zise Worden un pic ironic, nu noi l-am capturat pe el, așa cum am crezut, ci el a vrut să vină de bunăvoie la stație. A stat aici printre noi, ne-a citit gîndurile și apoi le-a comunicat semenilor lui.

- Ce ciudat, și noi care credeam că le studiem obiceiurile și inteligența...

Asta mi-aduce aminte de o poveste cu un psiholog care studia inteligența cimpanzeilor...

Traducere: MIHAELA POPA

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

---

ZBOR la sală: slalom, treceri prin inel, șurub. Pilonii gălbui seamănă cu niște plopi descojiți. Vocea instructorului, dintre roțile scaunului, trezește reverberații nebănuite: „Nu sta așa crispat... Mai calm, mai relaxat... Acum bucla dublă. Bine... Bine... Excelent.“ ... Parchetul lucește la un metru sub mine. Mîna stîngă - întinsă lateral: se schimbă centrul de greutate. Stîngăcii de noviciat. După un timp nu mai este necesar: simți, dorești și trupul execută docil. Ating ușor pilonul trei. Glisez pe o parte, îl las să alunece de-a lungul spatelui, într-o arcuire felină - imagine de

săritură răsturnată bizar, cu nouzeci de grade. ...Buclă dublă. Șurub. Sala se rotește în jurul meu. Parchet, spaliere, neoane, ferestre, banchete de lemn lustruit și din nou parchetul cu reflexia siluetei mele prelingîndu-se vălurit peste neregularitățile lemnului. ...,,Pauză“. Aud cuvîntul, dar nu cobor. Mă răsucesc pe spate. Plutesc leneș în curbe sinuoase, sub tavan. Pe carcasele corpurilor de iluminat nu e urmă de praf. Cu ce va fi ajungînd aici personalul de serviciu?

---

E răcoare. Soarele abia se

vede, ca o geană roșiatică la orizont; culorile încă nu s-au trezit. Zbor la firul ierbii, așteptînd răsăritul. Ating iarba cu fața și pieptul, ușor, ca o părere. Dîre prelungi de rouă îmi rămîn pe obraji și de-a lungul cămășii, înfiorîndu-mă. La trecerea mea, macii își leapădă provocator petalele, clătinîndu-și, apoi, în urmă-mi, măciuliile nude. Mă înalț puțin. O văpaie albă izbucnește în față. Mă răstorn cu capul în jos și îmi privesc umbra extinsă pînă la poalele colinelor. În mod normal, nu pot sta așa mai mult de cîteva minute; zborul, însă, își are legile proprii, celelalte învățate și de-

---

monstrate în școală, cu creta pe tablă - se anulează. Hainele sînt întotdeauna lipite de corp, inima pompează fără efort sîngele în vene și artere și nu percep „susul” sau „josul” decît vizual, ca pe niște convenții moștenite. Aș putea pluti în orice poziție; îmi place, însă, să stau culcat cu fața spre pămînt urmărind lunecarea verde a ierburilor de sub mine.

Un fluture se învîrte nedumerit în jurul meu, nu îndrăznește să se așeze pe ciudata platformă ce cred că îi par a fi și se îndepărtează în zbor oscilant.

---

Plouă cald, cu picături mari, ce îmi izbesc violent trupul. Vîntul șuieră sălbatic, totul are o nuanță vineție, undeva sub mine ghicesc ierburile plecate, ancorate disperat în sol, cu rădăcini adînci. Mă iau la trîntă, o vreme, cu vijelia, căutînd goluri între rafale, apoi abandonez ideea și plutesc cu ochii închiși, spălat de șuvoaiele neostenite și răsucit din cînd în cînd de curenții violenți de aer.

... Un fulger își zigzaghează limbile undeva în dreapta, prefigurînd dezlănțuirea sonoră ce îmi face să vibreze viscerele. Țîșnesc în sus, răsucindu-mă într-un șurub nesfîrșit. Pete întunecate și flashuri orbitoare se înșiruie într-o sarabandă delirantă, ritmată de bateria tunetelor.

Ies la lumină printr-o corolă de flăcări. Soarele este undeva în spate. Între doi bulgări alburii de nor, un curcubeu își zvîntă pastelul. Trec prin el și culorile mi se preling pe trup, în irizații fantomatice.

Alb sidefiu și albastru cobalt: un nor stingher pe cerul curat, boltit din zare în zare. Liniște deplină. Pînă aici nu mai răzbate nici trilul triumfal al ciocîrliei ce m-a însoțit o vreme.

Mă înfășor pe lîngă turlele inconsistente, pe lîngă prăpăstii de fum: îmi propun să schiez și caut o pantă. Iat-o: prelungă, cu ondulări vagi, abia schițate, coborînd mai bine de două treimi din colosul de abur înghețat.

Mă înalț pînă în capătul cel mai de sus, ce întruchipează un castel incredibil și apoi mă las să alunec, respectînd înclinația,

---

ușor aplecat pe spate, cufundat pînă la coapse în ceață. Viteza crește vertiginos, simt apăsarea aerului în obraji, în piept și în pîntec. Despic cu tălpile vălătucii imateriali, ce cîrlionțează zbuciumat în vîrtejurile create de trecerea mea și se reunesc din nou, undeva, în spate, în bulgări pufoși asemenea unor stropi de clăbuc.

O cristiană, două, trei... Leneșe valuri cețoase, ale căror creste se descompun diafan, înalță, de o parte și de alta a umerilor, dune alburii. Mă ghemuiesc cuprinzîndu-mi genunchii cu brațele și plonjez în adîncul umed. Lumina zilei dispare. Mă rostogolesc într-un semiîntuneric difuz, caierele de fum par să se despice brusc, chiar în fața corneei și continui să cad, rupt de timp și de spațiu.

---

Care este rostul zborului, al zborului meu? De ce eu? Sînt oare, cel mai bun? Nu știu. Poporul vechi își jertfea cel mai bun fiu aruncîndu-l în vîrfurile lăncilor, cu fața în sus, să moară rîzînd și privind cerul. Neputință? Sfidare? Previziune? Voi cădea și eu, asemeni lui Icar? Pentru ce jertfă? Doar eu am dorit, am simțit chemarea plutirii libere, restul a urmat de la sine. Atunci, o acceptare? Din partea cui? Doar aici sînt singur, întovărășit numai de gîndurile ce se zbat învălmășit căutînd un răspuns. Și totuși, un rost, tre-

buie să am un rost, îmi spun, ridicîndu-mă în spirale largi sus, tot mai sus, cerul este mai albastru, se bănuiesc primele stele, încifrînd în lumină mesajul lor perpetuu.

Am un simțămînt ciudat, seamănă cu un presentiment, cu așteptarea unei împliniri, iată din nou freamătul interior ce mă îndeamnă spre înalturi. Mă concentrez, încercînd să pun ordine în tumultul din mine. Simțurile s-au pierdut, s-au consumat în beția începutului, pentru ceea ce ar trebui să descrie acum erau, oricum, mult prea imperfecte. Aerul ar trebui să fie rece și rar, dar mă înfășoară cald și fluid, parcă pipăindu-mă, trupul meu își pierde consistența, se extinde, difuzînd în atmosferă, întrepătrunzînd-o și îmi pare că mă dizolv în mine, unind două părți ale aceluiași eu.

Și atunci mă zăresc, plutind masiv în spațiu, acoperit de păduri, de munți și oceane, de lacuri și cîmpii, aureolat de atmosferă, despicînd cîmpurile de radiații ale universului. Un univers vibrînd de voci, de lumină, de stele ce cheamă, în jur sînt alte existențe asemenea mie și cînd realizez identitatea se naște, nebănuit, aceeași pulsație care îmi disipă personalitatea și iată-mă într-o nouă împlinire, eul „noi”, unic trup de trupuri, unică chemare, unică viață, a celor ce se știu asemenea, plutind maiestuos în noapte, presimțind nu departe hotarele unei noi deveniri...

DESEN DE MERET ALEXANDRU

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

N-AȘ FI crezut niciodată că mie, specialist în lingvistică, îmi va fi dat să trăiesc evenimentele extraordinare ale unei călătorii în Cosmos. Cu toate că, mai degrabă, întîmplarea a fost aceea care a jucat un rol de seamă în toată această chestiune, totuși, într-o epocă în care știința face progrese uluitoare și feluritele ei domenii se intercondiționează și se întrepătrund, prezența unui lingvist pe o navă spațială nu s-ar putea socoti altcumva decît o urmare firească a lor. Numai că eu am fost prins chiar întîmplător în vîrtejul evenimentelor.

De unde să încep cu povestea? Poate de la deschiderea simpozionului național de lingvistică...

1. O ședință stringentă

Îmi amintesc că era ultima zi a dezbaterilor plenare și, îndată ce conferința s-a încheiat, m-am întors la hotel și m-am băgat în pat.

Era o noapte sufocantă, de sfîrșit de iulie, însă în cameră era foarte plăcut. Am apăsat pe cîteva butoane, anunțînd „personalul electronic de serviciu“ să mă trezească a doua zi ca de obicei. Cum îmi îndeplinisem cu brio misiunea, m-am cufundat într-un somn atît de dulce și de adînc, încît, la miezul nopții, cînd am fost trezit, credeam că deja se făcuse ziuă!

Mi-am îndreptat privirile spre ceasul electronic cu comandă numerică și am constatat, cu uimire, că indica ora 12 și 40 de minute! Să se fi defectat robotul? Dar chiar atunci am auzit glasul rece al acestuia, strigîndu-mă:

— Tovarășe Xu Ping, treziți-vă! Comitetul planetar vă roagă să preluați imediat legătura telefonică.

„Comitetul planetar?“ Nu auzisem de un asemenea organism! În timp ce îmi munceam creierul să înțeleg despre ce e vorba, în receptor a răsunat o voce cristalină de fată.

— Alo! Alo! Tovarășul Xu Ping? Sînt Secretariatul Comitetului navigației interplanetare. Navigația interplanetară! Tovarășe Xu Ping, sîntem într-o ședință de urgență, avînd ca scop dezbaterea teoriei dumneavoastră. Ne gîndim să vă invităm la dezbatere. Chiar acum.

— Acum?... Atît de tîrziu?

— Da. Dar nu-i deloc tîrziu, ci, dimpotrivă, e prea devreme. Este ora 0 și 40 de minute!

Poate tocmai din pricină că lucra în domeniul navigației spațiale, fata avea o puternică noțiune a

timpului. Continuă extrem de politicoasă, însă cu o intonație care nu admitea replică: Îmi pare foarte rău că v-am trezit și vă rog să ne scuzați. Vă rugăm însă să veniți numaidecît! Mașina vă așteaptă.

Abia mă îmbrăcasem și robotul a rostit iarăși cu glas rece:

— Tovarășe Xu Ping, vehiculul Comitetului planetar a oprit la intrare, în sectorul A, locul de parcare numărul 4. Coborîți cu liftul numărul 14. Înainte de a pleca, vă rog să serviți micul dejun, pe care vi l-am pregătit.

Cui îi ardea de micul dejun? Comitetul navigației interplanetare mă căuta și încă de urgență. Ciudat lucru! De fapt, în timp ce vehiculul mă purta ca vîntul spre marginea răsăriteană a orașului, unde se înălța clădirea monumentală a Comitetului, încă mă mai întrebam dacă eram chiar eu persoana căutată. Ce legătură aveam eu, un om care studia limba cu ajutorul matematicii, cu acest Comitet? Comunicarea mea stîrnise multora interesul și luarea aminte, dar de aici pînă la Comitetul navigației interplanetare...

Vehiculul se opri în momentul în care nedumerirea mea era în toi. Și cu toate că era miezul nopții — oh, voiam să spun ora unu —, clădirea albă a Comitetului, luminată puternic, roia ca un viespar.

Cînd am coborît, m-a întîmpinat un bărbat între două vîrste, înalt și puțin adus de spate. L-am recunoscut într-o clipită. Era Luo Bing, renumitul astronaut, primul chinez care pusese piciorul pe Marte.

— Tovarășul Xu Ping? M-a măsurat cu privirea și mi-a strîns cordial mîna. Ședința are loc la etajul al doilea. Vă rog!

L-am urmat în sala de ședințe. Aruncîndu-mi ochii în jur, am înmărmurit! Aproape fiecare domeniu își avea acolo cîte un reprezentant. Specialiștii în vîrstă erau strînși în jurul unei mese mari, dreptunghiulare; cei mai tineri stăteau în spatele lor. Sala spațioasă era plină ochi.

Ședința începuse de mai multă vreme. O tînără astrobiolog era într-o controversă acerbă cu un profesor de la universitatea mea, venerabilul Xu Miandun. Bunul profesor cu pletele cărunte era de felul lui amabil și tăcut, însă în momentul acela arăta, nu știu de ce, neobișnuit, tulburat. Cînd a dat cu ochii de mine, a strigat tare, exaltat ca un copil:

invitație în numele tuturor locuitorilor planetei noastre! Încă o dată, cu cele mai frumoase gînduri, vă urez drum bun! Vă doresc succese depline pe calea stăpînirii Cosmosului! Fie ca ziua cînd cei de pe Ganlika și cei de pe planeta albastră vor înainta mînă în mînă să vină cît mai repede!

Comandantul ad-interim al navei «Exploratorul», KATUO“.

Luo Bing a citit dintr-o răsuflare, cu voce gravă, scrisoarea de mai sus. În sală s-a lăsat tăcerea. Fiecare fusese răscolit de conținutul scrisorii. Ce om ferm și viteaz! Povestea tragică ne îndurerase, însă ne insuflase și flacăra unui entuziasm fierbinte și fermitatea hotărîrii de a ne dărui toate forțele pentru supunerea Cosmosului. Luo Bing declarase atît de frumos:

— Tovarăși, rostise el, împăturind emoționat scrisoarea, pe cînd în ochi i se ghicea scînteierea lacrimilor, aceasta este scrisoarea. Permiteți-mi să vă spun că, după încheierea acestei mărturii sensibile, comandantul Katuo ne-a făcut o prezentare a tehnicii zborurilor spațiale. Ne-a comunicat pe larg cum să-i cunoaștem nava, instrumentele de bord, hărțile și materialele. A ținut să argumenteze că pericolul întîmpinat de „Exploratorul” poate fi eliminat. Dacă nava suferă cîteva schimbări și dacă i se întărește aparatura de protecție pot fi evitate cu desăvîrșire vătămările razelor cosmice, oricît

de puternice ar fi ele. Fără îndoială că toate acestea ne sînt de mare folos. Tovarăși, locuitorii de pe Ganlika ne-au făcut invitația de a duce mai departe opera de la care ei au fost siliți să abdice, de a le finaliza misiunea — să zburăm spre Ganlika. Să ducem pe Ganlika faptele eroice ale „Exploratorului”, rezultatele expediției!

Aceasta va fi chiar sarcina noastră de viitor. Vom analiza în profunzime prețioasele materiale de pe „Exploratorul”, vom studia nava și experiența lor de navigație. Pe această bază, vom construi o navă mai puternică și mai aproape de cea ideală și cu ea vom întreprinde călătoria pe Ganlika. Știu, sîntem extrem de îndurerați, însă sacrificiul eroic al echipajului de pe „Exploratorul” nu poate decît să ne întărească hotărîrea de a birui natura, Cosmosul! Ne vom concentra eforturile pentru ca ziua apropierii locuitorilor de pe Pămînt de oamenii de pe Ganlika să vină cît mai repede.

Aplauze și ovații s-au dezlănțuit în ropote. O dată o avalanșă entuziastă în semn de prețuire pentru locuitorii planetei Ganlika, apoi o alta la fel de furtunoasă pentru înaintarea pămîntenilor în Cosmos, în viitorul cel mai apropiat și, ca o apoteoză, aplauze și ovații continue pentru victoria inteligenței omenești.

Traducere: CONSTANTIN LUPEANU

---

— Joacă odată omule! spuse Orlando suflîndu-și nasul într-o batistă albă. Luzo îl privi dînd din umeri. Orlando se apropie de el, luîndu-i bila din mînă. O cîntări o clipă: — E cu siguranță mai grea decît celelalte. Gruba, ai habar de asta? Gruba spuse că nu. — Cred că ar fi mai bine s-o schimb, își dădu cu părerea Luzo. — Ce naiba băieți?! Nu putem trece de turul ăsta? se înfurie Gruba. — Am impresia că voi nu vreți acest lucru! strigă Luzo. — Joacă liniștit. Nimeni nu are nimic cu tine. — Nu mai pot. Ați mai văzut voi pînă acum o asemenea bilă? Gruba, n-ai jucat tu cu ea turul trecut? — Nicidecum! O văd pentru prima oară! — Atunci bila a venit singură? Vă puteți imagina o bilă de popice care să umble singură prin sala asta?

— Să jucăm mai departe, propuse Orlando. — Încă una! strigă Gruba, arătînd cu degetul înspre podea. — Să nu ne pierdem cu firea, spuse Luzo. Să spunem că au fost de la început aici și cu asta basta... — E vie! șopti uimit Gruba ridicînd bila. — Ai înnebunit? — Eu zic să ne ducem acasă... — Răsuflă! Auziți-o cum răsuflă! strigă Gruba. — Cineva se joacă cu noi! — Unde sîntem?! Se aflau în sala de popice, sala de popice era într-un oraș, orașul pe o planetă, planeta într-un sistem solar, sistemul într-o galaxie, galaxia într-un univers și universul nu era altceva decît o bilă pe care un jucător o cerceta curios, în timp ce ceilalți îl îndemnau nerăbdători să continue jocul. (Ovidiu Bufnilă)

De la fereastra locuinței mele ermetizate pot privi în voie că-

tre mormanele de gunoi din spatele imobilului. E o priveliște tristă și cu totul lipsită de viață, dar, oricum, e altceva decît cenușiul monoton al pereților încăperii. Uneori, mi se întîmplă să stau așa nemișcat, privind, ore întregi. Astăzi, însă, s-a întîmplat ceva cu totul neobișnuit: dintr-o gaură care probabil comunică cu subsolul a ieșit un om. După ce a privit un timp în toate direcțiile, s-a repezit spre gunoaie alergînd în patru labe și și-a băgat mîinile pînă la coate în ele, scormonind înfrigurat. Din cînd în cînd, ducea cu lăcomie ceva la gură; resturi vegetale sau animale, bănuiesc, pe care le înfuleca cu o vădită satisfacție. După aia a coborît întunericul și n-am mai putut vedea mare lucru, dar sînt aproape convins că era un om, deși se spune că au dispărut cu toții, de mult timp, și că nimeni nu mai poate trăi pe suprafața iradiată a planetei. Trebuie să mărturisesc că, după această întîmplare, nu mai sînt la fel de convins că singurii supraviețuitori sîntem noi, șobolanii. (Dan Merișca)

ALMANAH ANTICIPAȚIA

DESEN DE VALENTIN LUPAȘCU

- ROI (Salutați!), strigă arbitrul de margine cu voce ascuțită.

Cîmpul de protecție al spectatorilor se vede ca o perdea albăstruie. Mă ridic de la locul meu și mă îndrept către mijlocul shiai-jo-ului (spațiul de luptă). Îmi verific sumar ținuta kimonoului. Marele Maestru se uită la mine calm. O ușoară senzație de căldură mă cuprinde la baza nasului și îmi dau seama că asupra acestui punct se concentrează privirea sa. Încep să mă enervez cînd fenomenul se amplifică. „Asta n-are voie să o facă!, gîndesc. Mă crede un începător care se va speria din atîta lucru?! De fapt, este o gravă jignire la adresa mea. Ar trebui să știe că pot face la fel, ba chiar mai bine!“. Inspir adînc, abdominal, și mă liniștesc. Îl salut pe Marele Maestru printr-o aplecare în față a trunchiului. Îmi răspunde, fără să aibă însă

amplitudinea gestului meu, și prin asta mă jignește din nou. Mă controlez asupra unei alunițe minuscule pe care o are între sprîncene și îmi imaginez un ac incandescent atingînd locul. Marele Maestru tresare puternic. Pentru o clipă, s-a putut zări un abur ușor degajîndu-se din aluniță. „Sîntem chit!“, îmi spun plin de satisfacție, dar, în același timp, nu pot să nu-l admir pentru perfecta stăpînire de sine. O singură lacrimă de durere îi scapă de sub control și se tîrăște pe obrazul său palid pînă se pierde printre firele albe din barbă.

- Hajime (Începeți)!, anunță arbitrul de margine.

Ne îndreptăm amîndoi către videoplastor. Publicul a tăcut. Mă așez în fotoliul din dreapta și las aspiranții să-mi adune părul în smocuri, pentru a face loc electrozilor de iridiu. Cînd operația este gata, unul dintre ei apasă pe buton. O clipă doar

am senzația că stau spate în spate cu mine și că pot vedea acea parte din sală care se află înapoia mea, pe urmă totul revine la normal. De acum înainte, timp de o jumătate de oră, posed o videoplasmă ce mă copiază perfect. Videoplasma mea și cea a Marelui Maestru se ridică și salută publicul care izbucnește în urale prelungi. Un grup destul de numeros de suporteri îmi scandează numele.

Videoplasmele se instalează în centrul shiai-jo-ului, la o distanță de aproximativ patru metri una de alta. Arbitrul face semn copiei mele să se dea cu o jumătate de pas înapoi. Se mai consumă trei secunde cu salutul, apoi aspiranții înmînează fiecărui luptător cîte un flash-stick.

- Hajime!

Neatent o clipă, nu-mi dau seama care arbitru a pronunțat începerea luptei propriu-zise. După regulament însă nu poate fi decît arbitrul de luptă.

Almanahul Anticipația 10-11

„Flash-stick-ul este o țeavă de oțel care are la unul din capete un bec erlogen de mare putere. Becul erlogen, după cum se știe, în momentul alimentării sale cu energie electrică dă o lumină foarte puternică. În dreptul becului se găsesc fante prin care lumina iese afară. Restul țevii este umplut cu acumulatori de mici dimensiuni, iar la celălalt capăt al ei se află un întrerupător. Tehnica luptei cu flash-stick-ul a fost întîlnită prima oară pe planeta Olma de către o expediție zirtobiană. Membrii ei au fost plăcut impresionați de spectaculozitatea și eficacitatea întrebuințării acestei arme. În consecință, au studiat-o și răspîndit-o ulterior în toată galaxia. Pe Pămînt, se pare că primele înfruntări de acest gen au fost semnalate în urmă cu cincizeci de ani. Relativ recent, s-a ajuns la concluzia că becul erlogen este singurul în măsură să producă orbirea parțială, în spectrul vizibil, a unui adversar, de la distanța de 5-6 metri (avînd, bineînțeles, și dimensiuni reduse)“.

Fragment din „REN-DO — Arta luptei cu flash-stick-ul“

---

Videoplasma Marelui Maestru este Tori (atacantul), iar Uke (atacatul) sînt eu. Tori stă cu stick-ul rezemat de podeaua sălii și se concentrează. Uke este așezat cu profilul stîng spre el și ține ochii închiși. În momentul declanșării flash-ului, dacă nu ar face așa, ar putea orbi temporar. Cîteva fracțiuni de secundă sînt însă suficiente pentru a primi o lovitură mortală de stick. Tori începe să descrie o serie de mișcări laterale, cu pași foarte ușori. Dacă celălalt nu are auzul îndeajuns de sensibil sau este furat de rumoarea sălii, lupta se va termina rapid. Uke clipește scurt și își dă seama de manevră. Cu mîna dreaptă așază stick-ul deasupra capului pentru a para o lovitură din spate, declanșează flash-ul și face un salt înainte, întorcîndu-se. Declanșarea primului fulger produce întunecarea comandată a cîmpului de protecție pentru spectatori. Din tribune, cei ce privesc au brusc impresia

că peste shiai-jo s-a lăsat noaptea. Kiai-ul (strigătul) lansat de Tori mă descumpănește. Este așa-numitul „kiai rotund“, o undă sonoră care încercuiește adversarul și, pentru cîteva clipe, acesta nu mai poate localiza direcția inițială de pornire. Ar fi trebuit să mă aștept ca Marele Maestru să cunoască această tehnică și să fac antrenamente pentru a mă obișnui cu ea, însă vechii maeștri n-au vrut să mă ajute. Oare Uke va pierde din această cauză?

Tori fandează în gol, căci Uke s-a retras lateral. Stă cu ochii închiși, declanșînd flash-ul din două în două secunde. Lumina fulgerului este atît de puternică încît poate vedea silueta lui Tori chiar ținînd pleoapele coborîte. Tori atacă direct. Flash-urile celor doi sclipesc alternativ. Din cauza iuțelii mișcărilor, becurile erlogene par niște mici sfere incandescente ce se rotesc furioase una în jurul alteia. Uke, atins ușor la umărul drept, se dezechilibrează. Cade, dar imediat se răsucește și sare din nou în picioare. Pe locul unde fusese cu o secundă înainte, stick-ul lui Tori lovise nimicitor. Derutată de eșec, videoplasma Marelui Maestru se depărtează de Uke cu „pași acoperiți“ și ia poziția de așteptare. Uke, întors cu profilul spre el, așteaptă, de asemenea.

Privesc această luptă avînd sentimentul straniu că videoplasma, care mă copiază pînă în cele mai mici amănunte, este mai bună decît mine. Mă întreb dacă eu, cel care a generat-o, aflîndu-mă într-adevăr în shiai-jo, m-aș ridica la nivelul tehnicilor ei. Am stat de vorbă cu mulți luptători și se pare că această senzație este rar întîlnită. În general, impresia pe care o ai despre propria ta videoplasmă este proastă. Ești tentat să găsești copiei tot felul de imperfecțiuni. Să fie oare reflexul unui orgoliu pe care încă nu mi l-am descoperit?

Acum Uke atacă. Stick-ul său trece prin garda lui Tori și îl izbește în abdomen. Tori nu-și poate stăpîni strigătul de durere și se apleacă în față. Flash-ul său izbucnește continuu din cauză că mîna strînge crispată întrerupătorul. Becul erlogen, suprasolicitat, explodează, pîrlindu-i sprîncenele. O clipă mai tîrziu, stick-ul lui Uke despică printr-o lovitură directă craniul lui Tori, care se prăbușește cu fruntea spre podea: Practic, nu se vede nici o rană, dar este clar că se află într-o stare de inconștiență ce nu-i va permite să reia lupta pînă la scurgerea timpului de dezintegrare. Este posi-

DESEN DE VALENTIN LUPAȘCU

ALMANAH ANTICIPAȚIA

DESEN DE VALENTIN LUPAȘCU

bil, de asemenea, ca lovitura să fi fost instantaneu mortală. Uke a luat poziția de apărare, în așteptarea Hantei-ului (decizia arbitrului). Aceasta se aude tare în difuzoarele sălii: - Sore-Made, Jeamiwake (Lupta s-a sfîrșit, învins prin accidentare)! Publicul izbucnește în urale delirante. Sînt atît de fericit încît uit de cuplarea la videoplastor, printr-un mănunchi de fire, și sar din fotoliu, repezindu-mă spre Uke. Norocul meu e că unul din aspiranți a sesizat gestul și, cu un reflex formidabil, a smuls mufa, altfel probabil că epiderma capului mi-ar fi fost grav jupuită de către mulțimea de electrozi. Uke, videoplasma mea, mă privește cu brațele deschise. Sunetul puternic al sirenei restabilește ordinea pentru ritualul de încheiere. Îmi controlez ținuta și-l salut pe Marele Maestru, apoi pe Uke. Cu glas tremurat, rostesc formula consacrată: - Cu fiecare adversar învins, gloria mea crește! Toată gloria mea vine de la tine și-ți mulțumesc! Viața mea și a ta le închinăm Artelor Marțiale! Este rîndul Marelui Maestru. Nu pare deloc afectat de înfrîngerea videoplasmei. Mă gîndesc la faptul că, probabil, timpul și experiența de luptă, nenumăratele întreceri îți taie punțile afec-

tive cu propriile copii. - Cu fiecare adversar ce mă învinge, gloria mea rămîne neștirbită! Nu m-ai făcut de rușine și-ți mulțumesc! Viața mea și a ta le închinăm Artelor Marțiale! Părăsesc shiai-jo-ul împreună cu videoplasma mea. Mai are cinci minute pînă ce se va dezintegra și vreau să profit de ele pentru a culege impresii directe despre luptă.

---

În vestiar este liniște. Evit să aprind lumina. Mai am doar patru minute la dispoziție. Nerăbdător, intru fără înconjur în subiect: - Spune-mi, ce ai simțit cînd Marele Maestru a folosit „kiai-ul rotund“? - Stînd așa, cu ochii închiși, am avut impresia că strigă învîrtindu-se în jurul meu cu o viteză fantastică. - De unde ai știut cînd va lovi? - N-am știut. Ceva între nimereală și intuiție. Am avut noroc, asta-i! Mă blochez. „Am avut noroc, asta-i!“ Deci fără noroc învingea Marele Maestru. „Dar dacă n-avea noroc?“ Îmi mușc buzele și sînt aproape gata să-mi dea lacrimile. „La ce bun o viață de antrenamente? Nu voi fi niciodată Maestru în Artele Marțiale

Moderne!“ - Crezi că am vreo șansă în continuare? reușesc să articulez. - Nu știu! Are o iuțeală fantastică! Tu nu pierzi nimic încercînd, ci doar noi, videoplasmele! - Cum e să fii copie? - Nu simți nimic deosebit! De fapt, nici nu am avut timp să mă gîndesc la asta. Am luptat pentru a trăi aceste minute alături de tine. Pot să-ți spun ceva? - Dă-i drumul! - Aș fi vrut să nu te fi despărțit niciodată de EA. N-a avut nici un sens! - Deci o știi și pe asta?! - Firește, știu tot ceea ce știi și tu! Și am o experiență de o luptă în plus! - Și ce ai cîștiga dacă EA ar fi aici? - Poate că aș refuza să mă mai dezintegrez. Sau poate m-aș bucura că totul are un sens! - Ce sens! - S-ar putea să nu realizezi: noi, astea, videoplasmele, existăm pentru ca tu să nu riști! Acum, ție îți e, de fapt, totuna: înfrînt sau învingător, mort sau viu... Pentru cine, pentru ce? Ai putea să intri în shiai-jo chiar tu! Oricum, gloria îți rămîne neștirbită! Mai gîndește-te!... Și acum, fii drăguț, dă-mi o țigară! - Știi că nu fumez decît foarte rar, ca să-mi mențin condiția fizică! E foarte curios că tu simți nevoia. - Da, dar nu mai e necesar să fac la fel. În orice caz, – și surîse – nu mai are nici o importanță, în patruzeci de secunde s-a terminat! Haide, scoate-le, știu că le ții în buzunarul secret al hainei! Le scot și îi aprind una. Trage un fum, în timp ce eu îl privesc și mă gîndesc că s-ar fi putut să mă aflu eu în locul lui. Expiră fumul și în aceeași clipă se dezintegrează. Țigara cade pe podea. Îi văd vîrful licărind slab. Mă aplec și o ridic. Ezit îndelung și trag un fum. Ducă-se naibii antrenamentele! Ies din vestiar trîntind ușa. Asta a fost totul. Mult dialog, întuneric, cîteva impresii. Atît de ușor poate dispare o videoplasmă care mă copiază pînă la ultima celulă? Și atunci eu? De fapt, mare diferență nu e. Dacă aș intra în shiai-jo, n-ar fi nici una. Ideea asta mă face să mă opresc din mers. Așa e! Diferența dintre mine și Uke se vede doar dacă

sîntem învingători! El nu poate supraviețui succesului, iar eu pot. Dacă aș fi învins printr-un chi-mei (lovitură mortală), originalul s-ar întîlni cu același întuneric. Asta-i tot! De ce sînt originalul și nu copia?

---

„Tirapa este un ansamblu de țevi (de obicei șaisprezece), triplu sau dublu articulate între ele prin intermediul unor arcuri de oțel. Pentru a fi folosită ca armă, tirapa se strînge într-un mănunchi compact printr-o mișcare complexă de scuturare a mîinii. Aruncată într-un anume fel către adversar, tirapa se desface cu o viteză fantastică, la distanța de aproximativ un metru în fața obiectivului vizat. Una sau mai multe părți ale tirapei ating ținta într-un mod absolut imprevizibil. Din cîte se cunoaște, în cele aproape două secole și jumătate de folosire a acestei arme, nici un Maestru pămîntean nu a reușit să controleze mișcările tirapei. Amintim că extremitățile ei pot atinge viteze de ordinul a 800 km pe oră, provocînd bangul sonic. Mînuirea tirapei este de obicei precedată de alte tehnici de luptă.“

„Manualul Artelor Marțiale Moderne“

---

- Hajime! strigă arbitrul de luptă.

Înfruntarea cu tirapa va fi precedată de un duel cu pistoalele. Este foarte spectaculos și, de fapt, în Tirapa-DO (arta luptei cu tirapa), slujește drept metodă de antrenament, cu ajutorul unor automate special concepute. În mîna stîngă, luptătorii țin un mic scut de oțel, cu diametrul de 25 de centimetri, iar în mîna dreaptă un revolver cu 12 gloanțe. Trebuie să tragi în adversar cu o cadență de un glonț la 20 de secunde și să te aperi în același timp de gloanțele lui. Scutul trebuie plasat perfect perpendicular pe traiectoria plumbului, altfel există mari șanse să ricoșeze, provocînd răni care pot fi mortale.

Tori începe să tragă. Aparent, nici el, nici Uke nu se silesc prea mult să ochească și par a-și plimba micile scuturi prin fața corpurilor proprii ca pe niște oglinzi în care caută să se observe. După fiecare împușcătură se aude însă sunetul metalic al scuturilor vibrînd, ceea ce

înseamnă că glontele nu a mușcat din carne, ci din oțel.

- Mate (Opriți)! anunță arbitrul, sesizînd golirea încărcătoarelor. Hiki-wake (egalitate)!

Publicul aplaudă îndelung. Puțini sînt însă aceia care își dau seama că a te feri de o tirapă este ca și cum ai vrea să scapi de tirul a vreo 12 revolvere.

---

Aspiranții înmânează ambilor luptători cîte o tirapă.

- Hajime!

Uke și Tori încep să facă mișcări laterale unul în fața celuilalt și să-și scuture tirapele. Ciocnirea segmentelor metalice ale armelor se desfășoară în contratimp, iar accentul ritmului astfel creat se mută de la unul la altul destul de repede. Tori își aruncă tirapa în sus și lansează kiai-ul rotund. Cînd arma se află din nou în mîna sa, este strînsă în mănunchi, gata de a fi azvîrlită spre țintă. Publicul aplaudă această execuție tehnică de înaltă virtuozitate. Sînt silit să recunosc în sinea mea că tipul e bun, e foarte bun. Videoplasma Marelui Maestru se angajează într-o suită de mișcări denumite

„Baletul Hipnotic“. Așa cum arată și numele, această coregrafie are scopul de a hipnotiza adversarul sau măcar de a-l aduce într-o stare de relaxare, ce-i va încetini reflexele în momentul culminant al luptei.

- Mate! cere arbitrul de luptă.

Ținuta lui Tori nu este regulamentară. Acesta își aranjează kimonoul cu gesturi nervoase, iritat că a fost întrerupt într-un moment dificil de execuție tehnică.

- Joshi (Continuați)!

Tori reia „Baletul Hipnotic“. Îmi place să cred că întreruperea l-a făcut pe Uke mai rezistent la efectul său. Îi aud tirapa strîngîndu-se în mănunchi cu un sunet sec. Și totuși sînt îngrijorat de faptul că privește parcă prea fix, mereu puțin în dreapta lui Tori, ca și cum acolo s-ar mai afla un dușman invizibil. Un fior rece mă străbate. Uke a început „să cadă în mișcări“, cum spun în argoul lor luptătorii cu tirapa. Asta înseamnă că încet, încet înfiripă aceleași gesturi ca și Tori. Este primul semn al căderii în transă. În mod normal, ar trebui să încerce o coregrafie cu totul diferită de cea a adver-

DESEN DE VALENTIN LUPAȘCU

sarului, pentru a induce același efect în videoplasma Marelui Maestru. Publicul realizează ce se întîmplă și în sală se iscă o rumoare. Se stinge imediat, atenuată de cîmpul de protecție, pentru că lupta nu trebuie influențată de alte zgomote decît cele produse de combatanți. Îmi mușc buzele ca să nu strig. În felul acesta l-aș scoate pe Uke din începutul de transă hipnotică, dar aș fi dezonorat pe viață de actul respectiv și nici o Academie de Arte Marțiale nu m-ar mai primi în rîndurile ei. Mă silesc să tac și sînt surprins să constat că am față de Uke un sentiment cu totul diferit de cel din timpul luptei cu flash-stick-ul. Sînt aproape sigur că eu, dacă m-aș afla angajat direct în confruntare, nu aș cădea în mișcările adversarului. Aud videoplasma Marelui Maestru strigînd cîntat spre Uke: - Ayame (Oprește)! Uke încremenește, iar mie îmi dau lacrimile. „Gata, s-a sfîrșit, anul acesta nu voi mai ajunge Maestru! Totul s-a sfîrșit! Acum Tori își va bate joc de Uke mai rău ca de ultimul începător.“ - Vino spre mine! cheamă Tori cîntat, și Uke îl ascultă cu-

minte ca o păsărică ademenită de un șarpe veninos. Se oprește atunci cînd Tori îi spune blind: - Stai! Ești un cîine cu trei picioare! Ia arată-mi, cum merge un cîine cu trei picioare? Uke își îndoaie genunchii, se sprijină cu o mînă de podea și își zvîrle capul pe spate. În cealaltă mînă ține încă strînsă tirapa. În sală se aud rîsete. - Așa, bravo! Ei, dacă ești cîine și nu luptător, latră un pic! Hai, latră! - Ham, ham! face Uke. Strîng pumnii și unghiile îmi intră în carne. „Ah, Mare Maestru, ce laș, ce coiot de șacal ești! Nu-ți ajunge că ești învingător în această luptă, vrei să batjocorești, să umilești, să te răzbuni pentru înfrîngerea precedentă, sau poate pentru că n-am vrut să vin niciodată la seminariile tale! Îți jur că n-am să ți-o iert niciodată!“ - Ham, ham, ham! continuă să latre Uke și să înainteze șchiopătînd. Tori nu îndrăznește încă să-i comande abandonarea tirapei, de teamă că cenzura conștientului este prea puternică, dar presimt că o va face în curînd. - Ei, gata cu lătratul! Acum

ești o broască! Cum sare broasca, știi? Uke începe să țopăie, adunînd și destinzînd genunchii sub el. - Haide, viitorule Maestru, să auzim orăcăitul tău de broască rîioasă! - Oac, oac! face ascultător Uke. Mă uit la fața arbitrului de luptă și văd expresia nemulțumirii sale. Ca vechi luptător, își dă seama că e cumplit ce se întîmplă și, dacă ar putea, ar întrerupe această scenă dezgustătoare, însă regulamentul nu-i permite. În schimb, bestia de arbitru de margine schimbă cîteva vorbe cu Marele Maestru și izbucnește în rîs. Se amuză, ticălosul! Ah, de ce nu sînteți voi niște broaște rîioase adevărate, să vă zdrobesc sub talpa piciorului și să acopar cu sîngele și carnea voastră podeaua skiai-jo-ului?! - Gata, destul! comandă Tori. Tîrăște-te în genunchi pînă la picioarele mele! S-a terminat! Îmi vine să urlu de necaz. În cîteva clipe, Uke va preda tirapa în mîna lui Tori. Ce copie proastă! Pe undeva, sînt sigur că videoplastorul a comis o gravă greșeală. Mie, originalului, nu mi s-ar fi putut niciodată întîmpla așa ceva. Uke îngenunchează și se tîrăște așa spre Tori. Cînd ajunge la doi metri de el, acesta îi spune: - Ești un prea bun luptător ca să mai ai nevoie de tirapă! Dă-mi-o mie! Publicul înlemnește. Încet, infinit de încet, Uke, cu privirile plecate, ridică brațul drept întinzînd tirapa spre Tori. Apoi, brusc, răsună kiai-ul său înspăimîntător, dînd drumul armei să se destindă. Pocnetul ei apocaliptic acoperă pîrîitul oaselor sfărîmate. Videoplasma Marelui Maestru, încremenită, nu a schițat nici cel mai mic gest de apărare. Tirapa cade pe podea cu zăngănit de arcuri, dar Tori mai rezistă în picioare. Se scurge o clipă și iată-l că se prăbușește dezarticulat, așa cum încă nu am văzut vreodată. Probabil că nici un oscior nu a rămas întreg. Cade fără să țipe, fără să se împotrivească, și capul îi bufnește oribil la contactul cu podeaua. Toată lumea a rămas încremenită, surprinsă de întorsătura neașteptată pe care a luat-o lupta. Apoi vuietul sălii izbucnește spontan. Este un delir de neimaginat! Eu însumi nu-mi pot

stăpîni un urlet de satisfacție. Îmi smulg electrozii de iridiu de pe cap și mă reped către Uke, care a rămas în genunchi.

— Sere-Made, Jdamiwake! pronunță arbitrul de margine decizia, dar cine mai stă să-l asculte?! Este o victorie fără precedent în istoria Artelor Marțiale Moderne. Îl îmbrățișez prelung pe Uke și mă uit la ceas. Încă zece minute mai putem sorbi împreună licoarea îmbătătoare a victoriei. Îl trag spre marginea shiai-jo-ului, lîngă videoplastor. Este în continuare absent, poate că încă nu și-a revenit din încordarea luptei. Distrat, apucă în joacă pistolul folosit înainte de înfruntarea cu tirapa și, parcă într-o doară, introduce în el un încărcător. Își întoarce privirea spre mine.

— Așa-i că nici tu n-ai crezut? întreabă cu glas obosit, ca și cum ar fi știut răspunsul dinainte.

Dau din cap afirmativ, și brusc realizez că mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap un asemenea șiretlic.

— Ei bine, tot ce se va întîmpla este din cauză că ție îți lipsește senzația luptei adevărate și pentru că EA nu se află aici!

Tac fiindcă nu înțeleg nimic. El se răsucește pe călcîie și strigă:

— Hei, Mare Maestru!

Marele Maestru se află lîngă trupul neînsuflețit al videoplasmei sale și îi examinează rănile. Se aude strigat și ridică mirat capul, nedumerit dacă l-am interpelat eu sau copia mea, sau poate chiar face confuzie între noi, căci, în fond sîntem identici.

— Mare Maestru, ești un cîine și o broască rîioasă!

Aud zgomotul piedicii trase și trei pocnete seci înfigîndu-se în fruntea adevăratului meu adversar. La început, nimeni nu înțelege ce se petrece. Am un reflex ciudat și izbesc cu piciorul în abdomenul propriei mele videoplasme, apoi îi smulg revolverul și vreau să țintesc, dar mă opresc văzîndu-l că nu se apără. Se lasă o tăcere grea. Mă privește trist.

— Nenorocitule! exclam. Îți dai seama ce-ai făcut?

Doi aspiranți țîșnesc din spatele lui și îl imobilizează.

— Să nu mă condamni! Am trăit o luptă în plus față de tine și aș fi avut dreptul ca EA să se afle aici!

Arunc revolverul la întîmplare și țip sfîșietor:

— Iertare, înțelepți arbitri, videoplastorul a fost defect! Eu nu aș face așa ceva niciodată! Nu lăsați rușinea să acopere nu-

mele meu! Viața mea o închin Artelor Marțiale Moderne, iar viața lui să piară în neant!

— Existența videoplasmei va fi prelungită pentru a se verifica dacă nu s-a strecurat o eroare de copiere. Părerea noastră însă este că ai încălcat Prima Lege Marțială: Să nu urăști niciodată pe cel care acceptă să se înfrunte cu tine, chiar dacă el te disprețuiește! Marele Maestru era deasupra patimilor luptei, iar dacă ți s-a părut a fi cu totul altfel, să știi că aceasta era una dintre Probele Marțiale Secrete. În subconștientul tău tulbure ai urît și disprețuit, iar dovada stă acum rece la picioarele noastre. În Marele Maestru, Artele Marțiale Moderne au pierdut un excepțional talent, un om înzestrat cu o experiență de luptă cum nimeni nu mai are pe planeta noastră!

Arbitrul de luptă face un gest de lehamite cu mîna și adaugă:

— Îți cunoști pedeapsa!

---

— Roi! comandă arbitrul de margine, și mă înclin să salut cele patru videoplasme aidoma mie. Patru chipuri identice mă privesc, ca și cum m-aș afla în fața unei oglinzi multiple. Stăm așezați pe marginea unui cerc imaginar cu raza de zece metri și încă nu s-ar putea spune că mă voi lupta eu singur contra celorlalți. Poate că va fi o luptă colectivă, toți împotriva tuturor. Poate că videoplasmele, copiate celulă cu celulă după alcătuirea mea, vor refuza să combată și vor scanda la unison: „Maitta (mă predau)!“ Le-aș convinge, dacă aș ști că ele sînt copii, iar eu originalul. Sau poate că nu e așa. Mă uit în ochii lor. Nu văd decît propria mea față împietrită și le citesc în priviri dorința de a învinge, de a fi Maestru, pentru care am sacrificat totul pînă acum, chiar și pe EA.

„La ce bun?“ mă întreb, și simt în sfîrșit ceea ce a vrut să spună prima mea videoplasmă de astăzi. Orice trebuie să aibă un sens. „Dacă prin absurd — îmi spun — voi scăpa din această înfruntare, o voi căuta!“ Infima undă de speranță mă umple la fel cum lava inundă coșul unui vulcan.

Și totuși, nu pot să strivesc ecoul unui ultim gînd: „Și dacă originalul nu se află printre noi?...“

— Hajime!

DESEN DE VALENTIN LUPAȘCU

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

SEPTEMBRIE! Ultima noapte din jumătatea obscură a lunii!

Un curent de aer rece o trezi pe Indrani Devi, care se întoarse pe partea cealaltă și văzu că patul domnului Datt era gol. Ca de obicei, privi spre balcon. Presupunerea se dovedi întemeiată. Ușa era deschisă.

— Hm! Iar s-a dus acasă la cealaltă soție! Șopti din vîrful buzelor:

— Cel puțin să fi închis ușa cînd a plecat! Cine nu bagă de seamă cu propria lui piele cît s-a făcut de frig, cum ar putea să se gîndească la ce simt ceilalți?

Spunînd acestea, se ridică, își puse un șal și, luînd puloverul domnului Datt, se îndreptă spre balcon. De aici, începea scara ce ducea spre acoperiș. Indrani Devi porni să urce cu prudență. Sus, pe acoperișul plat, soțul ei stătea ochi în ochi cu cea de-a doua soție. Cea de-a doua soție era o lunetă cu diametrul în talie de 20 cm!

Domnul Datt era un pasionat astronom amator. Încă din copilărie nutrea o dragoste nețărmurită pentru „numărarea stelelor!“ Cînd a crescut mare, a cîștigat de ajuns ca să-și satisfacă pasiunea. În partea de apus a Calcuttei, departe de strălucirea orașului, pe un delușor, a pus să i se construiască o căsuță. Pe acoperișul ei plat a instalat o lunetă de 20 cm. În nopțile din jumătatea întunecată a lunii sinodice, el își petrecea ore de-a rîndul cu ochii în ea.

— Ce-i asta? Baremi să-ți fi pus șalul. Dacă ai răcit, ție o să-ți pară rău. Domnul Navin n-o s-asculte de nici unele și-ți va prescrie odihnă la pat. Hm! spuse Indrani Devi, îmbrăcîndu-l cu puloverul.

Fără să spună ceva, domnul Datt se lăsă îmbră-

---

cat și se întoarse la lunetă.

— Zi de zi aceleași stele! La urma urmei, ce va fi întrînsele, de-ți petreci ore de-a rîndul cu ele?

Domnul Datt nu dădu nici acestei întrebări o atenție cît de mică. Dealtfel, ea știa destul de bine că domnul era atît de cufundat în dragostea sa pentru cea de-a doua soție încît, în acest timp, zadarnic l-ai zgîndări. Coborî în tăcere și se culcă.

Dar nu-și dădu seama că, astăzi, domnul Datt era mai adîncit ca oricînd în iubirea ce purta celeilalte soții.

---

— Zi de zi aceleași stele! La urma urmei, ce va fi întrînsele de-ți petreci ore de-a rîndul cu ele?

Să dea un răspuns mulțumitor la asemenea întrebare ar fi fost dificil chiar pentu domnul Datt. A întreba un muzicant oarecare: „De ce cînți mereu aceleași și aceleași cîntece?“ sau un iubitor de artă: „De ce admiri neîncetat aceste picturi fără haz?“, pe cît de absurd pare acest lucru, tot atît de lipsit de sens era să-l chestionezi pe domnul Datt în legătură cu secretul stelelor! Deoarece, oricare ar fi fost răspunsul său la această întrebare, el nu ar putea mulțumi un om obișnuit.

Da! Firește, avea o replică la această vorbă: „zi de zi aceleași stele?“ Complet greșit spus! Pămîntul se învîrtește în jurul său, se rotește în jurul soarelui. Nici soarele nu stă locului. Adică, se deplasează zilnic pe harta cerului. În afară de aceasta, în jurul soarelui se mai mișcă niște planete, iar împrejurul planetelor se rotesc sateliții... În acel moment, de undeva, apare o cometă...

Cometa! Principala preocupare a domnului Datt era descoperirea unei comete. Cometele, venind de la mari depărtări, pătrund în sistemul nostru solar și, după ce efectuează o rotație completă în jurul astrului zilei, se îndepărtează. Direcția cîte uneia este modificată datorită gravitației planetare. După un timp determinat, ele trec pe lîngă soare.

După exact 76 de ani, cometa lui Halley s-a arătat din nou în 1976. Dar, atunci cînd o cometă este văzută pentru prima dată intrînd în sistemul solar, primește numele celui dintîi care a observat-o. Iar ceea ce dorea domnul Datt era ca, în astronomie, să figureze un nume nou: „Cometa Datt!“ Domnul Datt nu ignora că, în epoca de azi, a instrumentelor perfecționate, în alte părți se uti-

---

---

AMINTIRILE mele sînt foarte ciudate. Vreau să-mi cunosc viitorul. Vă implor, arătați-mi-l! Oricare ar fi. Degeaba îmi spuneți că mașina nu vrea să funcționeze. La ceilalți cum a funcționat? Auziți? La verificare a ieșit O.K. Nu e defectă. Vă rog, lăsați-mă să mai încerc o dată! Cum? Să vă povestesc? Mi-ar lua cam mult timp. O.K., dar îmi promiteți că după aceea mă lăsați să mai încerc o dată? Pot să mă așez? Mulțumesc. Amintirile mele încep cu cîteva zile înainte... Primul lucru pe care mi-l amintesc e acela că am deschis ochii și m-am trezit într-o încăpere slab luminată și cu un miros nu prea plăcut. Mi-era frig. Un tip cu mustață tocmai scotea din mine un cuțit lung și, paradoxal, fără cea mai mică pată de sînge. Apoi, un altul a intrat sorbind printr-o țigară fumul din jur. A strigat printre dinți: „Lichidați-l!“, la care mustăciosul a replicat: „Nimic!“. Cel cu țigara a ieșit întrebînd: „Ceva nou?“ Nici nu se închisese bine ușa că tipul cu mustață a și început să mă lovească. Nu mă durea deloc și asta îl enerva, pare-mi-se. Din cînd în cînd se mai oprea și mă întreba cine sînt și ce căutam la bancă. Și, mai ales, voia să știe cine mă plătește. Nu știam nimic, nu-mi aminteam nimic. I-am spus-o de cîteva ori, dar el mă lovea în continuare cu picioarele. Din cînd în cînd se oprea și ieșea sau se așeza pe un scaun. Eu eram legat. Mi-era sete și foame. Din ce în ce mai puțin. La un moment dat nu-mi mai era decît sete. Apoi, nici atît. Trecuseră deja două sau

trei zile. Din cînd în cînd, în locul celui mustăcios venea unul gras și foarte scund sau un altul căruia i se înfigeau dinții într-o bucată de gumă de mestecat, iar el încerca mereu să-i scoată. Și ei mă loveau. Cel scund respira greu și se odihnea des. Gemea scaunul sub el. Celălalt zîmbea tot timpul și nu se așeza deloc. Cînd obosea, pleca. Dar întrebările erau aceleași. Apoi a venit grasul și m-a legat mai bine, după care m-a împins pînă lîngă niște trepte. Nu știu cum, am pornit-o în sus, rostogolindu-mă. La capătul lor mă așteptau ceilalți doi. M-au închis într-o mașină blindată. Au urcat lîngă mine și am pornit. M-au mai întrebat de cîteva ori cine sînt, apoi m-au dezlegat și a scos fiecare cîte un pistol pe care mi l-au înfipt între coaste, silindu-mă astfel să-mi țin mîinile la ceafă. Mașina opri cu un scîrțîit lung și cei doi și-au tras cîte un ciorap peste față. Au băgat pistoalele în buzunare, m-au apucat de brațe și am coborît. Jos ne aștepta al treilea, care, probabil, condusese. Am intrat cu toții în clădirea cea mai apropiată și, în timp ce grasul abia se mișca, ținînd în brațe doi saci pe care se contura cîte un S tăiat de două ori de sus în jos, ceilalți doi m-au ascuns după ușă. Apoi m-au privit toți trei cu mirare și au intrat. Înăuntru cîțiva dormeau pe jos. Am văzut cum grasul a ascuns sacii într-un dulap. Au scos pistoalele și cei de pe jos s-au ridicat. I-au împușcat pe toți și aceștia au început să țipe. Apoi au ieșit. Strada era pustie. Am ajuns la intersecție și am traversat. Era

verde. Cum am pășit pe trotuarul celălalt s-a aprins becul roșu. Am așteptat cîteva secunde, după care am pornit spre un coș de gunoi. Am scos un ziar din el. Am citit pagina de sport, l-am răsfoit puțin, apoi l-am vîndut unei femei dintr-un chioșc plin de ziare. M-a salutat, am salutat-o, și am plecat. Un creion care pînă atunci stătuse liniștit pe trotuar a țopăit de cîteva ori, apoi s-a aruncat pe fereastra deschisă a casei pe lîngă care treceam. Dinăuntru s-a auzit un țipăt: „La dracu’, iar i s-a rupt vîrful!“. Apoi... A, da! Am traversat împreună cu o bătrînă. Cînd am ajuns în cealaltă parte a străzii m-a rugat să o ajut să se întoarcă, sau cam așa ceva. Dar nu i-am dat nici o atenție și m-am așezat în parc pe o bancă. Atunci am realizat că ceea ce se întîmplă cu mine este ilogic sau cel puțin ciudat. Și am pornit spre dv. A, înainte de a mă scula de pe bancă, o vrabie a adus bătrînului de lîngă mine un colț de biscuit. I l-a pus chiar în palmă. Bătrînul a scos din gură restul, a potrivit cu grijă bucata lipsă, a pus biscuitul în pachetul pe care apoi l-a închis și l-a vîndut unui tînăr care se plimba ducînd o ladă plină cu dulciuri. Apoi am ajuns aici. Asta e tot. Vă rog, lăsați-mă să mai încerc o dată. Poate-mi voi afla totuși viitorul. Vreți? Vă rog!

Scufundat în fotoliul său, Marele MO ordonă, studiind imaginea de pe monitor:

— Aduceți-l înapoi! Îl vom trimite în sensul celălalt al timpului. Se pare că la ei nu acesta e cel pozitiv.

---

---

CÎND s-a întîmplat s-a și declanșat o avalanșă de măsuri energice pe cea de-a 27-a Bază Asteroid:

— Orice activitate întreruptă! — Nimănui nu-i era permis să părăsească Asteroidul; nimănui nu-i era permis să intre fără autorizație specială!

— O navă specială a fost trimisă în ajutor, de pe Pămînt, cu dr. Susan Calvin și dr. Peter Bogert la bord. Dr. Susan este psihologul șef al asociației roboților și oamenilor mecanici, iar dr. Peter Bogert, matematicianul principal al aceleiași asociații.

Susan Calvin nu mai părăsise niciodată Pămîntul pînă acum și nici de data asta n-o făcea din toată inima. În epoca energiei atomice și a călătoriilor în spațiu ea rămăsese mai retrasă, cu o mentalitate provincială. Nu-i plăceau astfel de călătorii, dar mai cu seamă detesta tot complexul de secrete profesionale pe care le implică, lucru care se citea lesne pe figura ei înverșunată. O dată ajunși pe Baza Asteroid au fost întîmpinați de Robert Kallner, conducătorul bazei. El i-a înștiințat din prima clipă că nu e vreme de pierdut și i-a poftit de urgență în biroul lui.

— Mai întîi aș vrea să vă mulțumesc pentru că ați răspuns atît de prompt chemării noastre și sper ca și cu ajutorul vostru să rezolv această problemă dificilă și neplăcută; pe scurt, am pierdut un robot. De îndată ce am fost siguri de acest lucru, am și încetat orice activitate aici, am și început să-l căutăm. Totul însă a fost zadarnic.

— Și nu credeți că perseverînd ați fi putut să-l localizați și singuri în cele din urmă, fără să mai fie nevoie să ne aduceți pe noi aici tocmai de pe Pămînt?, șuieră ca un suflu de gheață întrebarea pe buzele lui Susan Calvin.

— De fapt, noi l-am și localizat, dar... Aici Robert Kallner s-a oprit pentru cîteva clipe, apoi a continuat: ... cu o zi în urmă, o navă spațială a poposit pe Asteroid pentru a ne livra doi roboți noi necesari laboratorului. Nava avea la bord alți 62 de roboți de același tip comandați de o altă planetă. După două zile de la dispariția robotului nostru ne-a venit ideea să numărăm roboții de pe navă din nou și am constatat cu stupoare că acolo erau acum 63 de roboți.

— Nimic mai simplu, deci al 63-lea robot e cel dispărut, concluzionă dr. Calvin.

— Exact, dar care al 63-lea? Dr. Calvin aruncă o

privire plină de neîncredere șefului Bazei.

— Nu mai înțeleg nimic, spuse ea, de ce nu puteți considera că al 63-lea robot e oricare dintre ei?

— Tocmai aici e dificultatea, căci trebuie neapărat găsit robotul pe care noi l-am pierdut, zise Kallner abătut.

— Peter, se interesă ea întorcîndu-se spre Bogert, da' ce fel de roboți se folosesc aici? De ce e atît de important să fie găsit chiar robotul dispărut din Bază?

Peter Bogert păstră un moment de tăcere, apoi începu să povestească molcom:

— Noi avem aici mai mulți roboți, dar creierul unora dintre ei nu a fost impresionat cu prima lege a roboților, în mod premeditat.

— Nu au fost dotați cu prima lege... repetă dr. Calvin ca pentru sine... și cîți roboți sînt în situația asta?

— Cîțiva. Este vorba despre o acțiune secretă, inițiată de guvern. Puțini au fost informați în acest sens.

— Nu înțeleg, la ce puteau servi acești roboți ale căror creiere nu cuprindeau prima lege în totalitate? întrebă dr. Calvin.

— Văd că nu am de ales și trebuie să-i fac psihologului mărturisiri complete, zise Kallner. Aici, la Bază, fizicienii noștri lucrează foarte des cu radiații gama, operație foarte periculoasă pentru om dacă timpul de lucru în cîmp iradiat depășește o jumătate de oră. La început am colaborat cu roboți obișnuiți. De fiecare dată însă cînd un fizician avea de lucru într-un cîmp iradiat, robotul cel mai apropiat alerga după el și-l scotea imediat de acolo. Robotul acționa prompt sub impulsul primei legi:

— ESTE INTERZIS ROBOȚILOR SĂ ADUCĂ PREJUDICII DE ORICE FEL OMULUI; DACĂ UN ROBOT VEDE UN OM ÎN PERICOL TREBUIE SĂ-L SALVEZE. În aceste condiții era aproape imposibil pentru fizicienii noștri să mai lucreze într-un cîmp iradiat; dacă era un cîmp slab iradiat, robotul alerga și se întorcea afară din cîmp cu om cu tot, iar dacă iradierea era puternică robotul murea instantaneu la contactul cu cîmpul, datorită efectului distructiv al radiațiilor gama asupra pozitronilor aflați în creierul său. Degeaba am încercat să le explicăm roboților că un om este în

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

DESEN DE EMIL BOGOS

perfectă siguranță în prima jumătate de oră, ei răspundeau că oamenii pot lesne uita măsura timpului, risc pe care nu și-l pot permite. Apoi, am încercat să-i facem să înțeleagă că, în general, razele gama sînt mult mai periculoase pentru roboți decît pentru om, dar răspunsul era invariabil: autoconservarea vine doar pe locul trei, iar salvarea omului primează.

— Așa ați luat hotărîrea să construiți roboți fără prima lege? întrebă dr. Calvin, întorcîndu-se spre Peter.

— N-o lua chiar așa Susan, cîtorva li s-a impresionat doar prima parte a legii care le interzice să aducă prejudicii omului, dar a fost omisă cu bună știință partea a doua a primei legi. Cîteva minute a domnit o tăcere grea în întreaga încăpere, iar apoi Susan Calvin a spus:

Și acum vreți de fapt să știți cît de periculos e robotul pierdut și pentru asta apelați la mine în calitate de psiholog, nu?

Ambii bărbați au înclinat din cap afirmativ.

— Din păcate însă nu vă pot răspunde pe loc; vom mai discuta la întîlnirea de mîine.

Susan Calvin n-a prea dormit în noaptea aceea. Dimineața în zori s-a dus în camera lui Peter Bogert care stătea gînditor într-un fotoliu.

— Peter, chiar nu-ți dai seama ce însemnătate poate avea modificarea primei legi?

— Ba da, în primul rînd se observă o spontană instabilitate matematică a robotului.

— Instabilitatea matematică! mă rog, nu zic nu; dar ia gîndește-te la consecințele psihologice. Din punct de vedere fizic, orice robot e mai puternic decît un om; psihic vorbind, el nu știe mai mult decît a fost învățat. Cel care-l învață însă are cunoștințe limitate. Concluzia: anumiți roboți pot fi psihic mai dezvoltați decît unii oameni. Singurul lucru care pledează pentru superioritatea omului și o demonstrează este prima lege; ea transformă omul într-un element superior robotului. Dacă i se modifică însă prima lege i se distruge stabilitatea psihică a creierului; în această nouă ipostază robotul nu mai trebuie să se sacrifice pentru om: ei devin deci egali; iar dacă sînt egali într-adevăr, atunci de ce să fie obligat robotul să asculte ordinele omului?

— Susan, dar asta sună înfricoșător, rîse Bogert. Nici nu-mi vine să cred că ar putea fi un pericol atît de mare. Primii roboți modificați au fost trimiși la această Bază cu nouă luni în urmă și nimic nu s-a întîmplat pînă acum. De data asta crezi că robotul pierdut este periculos pentru om?

— Nu știu, Peter, dar ar fi bine dacă aș putea să stau puțin de vorbă cu omul care a lucrat cu robotul pierdut.

---

Gerald Black era foarte tînăr, abia cu un an în urmă își luase diploma în fizică; și acum faptul că se afla în fața a trei binecunoscuți oameni de știință îl inhiba. Dr. Calvin îl privea cu mare interes.

— Dumneavoastră, deci, ați fost ultimul care ați lucrat cu acest robot înainte ca el să dispară, nu-i așa?

— Da, așa cred.

— Ce ne puteți spune despre el?

— Nimic special, decît că era foarte deștept și deci pisălog ca toți roboții modificați.

— Pisălog, în ce sens?

— În general noi avem foarte mult de lucru aici la Bază. Cîteodată sîntem obosiți, plictisiți, nervoși. Roboții nu se enervează niciodată. Ei sînt liniștiți, calmi și mereu foarte curioși. Vor să știe totul. În general, au puține cunoștințe de fizică, nu știu decît ce învață aici de la noi. Acest lucru însă nu-i împiedică să ne critice la tot pasul.

— Încercați să vă amintiți cît mai exact ce s-a întîmplat în dimineața dispariției!

— Da, stricasem o armă cu electroni de tip perforator în dimineața aceea și nu-mi mai puteam continua experimentul; de mai bine de două săptămîni nu mai primisem nici o scrisoare de acasă și eram deprimat. În acest moment și-a făcut el apariția și m-a rugat să repet o experiență pe care o făcusem cu o lună în urmă. De atunci, mereu mă bătea la cap cu experiența aceea și eram furios. M-am întors la el și i-am spus să dispară din ochii mei, iar după această întîmplare nu l-am mai văzut.

— I-ai spus chiar „dispari“, s-a arătat interesată dr. Calvin, chiar ăsta a fost cuvîntul pe care l-ai folosit? Încearcă, te rog, să-ți amintești cu exactitate.

Gerald Black a tăcut pentru moment, apoi a adăugat:

— Am spus: șterge-o imediat! Dr. Calvin a rîs.

— ... și el te-a ascultat, dar, te rog, mai gîndește-te, nu i-ai mai spus și altceva, sau poate tonul vocii era mai aspru.

— Da, asta e adevărat, ca să mă răzbun, i-am zis și eu cîteva să mă țină minte.

— Ce i-ai zis?

Tînărul se înroși: — În nici un caz n-aș putea să repet în fața unei doamne. Toți cei de față pufniră în rîs.

— Mulțumesc, domnule Black, pentru ajutorul dv., deocamdată este suficient.

---

Lui Susan Calvin i-au trebuit 5 ore să discute cu fiecare dintre cei 63 de roboți. În timpul acestor cinci ore ea a pus aceleași întrebări de rutină; întrebările se succedau 1, 2, 3, 4 și 5, iar răspunsurile erau invariabile. După aceea, a ascultat de mai multe ori cu atenție înregistrarea întrebărilor și a răspunsurilor, dar n-a putut distinge nimic deose-

---

DOMNUL Y răsuci printre degete, cu un gest degajat, stiloul de aur, apoi îl așeză pe postavul verde al mesei. Avu o clipă tentația să dea prețiosului obiect un bobîrnac, pentru a-l vedea rotindu-se în chip de sfîrlează, dar se abținu. Situația impunea să rămînă totuși sobru.

Masa era lungă, pe fiecare parte ședeau vreo douăzeci de persoane țepene; cineva de pe latura opusă citea un document foarte oficial, foarte important, care putea hotărî viitorul liniștit sau, dimpotrivă, nenorocirea întregii planete. Domnul Y își controlă mecanic costumul negru, apoi își trecu mîinile prin păr. Simțea că arată impecabil. Cel mai important era să arate impecabil...

Vocea de pe latura de vizavi conteni; se iscă o rumoare ușoară; copreședintele în exercițiu anunță terminarea celei de a două sute patruzeci și cincea ședințe, urmînd ca a două sute patruzeci și șasea să aibă loc peste două zile. Apoi părăsiră sala în ordinea cerută de protocol. Peste un sfert de oră, automobilul ajunse în cartierul rezidențial. Era o seară plăcută. Ceru șoferului să oprească. Voia să parcurgă singur, pe jos, pe malul lacului, ultimul kilometru pînă la vila în care se găsea apartamentul său. Șoferul mormăi ceva... Era împotriva regulamentului. De la ultimele reduceri de buget el rămăsese singurul însoțitor oficial și dacă domnul Y pățea ceva...

- Fii liniștit! Cartierul e „curat“. Dar pentru siguranță poți să mă urmărești, la pas, cu mașina. De pe șosea aleea se vede foarte bine.

La ora aceea erau puțini amatori de promenadă. Cîteva perechi

încotoșmănate în pelerine și din cînd în cînd un turist singuratic. Luciul lacului, încrețit de vîntul subțire, spărgea într-o puzderie de luminițe imaginea rotundă a Lunii, răsărită deasupra munților. Nu-i fu dat domnului Y să facă nici douăzeci de pași cînd zări silueta neagră a domnului Z, amator și el pesemne de nițică relaxare după epuizanta ședință. Se salutară cordial, mimînd, cu un desăvîrșit simț artistic, surpriza unei întîlniri neașteptate.

Întrucît aveau același drum, au mers un timp alături, schimbînd diverse formule politicoase prevăzute de protocol, așa cum s-ar fi putut convinge orice ureche curioasă.

E drept, la ședințele comisiei, domnii Y și Z stăteau de o parte și de cealaltă a mesei verzi, fiecare era însă un patriot loial, demn de toată încrederea țării sale. În înregistrările secrete era consemnat că nu numai ei, dar nici unul dintre strămoșii sau rudele colaterale cunoscute n-a contravenit vreodată legilor scrise și nescrise aflate la temelia măreției și prosperității națiunilor pe care le reprezentau. În plus, în munca lor dovediseră totdeauna un zel și un tact deosebit. Pe lîngă toate cele spuse, mai trebuie precizat că în ultimul timp apăruse o oarecare teamă că opinia publică va critica lipsa de eficacitate a tratativelor, drept pentru care au început să fie încurajate în mod tacit contactele „neoficiale“, în speranța că ar putea scoate discuțiile din impasul în care se zbăteau.

- Ecranarea funcționează, zise la un moment dat domnul Z.

- Cred că ești de acord că ne menținem pe martingală, adăugă

domnul Y.

- Am avut ieri o nouă legătură, zise domnul Z în loc de confirmare.

- Oh! Abia peste o lună era planificat!

- Nu te bucura. Șefii sînt nemulțumiți. Se pare că șederea noastră va fi prelungită.

Scoase din buzunarul de la piept un calculator superplat pe care scria vizibil marca unei firme cunoscute.

- Ești inconștient! se îngrozi domnul Y. Umbli cu AZbx37-ul la tine! Dacă te detectează „ceilalți“ s-a zis cu noi...

- Nici o grijă. E un AZbx39, absolut imposibil de deosebit de un bruiaj, cu condiția să nu-l folosești niciodată mai mult de un minut. Apasă pe cîteva butoane. Distorsiunea spațio-temporală fu atît de ușoară încît nimeni n-a băgat-o de seamă.

- Uite! Probabilitatea distrugerii omenirii ca urmare a unei catastrofe nucleare a scăzut în ultima lună cu 0,003725. Iar termenul mediu pînă la catastrofă, în cazul că va avea totuși loc, a crescut cu 0,3217 ani...

Vîrî calculatorul la loc în buzunar.

- Sper că nu sînt atît de idioți încît să ne fi găsit vinovați pe noi, se indignă domnul Y.

- Nu, asta nu. Dar ultimele rapoarte au scos din sărite toată conducerea superioară...

Dommnul Y se îmbufnă vizibil.

- Pămîntenii ăștia țineau, prin Evul Mediu, la mare cinste un principiu după care pentru vina cuiva, sau pentru o calamitate, trebuia să pătimească un nevinovat. Se pare că ai noștri s-au molipsit... Ar trebui să înțeleagă că avem și noi o limită... Coeficientul de incompatibilitate

---

între corpurile noastre și cele omenești este mai mare decît normele galactice acceptate... Trebuia să țină cont... De cîte ori trec pe lîngă reactorul nuclear îmi vine să las totul baltă, să intru și să mă culc printre barele de uraniu...

— Vezi că organismul omenesc este foarte fragil cînd este expus razelor gama.

— Cu atît mai rău. Vor fi obligați să recupereze.

— Capeți o încapsulare de cel puțin cinci sute de ani standard pentru asta. N-aș dori-o nici unui dușman. Cineva îmi zicea că decît să-l mai încapsuleze o dată preferă să fie destructurat definitiv...

— Spune, nu ți se întîmplă niciodată ca, așa, involuntar, să simți nevoia să-ți scarpini solzii de pe spinare cu trompa?... Apropo, ce-or mai fi făcînd oare spinările noastre la ora asta?

— Ce să facă? Zac în anabiotron. Vorba instructorului — toate funcțiile suspendate în afara celor strict necesare misiunii. Între altele, să știi că dialogul nostru a intrat deja în atenția analizoarelor. Așa că de cîteva puncte de penalizare oricum nu scapi...

— Cincisprezece mii de ani lumină de aici... Jumate din gînd acolo, jumate aici în corpul nefericitului ăstuia care se va trezi peste niște ani că i s-a dus viața fără să-și aducă aminte cum...

— „Scopul scuză mijloacele“. E o vorbă foarte la modă pe Pămînt. Așa că n-ai de ce să-ți faci mustrări de conștiință. Cu atît mai mult cu cît știi că s-a verificat și răsverificat că „gazdele“ noastre erau mediocrități în privința creativității și chiar a inteligenței. Faptul că erau isteți și descurcăreți nu schimbă mare lucru... N-ar fi fost în stare să contribuie la producerea nici unei valori durabile pentru omenire.

— Știi că mi se întîmplă din ce în ce mai des să visez noaptea că mă plimb într-o pădure de tije bîntuită de furtuni de protoni accelerați... Cînd mă trezesc dimineața, în patul acela cu brizbrizuri pe care îl am în apartament, între cearșafurile albe, scrobite, cu marginile pline de broderii, îmi vine să urlu. Și nici măcar asta nu pot să fac deoarece mă oprește protocolul...

— Dacă, vorba pămîntenilor, nu ne-a plăcut cartea, să nu ne plîngem că am ajuns aici...

DESEN DE LUCIAN POP

— Mă rog, recunosc, asta ne e meseria, dar uneori am impresia că stăm aici de pomană, că „marele tîrg“ și toate celelalte nu sînt decît simple povești...

— Ah! Tu ești de rangul cinci, de aceea n-ai aflat încă... S-a difuzat oficial, dar numai pînă la rangul patru, că gruparea „neintervenției“ a obținut la ultima votare o majoritate zdrobitoare în Parlamentul Galactic. Au aderat la acest punct de vedere și sistemele AstX și AtsQ, ca și încă vreo două mai mici.

— Oh!

— Așa că șansele noastre cresc. S-a difuzat un comunicat oficial, conform căruia oricărei „precivilizații“ i se va oferi de acum înainte următoarea alternativă: sau găsește singură puterea să își lepede năravul războinic, sau n-are decît să se sinucidă într-un cataclism hadronic. Indiferent însă cum se va întîmpla, intervenția Galaxiei este interzisă.

— În sfîrșit, o veste bună! Dar cînd te gîndești că pămîntenii nici n-au descoperit încă arma hadronică... Am zis eu că mai durează...

— Aici cred că e mîna celor din gruparea „suflete bune“. De trei ori au fost la un pas de descoperire — ba unii, ba ceilalți dintre cercetătorii militari — dar în ultimul moment „cineva din umbră“ le băga bețe în roate. Ultima dată, îți aduci aminte, explozia de la „Arsenalele Reunite“...

— Scandalos! Dacă s-a hotărît că nu e voie să se amestece, atunci să nu se amestece!

— ...Noi ar trebui să tăcem!

— este altceva. Noi sîntem „fair-play“. Utilizăm cu totul altfel de mijloace. Noi n-am influențat în nici un fel desfășurarea evenimentelor. E drept, dacă ne-ar descoperi, am fi tratați la fel...

— Hai mai bine să schimbăm subiectul, că ajunge să mă indispună. Uite, recunosc că în momente ca astea simt și eu lipsa cozii. Ori de cîte ori mă enervez, am obiceiul să mă plesnesc cu ea de cîteva ori pe spinare și îmi trece... Vorbeam însă de ultimele votări. Știi că și gruparea „maimuțele sînt un pericol“ sprijină neintervenția...

— Din rasism... Ăștia-s cei din roiurile albastre...

— Exact! Consideră că prin conformația genetică pe care o au, pămîntenii nu vor putea deveni niciodată ființe înțelepte. Inteligente poate, dar înțelepte nu. Și că își vor distruge absolut sigur planeta, cu condiția să fie lăsați în „pace“ s-o facă. Dacă însă vor fi împiedicați de noi să se sinucidă, dacă vor fi dădăciți, ajutați din afară să treacă hopul, vor deveni mai tîrziu, prin agresivitatea înnăscută, cel mai grav pericol pentru Comunitatea Galactică.

— Exagerezi, ca de obicei. Pămîntenii sînt în general niște tipi de treabă. Pentru cîțiva descreierați ar fi păcat să fie sacrificați toți ceilalți. Dacă ar fi fost după puriștii ăștia de „albaștri“, jumătate din Comunitatea Galactică n-ar exista la ora actuală.

— Treaba, din păcate, e mai complicată decît pare. Cunoști teoria sistemelor sinucigașe. Dacă ești curios, pot să-ți arăt un model matematic rulat prin AZbx39. O să vezi cum un mare grup de organisme, fiecare mînat de cele mai bune intenții, reușește să alcătuiască un tot care se duce de rîpă...

— Știu. Fiecare din celulele unui paranoic, luată în parte, vrea să trăiască bine, pe cînd ansamblul...

— Pe de altă parte, „albaștrii“ au mai regizat și propaganda aceea răutăcioasă, cu fragmente cu scene de cruzime prelevate din ultimele războaie pămîntene. Au reușit să bage groaza într-o mulțime de nedeciși, cîștigînd voturi pe seama lor.

— A fost, într-adevăr, un ghinion pentru pămînteni. De zece ani de cînd m-au detașat aici am

(Continuare în pag. 199)

---

IATĂ și dimineața pe care am așteptat-o, toți, cu nerăbdare. Dimineața în care un cardinal robot va fi ales papă. Nimeni nu se mai poate îndoi de rezultat. Conclavul a deliberat timp de mai multe zile în spatele ușilor închise, judecînd pe rînd propunerile încăpățînaților adepți ai Cardinalului Asciuga de Milano și ai Cardinalului Carciofo de Genova, și s-a dus vorba că se va recurge la un compromis. Toate părțile sînt acum de părere că trebuie ales un robot. Am citit chiar în dimineața asta în Osservatore Romano că însuși computerul Vaticanului a intervenit în deliberări. Computerul a pledat insistent pentru candidatura robotului. Presupun că nu e cazul să ne mirăm că mașinile sînt solidare și faptul nu trebuie nici să ne întristeze. În nici un caz nu trebuie să ne întristeze.

— Fiecare epocă își alege un sfînt părinte pe potrivă, a remarcat Episcopul FitzPatrick ceva cam marocănos în timpul micului dejun. Cel mai potrivit papă este, desigur, în zilele noastre, un robot. S-ar putea ca în viitor cel mai dorit papă să fie o balenă, un automobil, o pisică sau un munte.

Episcopul FitzPatrick bate doi metri în înălțime și expresia lui facială este, de obicei, morbidă și plîngătoare, așa încît este imposibil să ne fi dat seama dacă a spus toate acestea dintr-un sentiment al disperării existențiale sau tonul îi suna a resemnare impersonală. Cu mulți ani în urmă fusese vedeta campionatului de baschet al Sfintei Cruci. Venise la Roma să studieze biografia Sfîntului Marcellus, Curatul.

Urmărea ascunsă dramă a alegerii noului papă de pe terasa unei cafenele ce se afla în apropierea pieței Catedralei Sf. Petru. Pentru noi toți, acest eveniment a reprezentat sarea și piperul unei vacanțe la Roma, și asta deoarece precedentul Sfînt Părinte avea faima unei sănătăți de fier și nu se aștepta nimeni la alegerea unui succesor în vara aceea.

În fiecare dimineață parcurgeam cu taxiul drumul de la hotelul nostru de lîngă Via Veneto și ne ocupam pozițiile strategice din jurul mesei „noastre”. De unde ne așezam, aveam o perspectivă minunată a coșului de la Vatican de unde urma să apară fumul voturilor arse. Dacă nu se alegea nici un papă, fumul era negru, iar dacă fumul era alb, atunci aveam un nou papă. Luigi, proprietar și chelner-șef în același timp, ne aducea mereu bău-

turile noastre preferate: Fernet Branca pentru episcopul FitzPatrick, Campari cu sifon pentru Rabi Mueller, cafea turcească pentru Miss Harshaw, limonadă pentru Kenneth și Beverley și Fernet cu gheață pentru mine. Plăteam cu rîndul toată consumația, deși Kenneth n-o plătise încă de la începutul veghei noastre. Ieri, cînd plătise Miss Harshaw, ea își golise portmoneul numai ca să vadă că-i lipseau 350 de lire, încolo nu mai avea decît cecuri de voiaj a 100 de dolari. Ne-am uitat cu toții la Kenneth, dar el a continuat să-și soarbă calm limonada. După o scurtă perioadă de stress psihic, Rabi Mueller a scos o monedă de 500 de lire și a izbit-o cam violent de suprafața mesei. Rabinul este celebru pentru firea sa iute și patetismul cuvintelor sale. Are douăzeci și opt de ani, poartă de obicei o robă elegantă cu imprimeu ecosez, ochelari de soare cu ramă argintie și se laudă frecvent că nu a oficiat vreodată o ceremonie mitzvah pentru congregația lui din regiunea Wicomico, în statul Maryland. El consideră acest ritual vulgar și demodat, și-și trimite toți mitzvahșii la organizații acreditate de clerici itineranți, care se ocupă de trebușoara asta pe bază de comision. Rabi Mueller este o autoritate recunoscută în domeniul angelic.

Grupul nostru este scindat de părerile asupra alegerii unui robot ca papă. Episcopul FitzPatrick, Rabi Mueller și cu mine agream ideea. Miss Harshaw, Kenneth și Beverley se opun. Este interesant faptul că ambii prelați, unul destul de vîrstnic și celălalt încă tînăr, sprijină această deviere de la tradiție. Și, totuși, cei trei „liber-gînditori” ai noștri sînt de altă părere.

Nu știu prea bine de ce mă țin în pas cu moda. Sînt un tip matur, cu tabieturi liniștite și nu m-am interesat pînă acum cu ce se ocupă Sfîntul Scaun de la Roma. Nu cunosc dogma catolică și nu sînt la curent cu ultimele școli de gîndire din sînul bisericii și, totuși, am sperat încă de la începutul conclavului să fie ales robotul. De ce? Mă mir și eu. Oare pentru că imaginea unei creaturi metalice pe Sfîntul Scaun îmi stimula fantezia și-mi ispitea simțul nemaivăzutului? Adică, sprijinirea robotului să fie numai o chestiune estetică? Sau, poate, e vorba de lașitate morală? Sper, astfel, ca gestul meu să mă ridice în ochii LOR? Nu cumva îmi spun în gînd: „Lasă-i să se bucure de papalitate, să nu vrea și altele... măcar un timp...” Nu. Nu-mi

---

---

Născut la 22 august 1954, în orașul Hîrșova, județul Constanța. Studii gimnaziale și liceale în Hîrșova și Constanța. Absolvent al Facultății de matematică (secția informatică) a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. La ora actuală, informatician în cadrul Oficiului de calcul de la Trustul de construcții Iași.

La concursurile de proză organizate cu prilejul consfătuirilor naționale de anticipație a obținut diverse premii: premiul II pentru povestire (Infinitul și tristețea, ulterior, Infinipathia), la Oradea (1979); premiul III pentru nuvela Exsperia, trimiteți o inimă și premiul de originalitate (povestirea Regele alb, regina neagră, în colaborare cu Emilia Done), la Timișoara (1980); premiul I la povestire, împreună cu Marina Nicolaev (Elegie pentru o epavă cibernetică) și premiul pentru scenariu, cu Ultima povestire despre marțieni, la Iași (1981); premiul revistei Transilvania, pentru povestirea Cînd zeii plîng... (în colaborare cu Dan Merișca), la Sibiu (1982); premiul I, pentru nuvelele Steaguri sub zid și Atacul gondronilor, la București (1983). La concursurile de proză scurtă Helion a obținut premiul II, în 1981 (pentru povestirea Lupte înverșunate la muzeul de istorie) și premiul III, în 1982, (pentru Parabola redundanței și Cel hăituit), iar la concursul „Avertisment pentru liniștea planetei”, în 1982, premiul II al Scînteii tineretului, cu nuvela Ochiul de sticlă.

A publicat povestiri și articole în revistele studențești din Iași și Timișoara (Dialog, Opinia studențească, Forum studențesc), apoi în Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza”, Iași, Ateneu, Cronica, Magazin, Suplimentul „Convorbirilor literare”, Suplimentul literar-artistic al „Scînteii tineretului”, Știință și tehnică, Vatra și în fanzinele Fantastic Magazin, Helion, Holograma. A fost inclus în antologia Alpha (o antologie a literaturii de anticipație românești), Scrisul românesc, 1983. A depus, în 1982, la Editura Albatros volumul de povestiri și nuvele Oameni cu creiere transparente, iar în 1983, la Editura Junimea, romanul Xilecșii.

Prozele lui George Ceaușu se caracterizează printr-un umanism profund. Scriitorul construiește ipoteze palpitante pentru a pune să se miște personaje cam ca noi. Sînt oameni care fac mofturi, vor ce nu se poate, nu înțeleg ce trebuie înțeles, produc dezordini. Se afirmă, se susțin: sînt personaje și se poartă ca niște personaje. Nu suportă cumințenia. Cîteodată seamănă cu George Ceaușu cînd se supără, dar asta-i altceva.

Un text de George Ceaușu înseamnă o mulțime de linii orizontale și ondulate peste niște nefericite cuvinte înlocuite cu altele, la rîndul lor tăiate și înlocuite. Nu-i place să continue o povestire întreruptă, dar le revizuiește atît de des pe cele terminate încît nu mai rămîne din prima variantă decît ideea. Care, desigur, este uluitor de interesantă și nepublicabilă (pentru că presupune o tratare prea lungă). Se mai spune că lucrează la mai multe cărți. Cînd primesc de la el vreo scrisoare în care-i vorba despre works in progress, scrisoarea este foarte-foarte lungă. Orice abordare istorică a SF-ului românesc trebuie să țină seama de aceste lucrări pentru că, atunci cînd se va găsi cineva care să-i publice toate povestirile și nuvelele, ceva se va schimba prin locurile esențiale.

(Doru Pruteanu)

---

---

---

1. El spune: zid, și zidul se ridică din adînc, ca o epavă cosmică. Spune: steag și vede

steagul închegîndu-se. Cuvîntul e o matrice sonoră. Cînd spune: robot - nu se întîmplă nimic. Dar ar fi vrut să fie un robot.

Ar fi lucrat ore, zile în șir fără să audă acompaniamentul, desigur, neplăcut al dinților scrîșniți. Cu mișcări egale, precise. Văzînd în ni-

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

sip vreun cablu al acelei mașinării, nu s-ar fi ferit de mușcătura lui: adio, șarpe al îndoielii.

Se-ntreba uneori dacă tatăl nu era, totuși, un robot. De treizeci de ani se tot întreba. Ar fi fost un robot destul de izbutit dacă n-ar fi trebuit să fie mai înainte de toate chiar tatăl lui.

Presimțea acum că zidul avea să cadă. Privea monolitul negru și își imagina viermii ce îl rodeau pe dinăuntru, ca pe un măr stricat.

În fața zidului, steagul. Nu era o bucată de pînză. Popoarele din vechime avuseseră ca steaguri capete de animale, totemuri. Steagul lor era un om în mărime naturală. Un astronaut. De fapt, un posibil steag al omenirii. Pe oricare planetă.

Un corp uman, un android cu funcțiile încetinite la minimum și protejat de un scafandru cosmic. Îngropat pînă la genunchi în fața zidului.

Zidul e încă în picioare. Tatăl stă în umbra lui.

Dar după o clipă, nisipul îi acoperă vizoarele. I se scurge pe umeri, pe piept. Partea centrală a zidului a căzut. A rămas din ea doar o convexitate ce se aplatizează văzînd cu ochii.

Fiul se trîntește cu fața la pămînt și, zdrobite, trupurile uscate de insecte scrîșnesc - literele ciudate ale unui alfabet sonor.

O mînă i se așează pe umăr. Rotația înceată a corpului. E așezat cu ceafa în nisip și zorile sclipesc undeva, departe.

- Vii?

Nu e nevoie să mai privească spre zid. E sigur că tatăl a bornat conturul părții căzute.

- Nu, tată, nu.

Tatăl se îndepărtează; fiul îl strigă, ridicîndu-se în capul oaselor.

- Și cînd mai dormi?

Și tatăl știe că trebuie să doarmă ziua, cînd nu pot

nici emite, nici recepționa. Dar ridică din umeri.

- Trebuie terminat pînă la noapte.

- Zidul?

- Fără el, rostul nostru aici...

- De ce nu folosim roboții la construcția lui?

- N-ai înțeles? În amestecul ăsta de unde ei pot să devină primejdioși. Au fier în ei. Mult fier.

- Dar tu din ce ești? izbucnește fiul atunci. Hemoglobina ta nu conține fier?

Celălalt nu-i răspunde.

- Și tu ești din fier, a murmurat fiul, și o lumină i-a sclipit în minte. Ești un robot, sîngele tău a ruginit deja.

Tatăl începe să lucreze fără să-l mai ia în seamă. Așa lucrează roboții: dacă nu au de lucru, devin agresivi. Atunci cu plăcile dezlipite, cu membranele sfîșiate, cu conductorii smulși din locașuri pînă la totala epuizare.

Refacerea zidului le luase mai mult de o zi. (Nu o zi terestră. O zi a acelei planete de nisip.) Spre seară îl terminaseră. Numai ei doi. Fiul rămăsese cu mîinile încleștate pe manșele S.W-ului, huruitul lui îi răsuna încă în creier, deși cuvele prinse la capătul unor lungi brațe articulate odihneau în nisip. Oboseala îl învăluia protector. Coborîse din șa, căzuse frînt și, în umbra zidului, adormise aproape instantaneu.

2. Fără să înțeleagă de ce, se trezise. Nici un fir de nisip nu se mai mișca în aer, de parcă totul ar fi înghețat la zero absolut. Seară. Frig. Pe întreaga planetă nu exista decît un trup cald. (El și tatăl erau ființe reci. Înghețaseră de mult).

- Unde pleci?

- Tată, spune și tu ceva, dar fără să întrebi sau să ordoni.

Nava e la doi kilometri de zid, cu etajul inferior pe ju-

mătate îngropat în nisip. Un culoar, o ușă de seif. Fiul formează un cifru și ușa culisează lent. O cameră strîmtă. Într-un cuier e atîrnată o pelerină care încă mai păstrează forma unui trup.

În pat stă întinsă o femeie. Prin intermediul cifrului s-a declanșat și mecanismul de revitalizare din stadiul anabiotic. Femeia deschide ochii și bărbatul se roagă în gînd să nu audă decît cuvintele știute:

- Te-am așteptat.

Există, totuși, o magie a gesturilor căreia nu-i poate rezista, un program implantat în sîngele lui. Femeia e pe jumătate goală și mișcările îi sînt decupate dintr-un spațiu în care rotunjimile și albul se îmbină în mod miraculos.

- De ce nu te dezbraci?

Începea să-și desferece, ajutat de ea, scafandrul cosmic și își dădea seama că, încetul cu încetul, gesturile i se lichefiau. O îmbrățișa, gîndindu-se că ar fi putut-o ruga să-și schimbe mereu chipul, trăgîndu-și pe față o altă mască plastică la fiecare nouă întîlnire. Cel mai adesea ar fi ales un chip fără vreo incrustație: o pînză de-

DESEN DE RADU GAVRILESCU

---

colorată - orice contur l-ar fi făcut să alunece pe urmele unei frumuseți care l-ar fi atras cu forța unei predestinări. Pentru că era orbit de un trup. La urmă, nu-i rămînea decît să iasă, proptindu-și umărul în ușa metalică, apoi să o închidă din nou; gazul anabiotic inunda iarăși încăperea aceea. Trupul neadormit nu putea fi înșelat decît cu o moarte aparentă - după ce i se oferise pentru un timp limitat.

Numai zidul i se oferă condamnatului pentru totdeauna.

3. Zidul e înalt și masiv. Din spațiu s-ar vedea o urmă cum ar fi cea lăsată de dinții unui mastodont în nisipul planetei. Nisip amestecat cu rămășițe de trupuri: picioare răsucite, clești, cruste sparte, elitre. Trupuri moarte, uscate sub arșiță. Resturile unei faune metalice supunîndu-se condiției dezagregării. Transformîndu-se în nisip. Nisipul nu este cel pe care-l știa din copilărie (copilărie artificială, își spunea mereu fiul; trucată - o vedea în amintire ca pe o proteză a vieții lui, chiar dacă nu înceta să presupună că și-o petrecuse pe Pămînt), nu e nisipul silicios al plajelor terestre. E de culoare neagră. Nisip magnetic.

Tatăl stă undeva, lîngă zid, și, dacă nu se întîmplă să repare un aparat, o mașină, o piesă, îl privește atent, ca pe un mecanism cu o fiabilitate extrem de redusă. Slăbește o clipă fixația. Deasupra zidului se ridică unul din sori urmat, la scurt timp, de cel de-al doilea. Dar e în stare să-l privească pînă cînd aștrii or să coboare spre apus și umbra zidului îi va îngropa - tată și fiu; pînă cînd noaptea are să-i găsească în această improvizată cutie de conserve, ca doi pești degerați. Sub ochii impasibili ai steagului alb.

Zidul se întinde pe tot ori-

zontul, peste nisip, peste resturile faunei metalice. În cîteva rînduri, fiul a pornit-o de-a lungul lui, dar n-a reușit să-i găsească niciodată capătul. Și totuși, zidul nu e decît o antenă mobilă. Pentru că se rotește o dată cu planeta, pentru că este singura denivelare pe suprafața ei măcinată de vînturi, dar, mai ales, pentru că este magnetic, la fel ca nisipul și sedimentele care au fost cîndva trupuri colcăitoare de insecte.

Căci noaptea, ca la un semn, insectele se trezesc. Nisipul tresare, crescînd ca un val. Deșertul se însuflețește brusc. Și parcă firele de nisip se angrenează în antene, elitre, clești. Scorpionii își ridică cleștii și fălcile din nisip. Păianjeni uriași își încep raidul de noapte; își trasează traiectoria și apoi se mișcă pe liniile de forță create. Auzi cum greierii își scîrțîie cîntecul în aerul electrizat, de parcă și-ar plimba un fierăstrău peste trup. Lăcustele se ridică pe picioarele subțiri și otolitele magnetice se răsfiră în capetele lor, fîșîind, ajutîndu-le să-și mențină echilibrul atunci cînd își execută numărul acrobatic. Dar cele mai multe scurmă în nisipul care mișună de insecte. Noi și noi insecte. Pînă departe, nisipul este o mlaștină însuflețită.

Cîte un scorpion se apropie de ei și în căpățîna-i triunghiulară se învîrt, cu zecile, fosforescențe azotice. Se tîrăște prin nisipul care a devenit luminescent; unda magnetică prinde inflexiuni neașteptate: suprasaturată de argonul din aer, atmosfera o preia, amplificînd-o. Insectele încing în preajma lor dansuri amețitoare, dar fiul și tatăl nu se feresc. Niciodată biocîmpurile lor n-au interacționat cu cele ale insectelor. Poate ele se tem. Oricum, se feresc de ei. În juru-le rămîne doar un disc neted ale cărui margini, deși

continuu roase de mandibule, n-au fost vreodată depășite. Cînd fac un pas, discul alunecă pe urmele lor. Inexplicabil, dar insectele nu-i ating.

4. Capul i-e greu, trupul i-a înțepenit, acum stă pe sol, cu spatele sprijinit de zid. Fiul vrea să-și miște piciorul, vîrful ghetei iese la iveală, înfășurat într-un cablu ce șerpuiește în nisip, dedesubt sînt viscerele unei mașinării pe care au slujit-o dintotdeauna.

Așteptau să se arate o navă, tatăl făcuse chiar niște calcule probabilistice, spunîndu-i că nava ar fi trebuit să apară de mult pe cerul nopții. Ziua, sub radiația aștrilor, efectul holografic nu se producea, chiar dacă, pe o porțiune restrînsă, angrenate într-un ciclon, firele de nisip se rostogoleau îndîrjit. Nici insectele nu se arătau ziua; cele pe care le atingea lumina zorilor tresăreau sub un spasm și rămîneau nemișcate. Multe din ele își lăsau la suprafață antenele, membrele sau un corp ciuntit, dacă nu izbuteau să se îngroape la timp în nisip. Cînd lumina aștrilor stăpînea deplin, trupurile începeau să se usuce, să se chircească - arșița strîngea în jurul lor o gheară nevăzută.

Dar noaptea auzea ca prin vis: „trezește-te“. Tatăl era aplecat deasupra lui și îl zgîlțîia; îi distingea în căști vocea, printre paraziți. Încerca să se ridice în capul oaselor și umerii îi lunecau încet de-a lungul zidului. Tatăl aprindea convertorul holografic și nisipul devenea luminescent. Miliardele de fire ridicate în aer întrețineau o imagine zdrențăroasă care cerșea o fărîmă de logică. La picioarele ei, clisa colcăia de insecte. Spectacolul atingea în curînd dimensiunile demenței; era primul semn că de undeva, din spatele unui zid nevăzut, nava se trezise țipînd - nu atunci; într-un

ALMANAH ANTICIPAȚIA

trecut care mai exista doar prin țipătul acela. Iar dacă aveau să prindă legături, imaginea îndepărtatului mesager ar fi înghețat la cîțiva pași în fața lor, dăltuită din fire de nisip, în mărime naturală. Un mulaj ce aparținea memoriei magnetice a cosmosului.

Mulajele umane îi aminteau de fiecare dată de castelele pe care le construise cîndva, din nisip silicios, la marginea unui deșert albastru. Lichid. Uitase numele deșertului. Castelele de nisip – copilăria. Și-o petrecuse pe Pămînt – măcar în imaginația lui.

Are brusc senzația că a fost îmbrîncit într-un pat pentru fachiri. Senzorii dermici se trezesc din amorțeală, făcîndu-l să viseze o perie salvatoare, cu firele distanțate la un micron unul față de altul. A crezut cîndva că are să izbutească să se adapteze acestui moment. Dimpotrivă, s-a sensibilizat. Tremurul interior se propagă din celulă în celulă și se transmite picioarelor. Ajunge lîngă panoul de comandă cu un mers de bețiv. Îl atinge. Trebuie să-l atingă.

Pe fundalul întunecat se detașează o cască de cosmonaut. Destabilizată, imaginea flutură ca un steag de pînză. Fiul întinde mîna spre ea.

– N-o atinge! șuieră celălalt, îngrozit.

Casca se clatină; în spatele ei se află fața unui om, buzele, ce se mișcă, și capul, care se înclină involuntar, în timp ce omul vorbește. Imaginea a ajuns pînă la ei, dar sonorul s-o fi împotmolit pe drum în vreo radiosursă. Omul strigă acum, trăsăturile feței îi sînt crispate, dar fiul nu poate sesiza decît grotescul situației; gura marionetei, clămpănind.

– Vorbește odată, nepriceputule! Doar două vorbe, auzi? Ta-ta! Ma-ma!

Pesemne că astronautul

l-a auzit, pentru că „s-a dat la fund“, de parcă ar fi îmbrăcat o pelerină și ar fi plonjat în nisip.

5. – Cîteodată îmi vine să te omor, îi spune tatăl, obosit. N-ai înțeles nimic de atîția ani.

Fiul tace. Se uită la costumul peticit al omului care i s-a postat în față. La chipul lui murdar, care pare doar cenușiu din spatele vizoarelor. Lumina convertorului decupează în întuneric un con de nisip.

– De ce ești copil? De cîte ori să-ți spun că nu trebuie să-l atingi?

– Dar e absurd! explodează el. Să nu ating o imagine? Tată, ce sîntem noi de fapt?

– Niște transmițători. Interceptăm și transmitem mesaje.

– Numai atît?

– Pentru un om singur, în cosmos, care recepționează un mesaj de-al nostru, asta contează enorm.

– Nu-mi vine să cred. Nu.

În mintea fiului bîjbîie un adevăr pe care lumina îl refuza.

Dar simte unda magnetică. O simte. Unda remanentă îl încrîncenează ca un val de frig. I-ar fi putut măsura amplitudinea cu simțurile lui; trupul îi devenise de mult un barometru viu. (Al tatălui, dimpotrivă, se opacizase la toate radiațiile. I-ar fi spus că e un insensibil dacă prin asta nu l-ar fi jignit).

– Să știi că nu te dezgrop din nisip.

Fiul se îndepărtează repede de zid. Unda remanentă crește încet.

– Tot un meschin ai rămas.

Cînd tatăl își sfîrșise răspunsul, porțiunea centrală a zidului nu mai exista și nici nu se prăbușise: începuse să se scurgă lent, în milioane de fîșii subțiri: nisip, resturi de trupuri carbonizate.

Lampa albă din fruntea fiului patinează peste un rîu întunecat. Celălalt e îngropat în nisip pînă mai sus de brîu.

– Nu-i nevoie, se smulge el, refuzînd mîna întinsă. I se aude gîfîitul în căști. Parcă ar vîsli, strivind sub picioare elitre, abdomenuri uscate, mandibule.

Ieșit la suprafață, tatăl stă o clipă pe gînduri, apasă pe niște clapete de la pupitru și din semnalizatorul galben țîșnește o rază care se arcuiește deasupra deșertului, legînd porțiunea centrală de cele două aripi ale zidului rămase în picioare. Ia apoi în mînă cîteva borne fosforescente.

– Mă ajuți și tu?

– Nu.

Se apucă să înfigă bornele de-a lungul liniei. Fiul îi întoarce spatele, luînd-o spre navă.

Nu peste mult timp, ușa camerei anabiotice se retrage din fața lui și trupul femeii apare tăcut. Bărbatul închide ochii, orbit de prea mult alb. Abia ieșit din clisa neagră, din sedimentele de insecte, își simte sudoarea scurgîndu-i-se pe ceafă. Femeia are părul lung, fața ovală; sînii și coapsele ei au un luciu metalic. Bărbatul își dă seama că e obosit și murdar. Întîrzie să renunțe la scafandrul cosmic, de teamă ca trupul să nu-i exale o miasmă ucigătoare.

– Te-am așteptat.

Și bărbatul, animat prea des de pulsiuni mecanice, are să devină iremediabil un robot. Există un program înscris în memoria ancestrală a speciei. Iese apoi. Închide ușa. Pleacă.

Nava rămîne în urmă. Tot mai în urmă. Pînă departe, deșertul negru. Nu deșertul: o groapă la gura căreia undeva, departe, înfiptă ca un pumnal în spațiul din care se scurge lumina aștrilor – se află nava.

Nu se gîndise niciodată pînă atunci la evadare. Dar

---

---

presimțea că momentul evadării se apropia. Iar nava era singura lor șansă. A lor?

În orice caz, a lui. Din groapa aceea în care muncise vreme de treizeci de ani, în numele unei false datorii, nu se putea salva altfel.

Cînd se întoarce, conturul zidului este deja bornat. Tatăl se oprește în fața lui. N-ar avea rost să se împotrivească - tatăl nu l-ar cruța. Zidul e încă sub picioarele lor. Încă.

6. Zidul s-a înălțat cu aproape zece metri deasupra nisipului. (Nu zidul întreg - partea lui centrală, care cădea mereu.) Fiul e urcat în șaua S.W.-ului. Prinse la capătul brațelor articulate, cuvele se ridică din ce în ce mai sus. Frînturile de trupuri uscate se varsă în matricea paralelepipedică baleiată de unda de cîmp.

Un zgomot de ruină metalică îl face să-și întoarcă brusc capul. S.W.-ul tatălui, cu o cuvă înțepenită în nisip, scrîșnește, scuturat de spasme. Pîrîitul brațului metalic. O șenilă sfîrîie, rotindu-se în gol.

- Oprește-l! strigă în căști. Oprește-l!

S.W.-ul se zbate și tatăl zboară din șa. Un trosnet sec anunță sfîrșitul căderii. Cîteva cupe se rostogolesc prin aer și își varsă conținutul peste trupul nemișcat. S.W.-ul rămîne proptit în zid.

Fiul se trezește scurmind în nisip; aștrii rînjesc deasupra și steagul sclipește ca un ochi lipsit de pupilă: omul-moluscă îl contemplă, de dincolo de timp. Își duce mîinile la ochi, implorator. Nisipul i se scurge printre degete. O liniște adîncă s-a lăsat. Ca să se audă un glas răgușit:

- Fiule.

În spatele lui se ridică o dună care, atinsă de mîinile unui modelator nevăzut, prinde forma unui cap, a unei fețe, a unor umeri de

om. Fiul se apleacă spre el:

- Cred că știu ce vrei să-mi spui. Că nu ești tatăl meu.

Omul din nisip se însuflețește brusc:

- Într-un sens, da. Dar numai într-un sens. Ești un copil de eprubetă. Dar eu te-am creat. Deci pînă la urmă ești fiul meu.

Și atunci fiul încearcă să se prindă de ceva; nu poate opri căderea într-un tunel gravitațional. Și spune, alb:

- Un android. Sînt un android.

- Și eu sînt, să știi. Și fiul tău are să fie un adroid.

Fiul îl trage din nisip, din putregaiul metalic, gîfîind. Trupul celuilalt e moale, golit de voință. Îl tîrăște după el.

Steagul rămîne în umbra zidului, scăzînd în depărtare, veșnic și insensibil.

7. E așezat în scaunul funcțional de la pupitrul de comandă. Compartimentul energetic: 1: CONECTAT. Compartimentul energetic 2: CONECTAT. Grupul motor auxiliar: PORNIT. Sistemul de inițiere: PORNIT.

Ecranul se luminează brusc și chipul tatălui plonjează în el.

- N-ai să poți pleca.

Tatăl e în cabinetul medical. Stă în pat, ridicat în capul oaselor.

- Ba nu, greșesc. Ai să pleci, dar n-ai să ajungi niciodată pe Pămînt.

- Cu nava asta? Nu. Minți.

- Nava este doar un paleativ. Folosește pentru zborul... (Tatăl vorbește cu greutate.) Zborul pe distanțe mici. Pămîntul e la aproape două sute de ani-lumină. Îți trebuie un injector spațial.

- Și unde sînt injectoare spațiale?

- Pe Pămînt și pe alte cîteva planete pe care nu le cunosc.

Pe display-ul computerului de bord, o săgeată se înfige în rîndul pe care scrie:

ZBOR CONVENȚIONAL. Săgeata sclipește la începutul fiecărui rînd, în vreme ce cuvintele se scurg:

VITEZA MAXIMĂ. TINDE INFINIT SPRE VITEZA LUMINII ÎN VID. FĂRĂ SĂ O ATINGĂ.

CARACTERISTICA DEPLASĂRII. MONOLIT.

PROPULSIE CLASICĂ. FOTONICĂ.

Rîndurile lunecă în sus. O altă săgeată.

ZBOR NECONVENȚIONAL.

VITEZA MAXIMĂ. VITEZA LUMINII ÎN VID MULTIPLICATĂ CU UN NUMĂR DE ORDINUL ZECILOR.

CARACTERISTICA DEPLASĂRII. SUB FORMA DE PARTICULE ELEMENTARE (DISPERSATĂ). ÎN TUNUL INJECTOR CORPURILE SÎNT DESCOMPUSE ÎN QUARCI. ÎN PUNCTUL TERMINUS SE RECOMPUN DIN QUARCI.

PROPULSIE NECLASICĂ. SUBQUARCICĂ.

Fiul se scutură ca mușcat de un șarpe; parcă știuse cîndva toate astea, dar un burete îi trecuse peste memorie.

- Iar pe planeta asta s-a ajuns prin zbor convențional?

- Da. S-au succedat mai multe generații pînă aici. Apoi cîteva generații pînă cînd noi ne-am născut.

- De ce nu mi-ai spus de injector?

- E prima dată cînd încerci să fugi. Trebuia să te convingi singur că locul tău e aici.

Tatăl a tăcut. Ochii i se închid, iar ecranul impenetrabil așează deasupra lui o lespede grea. Fiul investighează memoria computerului. Nimic în plus despre zborul neconvențional. Cere o schemă completă a navei. Ca niște tăișuri, epurele cad pe display, succesiv. Imaginea îngheață și degetul i se

oprește asupra unei denumiri. Laborator genetic. 8. E simplu, își spune el, ajungînd în fața ușii glisante. Tot trecutul lui se află îngropat aici. Identitatea pe care și-o pierduse, sperînd să o regăsească totuși cîndva. Trecutul îl atrage și-i provoacă repulsie, totodată - această undă remanentă de la care pornesc toate dezastrele.

Deschide. N-a intrat niciodată aici. Sau poate a intrat, dar amintirea s-a șers de mult. Un pas, poate doi. Parcă acum ar învăța să meargă. Își aude respirația: un horcăit.

Pe mese, în recipiente, spectacolul. Carnavalul anatomic, într-o transgresie bruscă spre altă lume. O inimă încă zvîcnind. Un ficat. Plămîni. Rinichi. În planul îndepărtat, trupuri întregi, înmugurind.

Dar altceva îl face să-și piardă respirația: vede într-un colț un fotoliu deasupra căruia stă atîrnată o cască. Și brusc, amintirea. Aceasta e copilăria. Și-a petrecut-o în fotoliu, sub o cască, iar cînd s-a ridicat, pășea deja spre zid. Iar ușa s-a închis după el, urmînd să-l mai reprimească o dată (momentul nu venise încă): atunci cînd ar fi declanșat lanțul biochimic ce ar fi dus la nașterea unui alt android. Care să fi fost fiul lui.

Se așează în fotoliu. Coboară casca, își pune pe tîmple plăcile metalice. O apăsare pe buton și casa în care și-a petrecut copilăria (măcar în timpul subiectiv, măcar în imaginația lui) plutește spre el ca una din acele locuințe lacustre care îl obsedează în amiezile cînd un astru galben îi arde în creștet.

— Atîta chin, mamă. Și dacă am ști pentru ce.

De undeva, de aproape, totuși, ea îi răspunde:

— Ai spus ceva? Sau întreabă. Răspunsul interogativ. Orice posibil punct, des-

figurat, crescînd în întuneric pînă cînd devine un semn de întrebare.

— Vreau să te văd.

Poate și ea e tot artificială, tot trucată, dar i-a dus lipsa mereu: trucajul îi scăpase de fiecare dată. Cineva se apleacă asupra lui.

— Vorbești prin somn.

Vrea să o contrazică, dar îl îngheață zîmbetul ei:

— Vorbești prin somn.

E mama, totuși. S-ar repezi s-o îmbrățișeze, să o sărute, dar nici în vis n-ar putea să-i atingă cu buzele obrazul: i-e teamă să nu simtă răceala feței de plastoid.

Îl atinge, însă. Și se cutremură.

Femeia din camera anabiotică. Aceeași figură. Aceeași atingere.

Mama seamănă cu ea. Cumplit de mult. E aceeași.

Blestemată matrice umană. Blestemată economie de mijloace.

— Ascultă, îi spune ea, aspru. Trupul nu e al nostru. Al meu a fost dat unei mame și unei iubite. Al tău, unui fiu și unui bărbat.

Într-adevăr, pînă la o vîrstă, avusese nevoie de mamă. Apoi de o iubită; nu mai era un copil.

— Dar cui aparținem, cui?

— Pămîntului, poate. Și tu ești o matrice.

— Spune-mi, o îndeamnă fiul, avid. Și își reamintește totul, așa cum învățase la școală: în privința transportului materiei nevii, injectorul spațial nu creează probleme. Oricît de complicat, un mecanism se poate recompune la destinație. Dar cu materia vie e altceva: pe distanțe lungi sînt necesare stații de retransmisie.

— E o planetă-releu, spune fiul.

— Chiar voi sînteți niște trupuri-releu.

Fiul nu mai are nevoie de vreo altă explicație: fără aceste stații-releu, caracte-

risticile substratului biologic nu s-ar păstra la recompunerea în punctul terminus.

În umbra zidului, la cîțiva pași în fața lor, se materializează oameni. Nu imagini. Nu castele de nisip. Pentru cîteva clipe, numai. Pe care, atingîndu-i, i-ar putea transforma în explozii lichide. Pentru că ei au să se descompună apoi și în acest impalpabil sicriu zburător au să parcurgă distanța pînă la destinație. Sau pînă la următoarea stație-releu. E un balansoar galactic pentru o ființă transformată în quarci.

Dar nu e încă pe deplin lămurit:

— Dar de ce e nevoie de două trupuri?

Chiar trei: și steagul.

— Unul e de rezervă.

— Nu cred. E un lux. Planeta asta nu-și poate permite nici un fel de lux, spune fiul.

Și își smulge casca de pe cap. Trupul mamei dispare în neant, ca retezat.

9. De sus, din șa, își vede umbra strivită de șenilele S.W.-ului. Aștrii s-au ridicat. Trage de o manetă și vehiculul ajunge lîngă zid, își destinde unul din brațe și varsă o cuvă de nisip. La scurt interval, un alt braț se destinde și o nouă cuvă se varsă în perimetrul delimitat. Resturi de trupuri carbonizate. Nisip. Se scurg. Se răsfiră, dar nu trec de o invizibilă margine verticală; unda de cîmp baleiază spațiul paralelipipedic, care deocamdată e gol - o matrice pentru monolitul ce se va închega.

Cuvele se răsucesc și nisipul se scurge. Apoi gîturile lungi se apleacă din nou. Ritualul e amețitor. Și deodată, S.W.-ul devine o insectă gigantică, pe care fiul o prinde de umeri și se răsucesc împreună într-un dans macabru, în timp ce muzica agonizează sub doi aștri fierbinți.

— Ne chinuim, tată, nu în-

---

țelegi?

— Și ce-ai vrea să faci? întreabă celălalt.

Dar nu imediat. Între cele două întrebări e o ruptură de aproape o zi. O falie temporală astupată cu un zid de nisip.

E noapte și, brusc, fiul nu mai simte scafandrul cosmic. E o amoebă în oceanul de unde. Unda se sparge în zid, clătinîndu-l. Se ridică din nou, și mai întărîtată.

Aerul trosnește ca un foc de vreascuri și holograma apare la suprafața deșertului, cu un clipocit; contururile îi tremură. Indicatorul de distanță face un salt și rămîne înțepenit: o distanță greu de apreciat îi separă de emițător. Imaginea — o plantă carnivoră — mistuie o armată de insecte geometrizate. Apoi limpezimea finală — un fundal pe care înoată detaliile unei mașini: un monstru tehnologic. Văd în prim-plan, răsucită din meandrele spațiului, ființa.

— Un om! strigă tatăl. Trei sute de ani-lumină de Pămînt! Injectorul e pe o altă planetă.

— Ei au ajuns departe, spune fiul. Sînt niște zei. De neatins. Noi am rămas niște primitivi.

Dar omul-zeu prinde glas și aerul electrizat adaugă fiecărui cuvînt o trenă sonoră:

— Nu ai dreptate. Sîntem doar niște oameni care știu mai mult.

— Poate știți atunci și principiile injectorului spațial, spune fiul, pradă unui gînd mai vechi. Principiile referitoare la materia vie.

— La ce-ți trebuie toate astea? bolborosește tatăl.

Mai sînt cîteva minute și omul se va topi în întuneric. Le explică, totuși: materia vie e structurată pe două nivele. Biosic și noesic. Acestea se cunosc, deocamdată. Pentru fiecare din ele e necesară în fiecare stație-releu o matrice separată. Deci una care să fie Trupul și alta

care să fie Creierul.

Lumină. Este lumină. Lumina învăluie totul într-un cutremur alb. Tatăl și-a pierdut glasul. Iar fiul spune:

— Deci amîndoi sînt steaguri. Dar unul din ei e Molusca. Celălalt, Creierul.

— Cine? întreabă omul-zeu. Un chip fără vîrstă îl iscodește din spatele unei căști.

— Nu cred că-i cunoști, un tată și un fiu.

„N-a avut niciodată încredere în mine”, își spune fiul. Dovadă, steagul înfipt lîngă zid. Steagul care îi putea lua oricînd locul. Steagul era și o matrice. Tatăl se temuse mereu că fiul ar putea fugi.

— Așa a fost întotdeauna, spune omul-zeu. Tatăl și Fiul. Tatăl e făcut să conceapă. Fiul, să-l slujească.

— Nu te înțeleg, spune fiul.

— Ajungi la saturație cînd ești Creier și încerci mereu să înțelegi — spune omul-zeu. Uneori îmi doresc un trup.

— Atunci rămîi cu noi, îl roagă fiul și se trezește căzînd în genunchi. Rămîi cu noi aici.

Omul se trage înapoi, schițînd un gest de refuz.

— Regret. Nu pot să rămîn. Nava se va materializa curînd la destinație.

— Rămîi, îl roagă fiul. Cosmosul e prea mic pentru tine. Ai călătorit destul. Știi de cînd stau în groapa asta și aștept?

— Îndepărtați-vă de pupitrul de comandă, le poruncește omul-zeu. Repede.

Cei doi o iau la fugă, lăsînd în urmă zidul. Iar cînd își întorc capatele, îl văd: omul a rămas pe planetă.

10. Se îndreaptă spre ei, încet. Parcă plutind peste clisa vie din care insectele își ridică încet antenele.

În jurul lui, insectele se grupează, decupînd în aer trapeze luminescente. Apoi milul fosforescent îi cuprinde picioarele, pieptul. Insectele îl acoperă. Mișună. Ronțăie.

Omul urlă și își întinde brațele spre cei din fața lui — care se retrag, îngroziți.

Fiul își acoperă ochii: casca și vizoarele omului-zeu trosnesc și insectele năvălesc mușcîndu-i din frunte, din ochi, din obraji; fața îi devine o mască sîngerîndă. Îl vede din nou: insectele îi scurmă în piept. Valul de sînge. Omul se clatină. Insectele rod din el ca dintr-o bucată de plexiglas. Multe din ele, ronțăind frenetic, se aprind, împodobindu-i trupul cu flăcări de magneziu. Altele noi le iau locul — sînt puzderie. Mandibulele sapă tot mai adînc în trupul lui, sîngele îi fierbe, viscerele i se carbonizează. Omul cade cu un zgomot de copac uscat; o pată s-a întins pe nisip, ca o mînă zeiască implorînd iertarea.

Liniște. Așa a fost la începuturi. Liniște.

— De ce, tată? întreabă Trupul.

Își dă cu pumnii în cap. Refuză să creadă că omul-zeu a greșit. Că nu trebuia să coboare din sicriul lui zburător.

— De ce, tată? Noi sîntem niște viermi și insectele nu s-au atins niciodată de noi. Părea de neatins, spune Trupul. Un zeu.

— Nu știu, răspunde Creierul. Nu știu, nu știu. Lasă-mă.

— Nu mai avem nici o șansă, spune Trupul. N-o să putem niciodată ajunge pînă acolo, la ei.

— Avem o șansă, spune Creierul. Zidul. Poți să pleci. Acum!

Fiul țîșnește spre zona de materializare. Strivește sub tălpi rămășițele omului-zeu. Se crispează: cîmpul de forțe îi înfige o gheară în piept. Senzația de sfîșiere. Saltul în gol. Dizolvarea în transpațiu. Zborul — cumplit și frumos, totodată. Planetele se rostogolesc tăcute, ca niște fire de nisip, așteptînd. Așteptîndu-l.

ALMANAH ANTICIPAȚIA

(Urmare din pag. 188)

cunoscut foarte multe exemplare care ar putea trece examenul și relativ puține lichele... Uneori îmi pare sincer rău că ne stau în cale... - Mi s-a întîmplat și mie, dar ce să-i faci, dacă s-a brodit ca Pămîntul să fie marea noastră șansă... Are totul: temperatură ideală, apă, oxigen, curat răsfăț... Dacă va fi și radioactivitate suficientă voi fi printre primii care vor veni să se instaleze... - Uiți că vor rămîne microbi, viruși, protiste și poate și insecte care vor rezista dezastrului... Va fi mizerie mare... - Nu-i o problemă. O să le domesticim. Rata mutațiilor va fi

mare. Și avem ingineri excelenți în amenajări planetare... Pășeau alături contemplînd sincer admirativ peisajul. Luna plină răspîndea asupra lacului o atmosferă de nemăsurată poezie. - Și ca să termin istoria cu votul în parlament - continuă domnul Z -, singurii care s-au opus planurilor noastre au fost, evident, „sufletele bune“, plus cei de la gruparea „să mai încercăm o dată“. Ăștia din urmă zic să se mențină Pămîntul ca rezervație și în cazul unei catastrofe, deoarece rasa umană mai are o șansă ca să reapară peste vreo șase sute de milioane de ani... Dar ambele grupări abia dacă au totalizat un sfert din voturi. Așa încît „marele tîrg“ este ca și făcut. Se va da zilele astea

un comunicat oficial, cu putere de lege: Dacă după războiul hadronic sau nuclear radioactivitatea pe Pămînt va depăși de cel puțin opt ori pragul critic standard, planeta va aparține în exclusivitate rasei noastre... - Am date în acest sens - se învioră domnul Y -, îl va depăși de circa o sută de ori. Pămîntul va fi de nelocuit pentru orice altă specie inteligentă (în afara noastră) timp de o sută de mii de ani... Ajunseră în dreptul vilei în care era cazat domnul Y. Își strînseră mîinile ceremonios, dar cordial, apoi fiecare plecă, gîndindu-se ce va scrie mîine dimineață în raportul ultrasecret pe care îl va întocmi asupra acestei inopinate discuții neoficiale.

---

(Urmare din pag. 191)

poate mai mult, izbucnirea viguroasă a luminii de amiază peste sînul Caraibelor, la St. John. A apărut o a doua figură, îmbrăcată în hermină și o stofă de culoare roșie. - Cardinalul Arhidiacon, murmură episcopul FitzPatrick. Oamenii au început să leșine. Luigi stă lîngă mine și ascultă relatarea evenimentului la radio. Kenneth spune: - Totul s-a aranjat. Rabi Mueller îi face semn să tacă. Miss Harshaw a început să plîngă. Beverley spune o rugăciune, făcînd mătănii. Acesta este un moment tulburător din viața mea. Cred că este cel mai contemporan moment trăit de mine. Vocea amplificată a Cardinalului Arhidiacon anunță percutant: - Vă împărtășesc vouă o mare bucurie. Avem papă! Încep uralele care cresc în intensitate în timp ce Cardinalul Arhidiacon informează lumea că noul papă este într-adevăr ACEL cardinal, acea persoană nobilă și distinsă, acea ființă melancolică și austeră a cărei înălțare în Sfîntul Scaun am așteptat-o cu toții îndelung.

- Și-a luat pentru sine, spune Cardinalul Arhidiacon, numele de... Pierdut în sunetul uralelor mă întorc spre Luigi. - Cine? Ce nume? - Sixtus Septimus, îmi spune Luigi. Da, iată-l pe Sixtus Septimus așa cum trebuie să-l numim de acum înainte, cu toții. O făptură miniaturală, îmbrăcată în roba papală argintie și aurie, cu brațele deschise spre mulțime și, ah, da! Lumina soarelui i se prelinge pe obraji, pe fruntea sa măreață, dar peste tot, strălucirea oțelului polizat. Luigi a îngenuncheat. Îngenunchez alături de el. Miss Harshaw, Beverley, Kenneth, chiar și rabinul îngenunchează cu toții, pentru că acesta este, fără îndoială, un eveniment măreț. Papa înaintează în balcon. Acum va da orașului și lumii întregi tradiționala binecuvîntare apostolică: - Sprijinul nostru stă în numele Domnului, declară el grav. Activînd jeturile levitatoare de sub brațe, și chiar de la distanța aceasta pot remarca micile dîre de fum. Fum alb, din nou. Începe să se ridice în aer. - Care a făcut cerul și pămîntul, spune el. Fie ca Domnul, Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh să vă binecuvînteze. Vocea sa se rostogolește maiestuos înspre noi. Umbra sa se întinde peste întreaga piață și se înalță din ce în ce mai sus, pînă se pierde din vedere. Kenneth îl bate pe umăr pe Luigi. - Încă un rînd, spune el, și-i strecoară o bancnotă importantă în palma cărnoasă. Episcopul FitzPatrick plînge. Rabi Mueller o îmbrățișează pe Miss Harshaw. Noul Pontif și-a început, mai mult ca sigur, domnia într-o atmosferă cît se poate de benefică.

Traducere: NINA GEORGE DAIAN

---

HOLBÎNDU-SE în oglinda camerei de baie, Byron se întrebă dacă nasul lui va mai fi vreodată la fel ca-nainte. Trecuseră doar două zile din anotimpul acela care-i producea alergie și deja îl apucase criza. „Și doar știi că nu-mi place să iau medicamente“, se adresă el rotofeiului pe care i-l arăta oglinda. „Eu sînt pentru tot ceea ce e natural. Minte sănătoasă... Trup sănătos...“

„Teles“, păru să-i răspundă rotofeiul, „dar în cazul ăsta să nu mă mai înjuri pe mine cînd or să te care cu ei ca să te lege de vreo țeavă, cum au făcut ultima dată, paiață ce ești!“

„Ueh!“, zise Byron, pe un ton plictisit, „ueh!“ Oftă, deschise dulăpiorul de medicamente, scoase un flacon plin cu pastile și începu să se lupte cu el. La urma urmelor, gîndi, nimeni n-a murit pînă acum din cauza alergiei. Chiar dacă, pe de altă

DESENE DE MERET ALEXANDRU

parte, aceasta era ca un mic blestem.

Mormăind nedeslușit, se chinui să deschidă, cu mișcări convulsive, capacul care se încăpățîna să rămînă înțepenit. Eliberate brusc, micile perle, aidoma unor picături de timp, se vărsară din sticluță, alunecară, izbindu-se de porțelanul chiuvetei și cîteva dintre ele se deschiseră plesnind.

Din resturile unei pastile țîșni o minusculă creatură portocalie, perfect conturată. Byron putu s-o vadă distinct; în lipsa altui lucru, alergia îi lăsase măcar claritatea vederii. Creatura portocalie avea o înălțime cam cît a zecea parte dintr-un inch și, în plus, niște mîini minunate, acompaniate de niște ochi expresivi și pătrunzători.

„Salutare, pămîntene!“, spuse cu o voce subțire, dar deosebit de clară. „Am venit cu gînduri pașnice...“

Byron dădu din cap, scuturat de un fior. Din interiorul chiuvetei, o a doua creatură, de astă-dată verde, apăru din interiorul cașetei sfărîmate. „Și doar te-am avertizat!“, zise ea cu un glas mult mai profund, „cap-sec portocaliu ce ești! Voiai un obiect neînsuflețit, ceva care să treacă neobservat; ei, bine, sper că acum ești satisfăcut: uită-te la noi. Nu mai avem nici un pic de demnitate. Ce vom spune în raport?“

„Gura!“, spuse mica ființă portocalie. „Eu sînt comandantul, poate nu știi, sărmane zyxul verde! Nu fac decît să urmez instrucțiunile“.

„Ție ți-e ușor să vorbești“, replică ființa verzuie și începu să argumenteze, plină de emfază, într-o limbă necunoscută. Comandantul portocaliu, la rîndul său, își prezentă și el opiniile, care erau tocmai pe dos. Byron simți o sfîrșeală în tot corpul. Se sprijini de chiuvetă, cuprins de teamă însă în fața conținutului acesteia. Oare cîte ființe s-or afla acolo?

Gîndul i se păru de a dreptul terifiant. Un șir de strănuturi convulsive puse stăpînire pe Byron. Mărgelușele colorate zornăiră, împrăștiindu-se care încotro, în vreme ce micile creaturi fură spulberate ca de o explozie.

Byron scoase o batistă și-și șterse nasul, cu un gest plin de tristețe. În sufletul lui, vinovăția lupta cu ușurarea. După un timp, ușurarea învinse.

„În fond“, își spuse el, „acesta era primul meu Contact“

Traducere de: ȘTEFAN GHIDOVEANU

---

Moto: „Trebuie să faci binele din rău Pentru că nu ai altceva din ce să-l faci” R.P. WARREN

DIN INTERVIUL LUAT DOCTORULUI VALENTIN PILMANN DE CĂTRE CORESPONDENTUL SPECIAL AL POSTULUI DE RADIO MARMONT CU PRILEJUL DECERNĂRII ULTIMULUI PREMIU NOBEL PENTRU FIZICĂ PE ANUL 19...

— Probabil că prima dumneavoastră descoperire mai importantă, doctore Pilmann, trebuie considerată a fi așa-numitul „radiant Pilmann”...

— Cred că nu. „Radiantul Pilmann” nu este nici prima, nici cea mai serioasă, și, în fond, nici nu-i descoperire. Și nu chiar a mea.

— Probabil că glumiți, doctore. „Radiantul Pil-

mann” este o noțiune cunoscută de fiecare școlar.

— Nu mă surprinde. De altfel, radiantul Pilmann a fost descoperit prima dată de un școlar. Spre marele meu regret, nu mai țin minte cum îl cheama. Uitați-vă în „Istoria Vizitelor” de Stetson, unde toate acestea sînt prezentate mai bine: descoperirea radiantului de către școlari, publicarea pentru prima dată a coordonatelor lui de către un student și denumirea radiantului, cine știe de ce, cu numele meu.

— Da. Cu unele descoperiri se întîmplă cîteodată lucruri surprinzătoare. N-ați putea să explicați ascultătorilor noștri, doctore Pilmann...

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

marcaj. A stat deasupra drumului cam o jumătate de secundă — sau poate numai atîta mi s-a părut — și s-a tîrît mai departe peste cîmp, dincolo de tufe, de gardul putrezit, pînă acolo, deasupra cimitirului de mașini vechi.

Ia te uită și la „ochelariștii” ăștia! Unde s-au gîndit să marcheze drumul, într-o văgăună! Numai că nici cu mine nu mi-e rușine. Unde mi-au fost ochii cînd admiram harta lor?

— Hai, ușor înainte, îi spun lui Kirill.

— Dar ce-a fost asta?

— Păi, de unde vrei să știu? A fost și nu mai este, slavă domnului. Hai, închide pliscu'... te rog. Acum nu mai ești om, înțelegi? Acum ești o mașină, levierul meu.

Și imediat mi-am dat seama că m-a apucat și pe mine „guturaiul vorbirii”.

— Gata, spun. Nici o vorbă în plus.

Vîntulețul parcă a scăzut și împrejur nu se mai auzea nimic înfricoșător, numai motorul torcea liniștit, adormitor. Iar împrejur soare, căldură, iar deasupra garajului ceață. Totul pare normal, marcajele trec unele după altele. Tender tace, Kirill tace — se obișnuiesc începătorii. Nu-i nimic, băieți, și-n Zonă poți să respiri, dacă te pricepi... Uite și marcajul 27 — o bară de fier și o sferă roșie cu numărul 27 pe ea. Kirill s-a uitat la mine, am dat din cap afirmativ și „galoșu'” nostru s-a oprit.

Pînă aici a fost cum a fost, să vezi de-acum înainte. Pentru noi, acum, lucrul cel mai important este calmul desăvîrșit. N-aveam unde să ne grăbim, nu e vînt, vizibilitatea e bună, totul e ca-n palmă. Uite și șanțul unde s-a înmormîntat Slizniak — se vede ceva împestrițat acolo, poate or fi boarfele lui. A fost un tip parșiv, odihnească-se în pace, lacom, prost, murdar, și numai cei ca el pot avea aranjamente cu Sterviatnik. Acest Sterviatnik Barbridge simte de la o poștă oamenii ca Slizniak și îi folosește... În general Zona nu întreabă: ești rău, ești bun, și tocmai de aceea îți mulțumim Slizniak: ai fost un prostănac, nimeni nu-ți mai știe numele adevărat, în schimb le-ai arătat oamenilor deștepți unde n-au voie să calce... Așa. Cel mai bine ar fi, bineînțeles, să ajungem pînă la asfalt. Asfaltul e neted, se vede totul și o crăpătură în el imediat se cunoaște. Însă nu-mi plac mușuroaiele alea. Dacă mergi direct pe asfalt nimerești chiar între ele. Stau, zîmbind parcă satisfăcute, abia te așteaptă. Nu, n-am să mă duc între voi. A doua regulă a stalkerului: și-n stînga, și-n dreapta, totul trebuie să fie curat pînă la 100 de pași. Dar uite că se poate trece peste movilița din stînga... E adevărat că nu știu ce este după ea. Pe hartă nu este însemnat nimic, dar cine mai crede în hărți?...

— Ascultă, Red, îmi șoptește Kirill. Hai să sărim, ce zici? Douăzeci de metri în sus, coborîm imediat și am și ajuns lîngă garaj, nu?

— Taci, măi prostule, îi spun. Nu mă deranja și taci.

Auzi la el: în sus. Dar dacă acolo, la 20 de metri, te pocnește? Nici măcar oasele nu le mai culegi. Dar dacă apare pe-aici pe undeva „chelia țînțarului”, nu se mai pune problema să-ți mai rămînă ceva oase, nici măcar un loc umed nu mai găsești. Vezi tu, arde de nerăbdare: hai să sărim... În general, e clar cum o să ajungem pînă la moviliță, iar acolo ne vom opri și vom vedea. Am băgat mîna în buzunar și am scos un pumn de piulițe. I le-am arătat lui Kirill și i-am spus:

— Îl mai ții minte pe Tom Degețel? Ai învățat la școală? Acum totul va fi invers. Uită-te! Și am aruncat prima piuliță. N-am aruncat-o departe, cum s-a nimerit. Vreo zece metri. Piulița s-a dus normal. Ai văzut?

— Ei?

— Nu „ei”, am întrebat dacă ai văzut.

— Am văzut.

— Acum, cu cea mai mică viteză, duci galoșu' pînă la piuliță. Te oprești la doi pași de ea. Ai înțeles?

— Am înțeles. Cauți concentratorul de gravitație?

— Ce caut, aia trebuie. Stai să mai arunc una. Urmărește-o, vezi unde cade și să nu-ți dezlipești privirea de pe ea.

Am aruncat încă o piuliță. Bineînțeles că s-a dus tot normal și s-a oprit lîngă prima.

— Haide, spun.

Galoșu' a pornit. Fața i s-a mai luminat și pare liniștit: se vede că a înțeles. De fapt, toți „ochelariștii” ăștia sînt la fel. Pentru ei important este să găsească denumirea. Pînă cînd nu reușesc, ți-e milă să te uiți la ei, dar cum izbutesc — de exemplu, concentratorul de gravitație —, totul parcă devine mai clar și deodată viața li se pare mai ușoară.

Am trecut de prima piuliță, de a doua, a treia. Tender oftează, stă picior peste picior, își schimbă poziția și casca de-i trosnesc fălcile, parc-ar scînci un cîine. Lîncezește, săracu'. Nu-i nimic, o să-i folosească. Astăzi o să slăbească cel puțin cinci kilograme, mai mult decît cu oricare dietă... Am aruncat și a patra piuliță. Parcă nu prea s-a dus. Nu pot să-mi explic ce s-a întîmplat, dar simțind că ceva nu e în regulă, imediat l-am prins de mînă pe Kirill.

— Stai. Nici un pas înainte...

Și, luînd a cincea piuliță, am aruncat-o mai sus și mai departe. Uite și „chelia țînțarului”. Piulița și-a luat zborul normal, în continuare parcă s-a dus, de asemenea, normal, dar cînd a ajuns la jumătatea drumului și-a schimbat direcția, de parcă cineva ar fi smucit-o într-o parte, însă atît de tare, încît a intrat în lut și a dispărut de sub ochii noștri.

— Ai văzut? șoptesc.

— Numai în filme, spuse, și se întinse așa de tare în față, de ziceai că acum-acum o să cadă din galoș. Mai aruncă una, ce zici?

Să rîzi și să plîngi. Una. Dar oare îți ajunge aici numai una? Eh, știință!... În sfîrșit. Am mai aruncat încă opt piulițe pînă am încercuit „chelia”. La drept vorbind ar fi ajuns și șapte, dar una am aruncat-o special pentru el, exact în centru — lasă-l să se minuneze de concentratorul lui. Piulița a intrat în argilă ca un trăsnet, de parcă n-ar fi căzut o simplă bucățică de fier, ci o greutate de aproape o sută de kilograme. A căzut ca trăsnită și a lăsat numai o gaură mică în lut. Kirill aproape a chiuit de plăcere.

— Hai, lasă, spun. Ne-am jucat un pic, și gata. Aici să te uiți. Am să arunc una de trecere și să n-o scapi din ochi.

Ce s-o mai lungim. Am ocolit „chelia” și ne-am ridicat deasupra moviliței. Movilița asta... N-am mai văzut-o pînă acum. Ca să vezi... Deci ne-am oprit deasupra moviliței, iar de aici pînă la asfalt doar să-ntinzi mîna, vreo douăzeci de metri, acolo. Locul era curat, se vedea fiecare fir de iarbă, fiecare crăpătură. Păi, ce-ar mai trebui? Să

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

— Îl luăm.

Am ridicat biberonul și ne-am dus spre ieșire într-o parte, pieziș. Of, ce greu e, prostu'! Chiar în doi să-l tragem și tot e greu. Am ieșit la soare și ne-am oprit lîngă galoș. Tender și-a întins labele spre noi.

— Hai! zice Kirill. Unu doi...

— Nu, spun. Stai. Pune-l jos mai întîi. Îl punem.

— Întoarce-te cu spatele.

S-a întors fără să spună un cuvînt. Mă uit: nu se vede nimic pe spinare. L-am răsucit pe toate părțile — nimic. Atunci mă-ntorc și mă uit la canistre, în garaj. Nici acolo n-a mai rămas nimic.

— Ascultă, îi zic lui Kirill, în timp ce nu-mi dezlipesc privirea de pe canistre. Ai văzut păianjenișul?

— Ce păianjeniș? Unde?

— Lasă, zic. Poate avem noroc. Și-n sinea mea mă gîndesc: „Încă nu se știe dacă o s-avem”. Stai! îi spun. Ia-l!

L-am ridicat noi în galoș și l-am pus în picioare, ca să nu se rostogolească. Mă uit cum stă, drăgălașul de el, nou-nouț, curățel. Cuprul sclipește în soare, iar umplutura albastră dintre discurile de cupru se unduiește ca o ceață. Și se vede acum că nu e un simplu biberon, ci mai degrabă un vas, un fel de borcan de sticlă plin cu un sirop de culoare albastră. L-am admirat noi cît l-am admirat, ne-am urcat în galoș și fără să stăm prea mult pe gînduri am pornit înapoi.

Fericiți sînt savanții ăștia. În primul rînd lucrează ziua, în al doilea rînd e greu numai să intri în Zonă, de-acolo te scoate galoșu'. Are un cursograf care îl duce pe același drum pe unde a venit în Zonă. Plutim înapoi și repetăm toate manevrele. Ne mai oprim, din cînd în cînd, mai stăm puțin, și apoi trecem pe deasupra tuturor piulițelor. Dacă vrei poți să le și aduni și să le pui în sac. Începătorilor mai bineînțeles că li s-a ridicat moralul. Sucesc capetele în dreapta și-n stînga, frica a dispărut și a rămas numai curiozitatea și bucuria că totul s-a terminat cu bine. S-au pornit să trăncănească. Tender chiar a început să gesticuleze, să amenințe că imediat cum vom ajunge afară va mînca și hop! înapoi în Zonă ca să marcheze drumul pînă la garaj. Kirill m-a luat de mînecă și a început să-mi explice concentratorul de gravitație, cu alte cuvinte „chelia țînțarului”.

Le-am tăiat însă elanul; e adevărat că nu dintr-o dată. Le-am povestit liniștit cîți proști au fost care au murit la întoarcere. „Tăceți, le spun. Mai bine uitați-vă în toate părțile, altfel o să pățiți ca Lindon Bondocu'”. Văd că a avut efect. Nici măcar nu m-au mai întrebat ce s-a întîmplat cu Lindon Bondocu'. Plutim în liniște, iar acum mă gîndesc la un singur lucru: cum voi începe să deșurubez căpăcelul și deja îmi imaginez cum voi trage prima dușcă, deși în fața ochilor strălucește din cînd în cînd un păianjeniș.

Pe scurt, am ieșit din Zonă și ne-am băgat cu galoș cu tot în „păduchelniță”, sau, cum se spune științific, în hangarul sanitar. Ne-au spălat în trei ape fierbinți și trei leșii, ne-au radiat cu o porcărie nu știu de care și ne-au tăvălit în tot felul de prafuri. Apoi iar ne-au spălat și uscat după care ne-au zis:

— Hai, băieți! Dați-i drumul. Sînteți liberi.

Tender cu Kirill cară biberonul. Tot poporul s-a bulucit să vadă, de n-ai loc să mai ieși. Și uite ce curios: toată lumea se uită, scoate stri-

găte de salut, de admirație, dar nu s-a găsit nici un curajos care să-i ajute pe oamenii ăștia obosiți. Însă, la mine nu se uită nimeni. De altfel, acum nu mă mai interesează nimic.

Mi-am dat jos costumul special, l-am aruncat direct pe jos (las' că-l ridică ei) și am plecat la duș. M-am închis în cabină. Am scos bidonașul, am deșurubat căpăcelul, și m-am lipit de el ca o lipitoare. Stau pe băncuță și simt în genunchi un gol, în cap e gol, în suflet e gol și înghit tăria ca pe apă. Trăiesc. M-a lăsat Zona. M-a lăsat scorpia. Otrava. Trăiesc. Începătorii nu pot să înțeleagă asta. Și îmi curg lacrimi pe obraji, o fi de la tărie sau de la altceva, nu știu. Am supt tot ce era în bidonaș. Sînt ud, bidonașul uscat. Bineînțeles că doar o singură înghițitură nu mi-a ajuns. Dar asta se rezolvă. Acum totul se poate rezolva. Trăiesc. Am aprins o țigară și stau. Simt că încep să-mi revin. Mi-am adus aminte de premiu. La noi în Institut asta se rezolvă prompt: chiar acum poți să mergi și să iei plicu', ba mai mult decît atît, poate mi-l aduc chiar aici, sub duș.

Am început încet-încet să mă dezbrac. Am dat jos ceasul de la mînă și cînd mă uit ce credeți că văd, domnii mei? Am stat în Zonă peste cinci ore. Cinci ore! M-am înfiorat. Da, domnii mei, în Zonă nu există timp. Cinci ore... Și totuși, dacă ne gîndim ce-nseamnă cinci ore pentru un stalker? E caraghios, să tot rîzi. Dar douăsprezece ore nu vreți? Dar două zile și două nopți vă place? Într-o noapte n-am mai avut timp să mă-ntorc și am stat o zi întreagă în Zonă, cu numa-n pămînt. Deja nici nu te mai rogi lui Dumnezeu și parcă începi să aiurezi, de nu mai știi: ești viu sau mort... iar a doua noapte, după ce ți-ai terminat treaba, te apropii cu marfa de frontieră. Dincolo de ea te așteaptă patrulele înarmate cu mitraliere — „broaștele rîioase” — care te urăsc din adîncul ființei lor și nu le face deloc plăcere să te aresteze. De altfel, le e frică de tine ca de moarte pentru că ești contaminat. Vor să te omoare și au toate atuurile în mînă (du-te după aia și spune-le că te-au omorît ilegal). Iar asta înseamnă din nou cu mutra-n pămînt și rugăciuni de la răsărit pînă la apus. Marfa stă alături și nici nu știi: zace pur și simplu sau te omoară încetul cu încetul. Cam așa a fost și cu Ishac Ciolănosu', care s-a rătăcit într-o noapte, iar o dată cu răsăritul a văzut că stă între două rîpe, de nu mai putea să meargă nici la stînga, nici la dreapta. Două ore au tras în el, dar nu l-au nimerit. Două ore s-a prefăcut că e mort, pînă cînd, slavă domnului, l-au crezut și, în sfîrșit, au plecat. L-am văzut după aceea și mai să nu-l recunosc. Parcă nu mai era om...

Mi-am șters lacrimile și-am dat drumu' la apă. M-am spălat mult. Cu apă fierbinte, cu apă rece și iar cu fierbinte, pînă am terminat bucata de săpun. Pe urmă m-am plictisit. Opresc dușul și deodată aud niște bătăi în ușă. Kirill țipă vesel:

— Hei, măi stalker. Ieși de-acolo! Miroase a verzișoare!

Verzișoare... Asta-i bine. Deschid ușa și-l văd pe Kirill numai în chiloți, vesel, fără pic de melancolie. Îmi întinde plicu'.

— Ține, de la omenirea recunoscătoare.

— Mă doare-n cot de omenirea ta. Cît e aici?

— În mod excepțional și pentru o comportare eroică în condiții periculoase — două salarii.

Da. Așa se mai poate trăi. Dacă cei din Institut mi-ar fi dat cîte două salarii pentru fiecare bibe-

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

mă străpunge cu privirea. Mai bine spune-mi de ce nu te oprești cînd te strigă cineva ?

Și deja au apărut două căști albastre în spatele lui, cu labele pe tocul pistolului. Ochii nu se văd, în schimb se observă mestecatul fălcilor. De unde mai adună specimenele astea? Cred că îi culege pentru reproducere, perpetuarea speciei. De obicei, ziua nu mi-e frică de patrule, dar „broaștele rîioase” pot să mă perchiziționeze oricînd și asta nu-mi convine în momentul de față.

— Oare pe mine m-ați strigat, căpitane? Parcă era vorba de-un stalker...

— Și tu, bineînțeles, nu mai ești stalker.

— Cum datorită dumneavoastră am făcut pîrnaie, nu mă mai ocup de-așa ceva. Am jurat. Îți mulțumesc, căpitane, că mi-ai deschis ochii. Dacă nu erai matale...

— Dar ce căutai lîngă Zonă?

— Cum adică ce? Doar lucrez acolo. De doi ani.

Și ca să pun capăt acestei convorbiri neplăcute, scot legitimația și i-o arăt căpitanului Quarterblood. A luat „cărticica” și s-a uitat la fiecare pagină. Pur și simplu a mirosit fiecare ștampilă, mai că nu le-a lins. Mi-a dat legitimația înapoi, e bucuros, ochii îi strălucesc și aproape s-a îmbujorat.

— Iartă-mă, Schuhart. Nu m-am așteptat. Văd că sfaturile mele nu s-au dus în vînt și asta-i foarte bine. Vrei să mă crezi sau nu, dar încă de atunci mi-am dat seama că trebuie să iasă ceva bun din tine. Nici nu-mi închipuiam că așa un băiat...

Și dă-i, și dă-i. Eh, mă gîndeam, am mai făcut bine încă un melancolic, pacoste pe capul meu. Dar bineînțeles ascult, ochii îi las în jos rușinat. Aprob cu sfială, mai dau și din mîini, ba chiar scormonesc pămîntul cu picioru'. Gorilele căpitanului au ascultat cît au ascultat și pe urmă, scîrbindu-se, au plecat unde-i mai vesel. Iar căpitanul a ajuns deja la perspective: învățătura, cică, e lumină, ignoranța e beznă... lui Dumnezeu, vezi bine, îi place munca cinstită... Cu alte cuvinte, vorbea despre lucrurile acelea nedigerabile cu care popa ne asasina în fiecare duminică la închisoare. Și vreau să beau, și nu mai am răbdare! Da' lasă, măi Red, frățioare, c-o să reziști. Trebuie să suporți! N-o să mai poată continua în ritmul ăsta, și uite că deja a început să sufle mai greu... Și aici, spre bucuria mea, una din mașinile patrulei a început să claxoneze. Căpitanul Quarterblood a întors capul oftînd cu necaz, mi-a întins mîna cu regret:

— Am fost bucuros să fac cunoștință cu tine, om cinstit, măi Schuhart. Cu mare plăcere aș bea un păhărel cu tine în cinstea acestei cunoștințe. E adevărat că tărie nu mai am voie, doctorii mi-au interzis-o. Cu toate astea, o bere tot aș bea. Dar vezi tu... datoria! O să ne mai întîlnim.

„Ferească Dumnezeu!”, mă gîndesc. Dar îi strîng mîna, mă-nroșesc tot și iar scormonesc pămîntul. Fac totul așa cum vrea. Pe urmă a plecat în sfîrșit, iar eu o zbughesc ca din pușcă direct în „Borj”.

În „Borj” nu e nimeni la ora asta. Ernest stă după tejghea, freacă paharele și le studiază la lumină. E surprinzător totuși: oricînd ai veni, întotdeauna barmanii șterg paharele, de parcă de asta depinde salvarea sufletelor lor. Uite-așa ar putea să stea chiar și-o zi întreagă: ia paharul, mijește ochii, îl studiază atent la lumină, suflă și hai!

Freacă, freacă, freacă... Se uită din nou, de data asta prin fundul paharului, și dă-i, și dă-i...

— Bună, Ernie, zic. Nu-l mai chinui atîta, că-i faci gaură!

Se uită la mine prin pahar, mormăie ceva, parcă din burtă, și fără să spună o vorbă îmi pune tărie cam de patru degete. Mă urc pe taburet, înghit, închid ochii, scutur capul și iar trag o dușcă. Frigiderul zumzăie, iar din tonomat se aud scîrțîituri slabe. Ernest suflă în paharul următor. Ce bine e! Totul s-a liniștit. Termin băutura și pun paharu' pe tejghea. Ernest, fără să întîrzie, mai îmi pune încă patru degete de licoare.

— Ei, cum e? E mai bine acum? mormăie. Te-ai dezghețat, măi stalker?

— Mai bine freacă acolo. Știi doar că unul tot așa a frecat și-a frecat, pînă cînd a venit și duhul rău. Însă pe urmă a trăit ca un pașă.

— Și cine era ăla? întreabă Ernie, neîncrezător.

— A fost pe-aici un barman. Mai înaintea ta.

— Și ce-i cu asta?

— Nimic. De ce crezi că a fost Vizita? A frecat și iar a frecat... Cine crezi că ne-a vizitat?

— Mare palavragiu mai ești! îmi spune Ernie, și prin asta înțeleg că mă aprobă.

S-a dus la bucătărie și s-a întors cu o farfurie. Mi-a adus cîrnați prăjiți. A pus farfuria în fața mea, mi-a întins ketchup-ul și iar a luat paharu'-n primire. Ernest își cunoaște meseria. Are ochiul versat: imediat vede cînd a venit stalkerul din Zonă și știe că e rost de marfă. Și mai știe Ernie ceva: ce-i trebuie stalkerului după ce a venit din Zonă. Omul nostru, binefăcătorul Ernie.

Termin cîrnații, aprind țigara și încep să socotesc cît cîștigă Ernie de la „frații” noștri. Nu cunosc prețurile în Europa, dar am auzit că, de exemplu, biberonul ar merge spre două mii și jumătate, iar Ernie ne dă numai patru sute. Bateriile costă acolo aproape o sută și noi nu primim mai mult de douăzeci. Probabil că restul tot cam așa este. E adevărat că transportul mărfii în Europa costă bani. Dă-i lu' unu, dă-i lu' altu'; șeful transportului doar de la ei mănîncă... În general, dacă stau să mă gîndesc mai bine, Ernie nu cîștigă prea mult. Vreo 15—20 la sută — nu mai mult. Dar dacă-l prind, are asigurați zece ani de muncă silnică... Și aici gîndurile mele cuvioase sînt întrerupte de apariția unui tip politicos. Nici n-am auzit cînd a intrat. Apare lîngă cotul meu drept și întreabă:

— Îmi dați voie?

— Vă rog... Care-i necazu'?

Micuț, slăbuț, cu năsucu' ascuțit și cu pepion la gît. „Poza” lui mi-e cunoscută. L-am mai văzut pe undeva, dar unde anume nu mai știu. S-a urcat alături pe taburet și îi zice lui Ernest:

— Burbon, te rog. Și imediat spre mine: iertați-mă, dar am impresia că vă cunosc. Nu cumva lucrați la Institutul Internațional?

— Ba da. Dar dumneavoastră?

Scoate vioi dintr-un buzunărel o carte de vizită și-o pune în fața mea. Citesc: „Aloise MacNaught, agent în Biroul de Emigrări”. Bineînțeles că îl cunosc. Se leagă de oameni ca să plece din orașul nostru. Cineva dorește foarte mult ca toți locuitorii orașului să plece. Și-așa au rămas în Marmont numai jumătate. Vor să curețe complet locul. Împing cartea de vizită cu vîrful unghiei și îi zic:

— Nu, mulțumesc. Nu mă interesează. Vreau

Am străbătut curtea în fugă și aud cum începe să lucreze din plin „bîza”. Întîi au început să latre și să urle cîinii din tot cartierul. Sînt primii care simt „bîza”. Pe urmă a început să urle careva în „bombă”, dar în așa hal încît fiind departe și tot am simțit cum mi se sfîșie urechile. Mi-am închipuit cam cum s-a tulburat toată lumea acolo. Unii au căzut în melancolie, alții au devenit violenți, iar pe alții i-a cuprins frica, de nu mai știau pe unde să se ascundă. Groaznic lucru, „bîza” asta! O să mai treacă ceva timp pînă cînd o să se strîngă din nou lume în „bomba” lui Ernest. Bineînțeles că o să ghicească cine a făcut asta, însă nu mai îmi pasă. Gata! Nu mai există stalkerul Red! Mi-ajunge. Nu mai vreau să caut moartea împreună cu alți proști pe care trebuie să-i învăț meserie. Ai greșit, Kirill, prietenul meu drag. Iartă-mă, dar nu ai dreptate. Cremă-de-ghete are. Oamenii nu au ce căuta aici. Zona nu are nimic bun în ea.

Sar gardul și mă duc acasă. Îmi mușc buzele, vreau să plîng și nu pot. Ce-o să facem, Kirill? Cum am să trăiesc fără tine? Mi-ai arătat viitorul, lumea nouă, o lume schimbată... și acum ce-o să fie? O să plîngă cineva după tine, acolo, în Rusia îndepărtată, iar eu nici măcar nu mai pot să plîng, și sînt de vină, nimeni altcineva decît eu! Cum am putut, animalul de mine, să-l duc în garaj, cînd ochii nu i s-au obișnuit cu întunericul? Și cum mi-am adus aminte de toate astea, mi s-a oprit ceva în gît și mi-a venit să urlu ca lupii. Probabil că am făcut-o pentru că oamenii au început să fugă din calea mea în toate părțile. Pe urmă m-am liniștit și observ că vine Guta.

Îmi vine în întîmpinare frumoasa mea fetiță, cu piciorușele ei drăgălașe, cu fustița deasupra genunchilor și toată lumea cască gura la ea. Dar ea merge drept înainte, nu se uită la nimeni, și am înțeles imediat, nu știu de ce, că mă caută pe mine.

— Bună, Guta! Unde te duci?

Se uită la mine și într-o secundă a observat totul: mutra mea bătută, giaca udă și pumnii zgîriați. Nu mi-a spus însă nimic de asta, ci numai:

— Bună, Red! Pe tine te caut.

— Știu, zic. Hai la mine.

Tace, întoarce capul și se uită într-o parte. Ah, ce trăsături are, ce gît mîndru! Pe urmă zice:

— Nu știu, Red. Poate n-o să mai vrei să te întîlnești cu mine.

Mi s-a strîns inima: ce-o mai fi asta? Dar îi spun liniștit:

— Nu prea înțeleg, Guta. Astăzi am băut puțin și poate de-aia nu înțeleg... De ce să nu vreau să mă mai întîlnesc cu tine?

O iau de braț și mergem, fără grabă, la mine acasă. Toți cei care au căscat ochii la ea pînă acum își întorc privirile. Pe strada asta am stat toată viața, iar pe Red Roșcovanul îl cunosc toți prea bine. Și cine nu mă cunoaște îl fac eu să mă cunoască repede.

— Mama zice să fac chiuretaj, dar eu nu vreau, zice Guta.

Am făcut cîțiva pași pînă cînd am înțeles, iar Guta continuă:

— Nu vreau nici un chiuretaj. Vreau un copil de la tine, iar tu faci cum vrei. Nu te țin. Poți să te duci oriunde vezi cu ochii.

O ascult, dar se enervează și, tot ascultînd-o, îmi pierd mințile. Nu mai pot să înțeleg nimic, iar în cap mi se învîrtește o prostie: unul pleacă, al-

tul vine.

Îmi spune: „Vai de mine, un copil de stalker! Vrei să naști un monstru? E un pungaș, n-o să aveți familie niciodată! Azi e liber, mîine e în închisoare”. Însă mie mi-e totuna și sînt gata să fac orice. Pot și singură: să nasc, să-l cresc, să-l fac om. Chiar fără tine, numai că la mine să nu mai vii. Să nu-mi calci pragul...

— Guta, zic, fetița mea! Stai puțin... și nu mai pot, mă apucă un rîs nervos, ca de idiot... Rîndunica mea, zic, da’ de ce mă gonești?

Și rîd ca ultimul prost, iar ea s-a oprit din mers, și-a pus capul pe pieptul meu și plînge.

— Și cum o să fie acum, Red? zice ea printre lacrimi. Ce-o să fie cu noi?

Redrick Schuhart stătea după o piatră de mormînt și ținînd într-o parte o ramură de scoruș se uita spre drum. Luminile reflectoarelor de pe mașinile de patrulare se prelingeau prin cimitir și din cînd în cînd îl orbeau, obligîndu-l în acele momente să-și mijească ochii și să-și țină respirația.

Deja trecuseră două ore, iar pe drum nici o schimbare.

Mașina stătea tot acolo, duduind, cu motorul mergînd în gol. Dîrele luminoase cădeau peste mormintele părăsite, peste crucile ruginite și aplecate, nimereau monumentele ruinate și năpădite de tufișurile de scoruș, apoi lunecau de-a lungul coamei zidului, sus, la trei metri, oprindu-se în cele din urmă puțin mai la stînga, unde se termina zidul. Patrulele se temeau de Zonă. Nici măcar nu ieșiseră din mașină. Chiar și aici lîngă cimitir le era frică să tragă cu mitraliera. Uneori, Redrick auzea voci înfundate și observa cum din mașină zbura cîte un muc de țigară, care, izbindu-se de șosea, arunca mici jerbe de scîntei roșcate. Afară totul mustea de apă, pentru că plouase nu de mult, și Redrick simțea cum îl pătrunde frigul, umezeala, deși purta o canadiană groasă.

Lăsă din mînă ramura și întorcînd capul ascultă atent. Undeva la dreapta, nu prea aproape, dar nici prea departe, tot aici în cimitir, mai era cineva. Se auzea cum este răscolit pămîntul și cum foșnesc frunzele, iar după cîteva clipe ceva greu și tare căzu cu un zgomot înăbușit. Redrick începu să se tîrască încet înapoi, fără să-și întoarcă capul măcar, lipindu-se de iarba udă. Deasupra capului lunecau neîntrerupt luminile proiectoarelor. Redrick încremeni, urmărind mișcarea lor tăcută și parcă între cruci, pe un mormînt, stătea nemișcat un om îmbrăcat în negru. Stătea fără să se ascundă, sprijinindu-se cu spatele de un obelisc de marmură. Se întorsese spre Redrick cu fața lui albă și parcă avea în loc de ochi două scobituri întunecate. Adevărul este că Redrick nu văzuse și nici nu putea să observe toate aceste amănunte într-o fracțiune de secundă, dar își închipui că așa ar trebui să arate. S-a tîrît din nou cîțiva pași, a pipăit la piept bidonașul, după care l-a scos. Un timp a stat culcat strîngînd la obraz metalul călduț, apoi se tîrî mai

---

drum, o poieniță. De pe drum vine o mașina și se oprește în poieniță. Din mașină ies tineri; apar sticle, coșuri cu mîncare, fete, tranzistori, foto și cineaparate. Se face un foc, se pun corturile, se dă drumul la muzică, iar dimineața o întind. Animalele, păsările, insectele, care toată noaptea au privit cu groază la tot ce s-a petrecut, ies din adăposturile lor. Și ce văd? Pe iarbă s-a scurs ulei de la motor, benzină vărsată, bujii și filtre de ulei aruncate ici-colo. Peste tot zac cîrpe, becuri arse, cineva a uitat o cheie. De pe apărătoarele de protecție ale roților s-a scurs murdăria, care s-a lipit de prin cine știe ce mlaștini... Și, bineînțeles, urme de foc, cotoare de mere, hîrtii de la bomboane, cutii de conserve, sticle goale, o batistă, poate vreun briceag, ziare vechi și rupte, eventual și niște monezi, flori veștejite din alte poienițe...

— Am înțeles, a zis Nunan. Un picnic la marginea drumului.

— Exact. Un picnic la marginea unui oarecare drum cosmic. Și mă mai întrebi dacă se vor întoarce sau nu?

— Dă-mi o țigară, a zis Nunan. Nu știu cum, dar parcă îmi imaginam altfel.

— E dreptul tău.

— Deci nici măcar nu ne-au observat?

— De ce să nu ne observe?

— Adică, nu ne-au dat nici cea mai mică atenție...

— Știi, eu în locul tău nici nu m-aș supăra, l-a sfătuit Valentin.

Nunan a tras din țigară, a început să tușească și a aruncat-o.

— Tot un drac, s-a încăpățînat el. Nu se poate... Naiba să vă ia de savanți! De unde aveți atîta dispreț față de om? De ce vreți tot timpul să-l înjosiți?...

— Stai un pic. Ascultă-mă. „O să mă întrebați de ce este măreț omul? a citat el. Pentru că a creat o a doua natură? Pentru că a descătușat puteri aproape cosmice? Pentru că într-un timp extrem de scurt a stăpînit planeta și și-a făcut o fereastră spre Univers? Nu! Este măreț pentru că a rezistat și are intenția să reziste și mai departe”.

S-a așternut tăcerea. Nunan era îngîndurat.

— Se prea poate... a ezitat el. Bineînțeles, că din punctul ăsta de vedere...

— N-are rost să te superi, a zis Valentin binevoitor. Picnicul este doar ipoteza mea. Și nu este practic o ipoteză, ci doar așa, o imagine... Așa-zișii xenologi serioși încearcă să emită niște versiuni mult mai solide și mai plăcute pentru amorul propriu al omenirii. De exemplu, că nu a fost nici o Vizită, ea urmînd să aibă loc mai tîrziu. O oarecare rațiune superioară ne-a aruncat pe Pămînt niște containere cu eșantioanele culturii sale materiale. Se așteaptă ca noi să studiem aceste eșantioane pentru a face saltul tehnologic necesar trimiterii semnalului de răspuns. Iar asta va însemna că sîntem pregătiți pentru un contact real. Ei, ce zici?

— Ei, așa-i mult mai bine, a zis Nunan. Văd că printre savanți mai sînt și oameni cinstiți.

— Dacă mai vrei încă una... Vizita a avut loc într-adevăr, dar ea nu s-a terminat. Practic ne aflăm încă în starea de contact, numai că nu bănuim asta. Extratereștrii s-au cuibărit în Zone și ne studiază meticulos, în același timp pregătindu-ne pentru „minunile cumplite ale viitorului”.

— Așa am zis și eu, a spus satisfăcut Nunan. Așa cel puțin se explică zgomotele misterioase ce se produc în ruinele uzinei. Apropò, picnicul tău nu explică hărmălaia de-acolo.

— Păi, de ce nu-l explică? l-a contrazis Valentin. Poate că una din fete a uitat în poieniță vreun ursuleț mecanic...

— Hai, lasă-te de-astea, a zis Nunan hotărît. N-am ce zice... Ursuleț. Se cutremură pămîntul, nu alta... Dar s-ar putea să fie și-un ursuleț... Bere vrei? Rozalia! Hei, bătrînico! Două beri la domnii xenologi!... Și totuși e foarte plăcută discuția noastră, i-a zis lui Valentin. Ca un fel de spălare a creierelor. Parcă mi-aș fi pus sare amară sub țeastă. Uite-așa, muncești și iar muncești, dar pentru ce, de ce, ce-o să se întîmple, ce va fi, cu ce se-mpacă inima...

A venit și berea. Nunan a sorbit, privind pe deasupra berii cum Valentin, cu o expresie de îndoială și dezgust, cercetează halba sa.

— Ce, nu-ți place? a întrebat el, lingîndu-și buzele.

— Păi, eu nu prea beau, a zis Valentin.

— Chiar așa? se miră Nunan.

— Și ce-i cu asta? Trebuie să existe în lumea asta măcar un singur om care să nu bea. Și a dat halba la o parte cu hotărîre. Dacă-i așa, mai bine comandă-mi un coniac.

— Rozalia! a urlat imediat Nunan, complet înveselit.

Cînd a venit și coniacul a zis:

— Și totuși nu se poate așa. Nu mă refer numai la picnicul tău. Chiar dacă acceptăm versiunea că Vizita este un preludiu la un contact, tot nu e bine. Am înțeles: „brățări”, „biberoane”... Dar „piftia vrăjitorului” pentru ce? Dar „chelia țînțarului”? Sau puful ăla respingător...

— Scuză-mă, l-a întrerupt Valentin, luînd o felioară de lămîie. Nu prea înțeleg terminologia asta. Iartă-mă, ce „chelie”?

Nunan a rîs.

— Ăsta e folclorul, explică el. Jargonul de lucru al stalkerilor. „Chelia țînțarului” este regiunea gravitației uriașe.

— A! Concentratorii gravitaționali. Deci gravitația direcțională. Aș fi discutat despre asta cu cea mai mare plăcere, dar n-o să înțelegi nimic.

— De ce să nu înțeleg nimic? Sînt totuși inginer.

— Pentru că nici eu nu înțeleg, a zis Valentin. Am un sistem de ecuații, dar habar n-am cum să-l explic. Iar „piftia vrăjitorului” este probabil gazul coloidal?

— El este. Ai auzit probabil de catastrofa din laboratoarele Kerrygan.

— Am auzit cîte ceva, a zis fără chef Valentin.

— Deștepții ăia au pus containerul de porțelan ce conținea „piftia” într-o cameră perfect izolată... adică așa au crezut, că izolarea este totală... dar cînd au deschis containerul cu un manipulator, „piftia” s-a revărsat, a trecut prin metal și plastic ca apa prin sugativă, a ieșit afară și tot ce-a atins s-a transformat de asemenea în „piftie”. Au pierit treizeci și cinci de oameni, au fost mai mult de o sută de mutilați, iar în laborator n-a mai rămas nimic întreg. Trebuie să fi fost pe-acolo măcar o singură dată. Era o construcție minunată! Dar acum „piftia” s-a scurs la etajele inferioare și în subsoluri... Iată preludiul contactului.

Valentin s-a strîmbat.

---

---

ristu'. Poteca trecea pe undeva mai jos printre cruciulițe.

— Vedem noi acolo, a repetat, împăturind hartă și băgînd-o în buzunar.

L-a privit pe Arthur și i-a ordonat:

— Ajută-mă să-mi pun rucsacul pe spate... Procedăm ca mai înainte, a zis, scuturînd rucsacul și aranjîndu-și curelele mai comod. Ai să mergi înainte, ca să te văd în fiecare clipă. Nu privești înapoi și-ți destupi urechile. Ordinul meu e lege. Bagă de seamă că o să ne tîrîm mult timp, așa că să nu-ți fie frică de noroi, iar dacă-ți ordon: mutra-n noroi... fără discuții... Încheie-ți scurta. Ești gata?

— Sînt gata, a șoptit Arthur. Era foarte nervos, iar roșeața de pe obraji dispăruse ca și cum nu fusese niciodată.

— Uite și prima direcție. Redrick a indicat cu mîna colina apropiată, la o sută de pași de terasament. E clar? Dă-i drumu'!

Arthur a înghițit în sec, și pășind peste șină a început să coboare de pe terasament. Pietrișul se rostogolea cu zgomot sub pașii lui.

— Mai ușor, mai ușor, l-a temperat Redrick.

A început să coboare după el cu precauții, menținînd echilibrul rucsacului extrem de greu numai din mușchii picioarelor. Cu coada ochiului îl urmărea tot timpul pe Arthur. „Îi e cam frică. Foarte bine că îi e frică. Probabil că simte. Dacă are instinctul lui ta-su atunci ar trebui să simtă... Dacă ai ști Sterviatnik ce întorsătură au luat lucrurile! Dacă ai ști, Sterviatnik, că de data asta am să te ascult. «Și uite aici, Roșcatule, singur n-ai să poți trece. Vrei nu vrei, dar o să trebuiască să iei pe cineva cu tine. Pot să-ți dau pe unul din elevii mei, de care să nu-mi pară rău». M-ai convins. Prima dată în viață am fost de acord să fac o treabă ca asta. Dar poate că o să iasă bine. Totuși pe mine nu mă cheamă Sterviatnik, poate născocim ceva...“

— Stop, i-a ordonat lui Arthur.

Băiatul s-a oprit, stînd în apa ruginită pînă la glezne, iar pînă cînd Redrick a coborît, mlaștina deja îl trăsese pînă la genunchi.

— Vezi piatra? a întrebat Redrick. Uite-acolo, sub colină. Hai spre ea!

Arthur a pornit înainte. Redrick l-a lăsat să facă vreo zece pași și a pornit după el, pe urmele lui. Mlaștina împuțită clefăia sub picioare. Era o mlaștină moartă: nu erau nici musculițe, nici broaște și chiar răchitișul se ofilise și putrezise. Redrick, ca de-obicei, privea în jur, dar deocamdată totul părea liniștit. Colina se apropia încet, ascunzînd soarele care era încă la orizont, iar pe urmă a acoperit toată zarea. Lîngă piatră, Redrick a privit înapoi spre terasament. Terasamentul era scăldat în soare, acolo zăcea și trenul cu zece vagonete. O parte din ele căzuseră de pe șine și stăteau răsturnate. Terasamentul de sub ele era îngropat sub roca roșcată ce căzuse din vagonete, iar mai departe, spre carieră, la nord de tren, cerul de deasupra șinelor tremura și se revărsa, iar din cînd în cînd acolo izbucneau curcubee mici. Redrick s-a uitat la această vibrare, a scuipat și a întors capul.

— Mai departe, a zis, și Arthur și-a întors spre el fața încordată. Vezi cîrpele alea? Nu, nu acolo... Uită-te mai la dreapta...

— Da, a șoptit Arthur.

— Deci așa. Astea le-a purtat cîndva un oarecare „Fante”. Demult. Nu a ascultat de oamenii

mai mari și acum stă acolo, special ca să arate oamenilor deștepți drumul. Ocolește-l cu două degete spre dreapta. Le-ai luat? Ți-ai fixat punctul? Aproximativ pe-acolo pe unde răchitișul este mai des... Hai, mișcă-te!

Acum mergeau paralel cu terasamentul. Cu fiecare pas apa de sub picioare se micșora, și-n curînd striveau mușuroaiele uscate și elastice. „Iar pe hartă, peste tot pe-aici, sînt numai mlaștini, s-a gîndit Redrick. S-a învechit harta. Barbridge n-a mai trecut de mult pe aici, tocmai d'aia s-a învechit. Și asta-i prost. Bineînțeles că e mai ușor să mergi pe uscat, dar era mai bine dacă aici ar fi fost mlaștină... Ia uită-te la el cum merge. Parcă-i pe bulevardul central“.

Arthur probabil se înviorase și mergea acum cu pași întregi. O mînă și-o strecurase în buzunar, iar cealaltă o legăna vesel, de parcă era la plimbare. Atunci Redrick s-a scormonit prin buzunar, a ales o piuliță de vreo douăzeci de grame și ochindu-l l-a lovit în cap. Piulița l-a nimerit pe Arthur direct în ceafă. Băiatul a oftat, și-a prins capul în mîini și încovoindu-se s-a prăbușit pe iarba uscată. Redrick s-a oprit deasupra lui.

— Aici așa se întîmplă, dragă Archie, i-a zis povățuitor. Aici nu e bulevard. Și nici n-ai ieșit cu mine la plimbare.

Arthur s-a ridicat încet. Fața lui se albise complet.

— E clar? a întrebat Redrick.

Arthur a înghițit cu noduri și a dat din cap.

— Foarte bine. Iar altă dată îți mai trîntesc și una în dinți. Dacă o să mai rămîi viu. Hai, mișcă!

„Cred că din băiat putea să iasă un stalker... Și probabil că l-ar fi chemat «Chipeșul». «Chipeșul Archie». Am mai avut noi un Chipeș pe care-l chema Dickson, iar acum toți îl strigă «Hîrciogul». Singurul stalker care a căzut în «mașina de tocat» și care a scăpat. A avut noroc. Caraghiosul de el și acum mai crede că Barbridge l-a scos din «mașina de tocat». Pe dracu! Din «mașina de tocat» n-ai cum să scoți. L-a scos din Zonă, asta e-adevărat... Și uite-așa a făcut Barbridge o faptă eroică... Numai să fi încercat să nu-l scoată. Încă de pe atunci, toți se cam plictisiseră de găinăriile lui și băieții i-o spuseseră atunci în față: «Mai bine să nu te întorci singur». Și chiar atunci Barbridge a primit și porecla de Sterviatnik. Pînă atunci purtase porecla «Gloaba»“.

Redrick a simțit dintr-o dată pe obrazul stîng o deplasare aproape imperceptibilă de aer și imediat, fără să se mai gîndească, a strigat:

— Oprește-te!

A întins apoi mîna în partea stîngă. Curentul de aer era mai puternic acolo. Undeva între ei și terasament se instalase „chelia țînțarului“, poate chiar se deplasa pe terasament, că doar nu degeaba se răsturnau vagonetii. Arthur stătea nemișcat. Nici măcar nu întorsese capul.

— Fă-o mai la dreapta. Așa,

„Mda. Ar fi ieșit un stalker bun... Măi Schuhart. Ți-o fi milă de el? Asta-ți mai lipsea. Da' de tine a avut cineva milă?... De altfel, da. A avut cineva milă. Lui Kirill i-a fost milă de mine. Și Dick Nunan are milă de mine. Poate nu atît are milă de mine cît poate se lipește de Guta, da' poate că are și milă. La oamenii cinștiți una nu împiedică pe cealaltă... Numai eu nu am pe nimeni de care să pot avea milă. Și va trebui să aleg: sau... sau...“ Si era pentru prima dată cînd și-a imaginat cu clarviziune această alegere: sau Archie,

---

---

s-a tîrît pentru a-și salva viața. Nu erau mai mult de douăzeci, treizeci de metri în total, de la un cap la altul. Pe chelia asta arsă se tîrîse într-un zig-zag sălbatic, orbit de frică, ca un gîndac pe o tigaie fierbinte. Dar asta nu era nimic; bine că se tîrîse, în general, acolo pe unde trebuia. Putea foarte bine să nimerească în „chelia țînțarului”, puțin mai la stînga, sau putea chiar să se întoarcă... „Nu, nu puteam, s-a îndîrjit. Un mucos oarecare putea, dar eu nu sînt mucos. Și dacă n-ar fi fost tîmpitul ăsta, nu s-ar fi întîmplat nimic, mi-aș fi opărit un pic bucile... Și ăsta ar fi fost tot necazul...”

S-a uitat la Arthur cum se spăla, pufnind și gemînd atunci cînd își atingea locurile dureroase. Redrick se ridică, schimonosindu-se atunci cînd îmbrăcămintea devenită scorțoasă din cauza arșiței îi atingea pielea. Ieși la loc uscat și se aplecă deasupra rucsacului. Și el o pățise cu vîrf și îndesat. Clapele de la buzunarele de sus se arseseră, sticluțele cu medicamente plesniseră de căldură și de la pata rămasă mirosea insuportabil a medicină. Redrick ridică rămășițele care țineau loc de clape și începu să scoată cioburile de sticlă și bucățile de plastic. Și-n acel moment, Arthur i-a spus:

— Vă mulțumesc, domnule Schuhart, că m-ați scos.

Redrick a tăcut. „La dracu mulțumesc! Am și nevoie să te salvez”.

— Eu sînt vinovatul, a continuat Arthur. Că doar auzisem cînd mi-ați ordonat să stau culcat. M-am speriat însă foarte tare, iar cînd a început să dogorească, mi-am pierdut capul complet. Știți, mi-e tare frică de durere, domnule Schuhart...

— Hai, ridică-te, a spus Redrick fără să se întoarcă. Asta e încă floare la ureche... Hai odată, ce mai stai?

Sîsîind de durere, și-a pus rucsacul în spate, aranjîndu-și curelele. Avea senzația că pielea se scorojise în locurile arse, și se încrețise în riduri dureroase. „Îi e frică de durere... Mînca-te-ar ciuma cu durerea ta cu tot...” S-a uitat în jur. „Nu-i nimic. N-am pierdut poteca. Și-acum delușoarele astea. Mîrșave delușoare. Stau ca niște coarne de drac... și mai e și vîlceaua asta dintre ele...”. A mirosit apoi aerul... „Of, vîlceluță mîrșăvioară! Tocmai tu ești cea mai mare mîrșăvie”.

— Vezi vîlceaua dintre dealuri? l-a întrebat pe Arthur.

— O văd.

— Direct spre ea. Marș!

Arthur s-a șters cu dosul palmei la nas și a pornit înainte, pleoscăind prin bălți. Șchiopăta și nu mai era tot atît de drept și chipeș ca mai înainte. Zona îl încovoiase și pe el, obligîndu-l să meargă mai încet și cu mai multă prudență. „Și iată cum am mai scos pe încă unul, se gîndea Redrick. Oare al cîtelea este? Al cincilea? Al șaselea? Și-acum mă întreb: de ce? Ce, mi-e rudă? Ce, răspund de el? Ia ascultă, mă, Roșcatule, de ce totuși l-ai tîrît? Doar era să mori din cauza lui... Și cred că acum, cu capul limpede, știu. E foarte bine că l-am scos, pentru că fără el n-am să mă descurc. Este un ostatec pentru Maimuțica. N-am scos un om, ci dragorul meu. Căutătorul meu de mine. Un șperaclu. Însă acolo, pe locul ăla fierbinte, nici nu m-am gîndit la asta. Îl trăgeam ca pe-o rudă și nici prin cap nu mi-a trecut să-l las, deși uitasem de toate: și de șperaclu,

și de Maimuțică... Deci înseamnă că sînt într-adevăr un băiat bun? Așa îmi zice și Guta, Kirill mi-a sugerat-o și el, iar Richard numai despre asta bombăne tot timpul... Ce să zic, au și găsit bunătatea... Ia mai lasă toate astea, și-a zis el. Aici nu e loc pentru bunătate. Întîi te gîndești și apoi dai din mîini și din picioare. Să fie prima și ultima dată, e clar? Om bun, hm... Trebuie să-l păstrez pentru „mașina de tocat carne”, s-a gîndit el rece și clar. Aici poți să treci prin toate, în afară de „mașina de tocat”.

— Stai, i-a zis lui Arthur.

Vîlceaua era în fața lor și Arthur stătea, privind pierdut spre Redrick. Vîlceaua era acoperită de un noroi verde, purulent, care lucea unsuros la soare, iar deasupra se unduia un abur ușor, ce se închega între dealuri, încît la treizeci de pași nu se mai vedea nimic. Și putoarea. Nu se știa ce putrezea acolo, în borhotul ei, dar Redrick avea impresia că o sută de mii de ouă stricate, sparte și aruncate peste o sută de mii de capete de pești și pisici moarte nu ar fi putut să duhnească așa cum era aici. „O să cam miroasă pe-acolo, Roșcatule, așa că tu... Vezi să nu intri în derivă”.

Arthur gemu și se dădu înapoi. Atunci Redrick își alungă toropeala, scoase repede din buzunar un pachet de vată îmbibată cu deodorant, își puse în nări două tampoane, și îi întinse și lui Arthur.

— Mulțumesc, domnule Schuhart... abia șopti Arthur. Nu putem cumva să trecem pe undeva pe sus?...

Redrick l-a înșfăcat de păr și i-a întors capul înspre grămada de cîrpe ce se zărea într-o surpătură de piatră.

— Ăla e Ochelaristu'. Iar pe dealul din stînga, de aici nu se vede, zace Canișu'. Tot o grămadă de cîrpe. Ai înțeles? Înainte.

Mocirla era caldă, lipicioasă și respingătoare. Întîi au mers drept, scufundîndu-se pînă la brîu, iar sub picioare, spre norocul lor, era piatră și destul de neted. Și-n curînd Redrick a auzit binecunoscutul zumzet din amîndouă părțile. Pe dealul din stînga, inundat de soare, nu se vedea nimic, dar pe povîrnișul din dreapta jucau în penumbră flăcări liliachii-deschise.

— Apleacă-te, i-a comandat printre dinți și s-a aplecat și el. Mai jos, tîmpitule!

Arthur s-a aplecat speriat, și-n aceeași secundă un fulger, însoțit instantaneu de un bubuit, a spart văzduhul. Deasupra capetelor s-a scuturat într-un dans dement un fulger ramificat, abia vizibil pe fondul cerului. Arthur s-a ghemuit, scufundîndu-se pînă la umeri. Redrick, simțind cum i se astupă urechile din cauza tunetului, a întors capul și a zărit în umbră cum o pată de un roșu deschis se destrăma repede în pietrișul fărîmițat. Imediat a izbucnit și al doilea fulger.

— Înainte! Înainte! a urlat, fără să se audă.

Acum se tîrau pe vine, mișcîndu-se ca două gîște și scoțînd afară numai capetele. La fiecare străfulgerare, Redrick vedea cum părul lung al lui Arthur se ridică în sus, simțind imediat după aceea cum o mie de ace îi înțeapă pielea feței. „Înainte, repeta el din inerție”. Deja nu mai auzea nimic. O dată, Arthur s-a întors spre el arătîndu-și profilul, și a observat cum îl privea un ochi holbat de groază, a mai zărit buzele albe care tremurau și obrazul transpirat, murdărit de verdele borhotului. Pe urmă fulgerele s-au transformat în trăznete și au fost nevoiți să se scufunde cu to-

teaptă-mă! Doar Kirill mi-a vorbit ceva, așa... Kirill!” Cotrobăia febril prin amintiri, îi apăreau niște cuvinte cunoscute și semicunoscute, dar nimic nu se închega, pentru că de la Kirill nu rămăseseră cuvinte, ci numai niște imagini neclare, bune sau foarte bune, dar complet neverosimile...

„Ce ticăloșie. Ticăloșie... Pînă și aici m-ați învîrtit, m-ați lăsat fără limbă, tîrîtorilor... Golan... Așa cum am fost un golan, așa am și îmbătrînit: tot un golan. Și asta nu trebuie să fie. Auzi? O dată și pentru totdeauna, să-ți fie interzis pe viitor! Omul se naște ca să se gîndească (iată-l și pe Kirill, în sfîrșit)... Numai eu nu cred în asta. Nici înainte n-am crezut și nici acum nu sînt convins. Iar pentru ce se naște omul, nu știu. S-a născut și s-a născut. Se hrănește fiecare cum poate. Lasă să fim cu toții sănătoși, iar ei lasă să crape... Adică cine sîntem noi, și cine sînt ei? Nimic nu mai înțeleg. Mie îmi este bine, lui Barbridge îi este rău, lui Barbridge îi e bine, lui Ochelaristu’ îi e rău, lui Răgușitu’ îi e bine, e rău pentru toți. Numai el, tîmpitul, crede că poate să se strecoare la timp. Doamne, ce ciulama! Toată viața m-am războit cu căpitanul Quarterblood, iar el toată viața a fost în război cu Răgușitu’, iar de la mine, idiotul, vroia un singur lucru: să nu mai fiu stalker. Dar cum să nu mai fiu stalker cînd am de hrănit o familie? Să mă duc la slujbă? Da’ nu vreau să muncesc pentru nimeni. Mi-e silă de munca voastră. Puteți oare să înțelegeți asta? Dacă omul muncește, o va face întotdeauna pentru cineva. Este un sclav și nimic altceva, iar eu întotdeauna am vrut să fiu singur, ca să-i înfrunt pe toți, cu apatia și plictiseala lor”...

A băut restul de coniac și cu toată puterea a trîntit de pămînt bidonașul gol, care, lucind în soare, s-a rostogolit pe undeva și Redrick imediat a uitat de el. Acum stătea acoperindu-și ochii cu mîinile și încerca nu să înțeleagă, nici să vorbească, dar măcar să vadă ceva, cam cum ar

trebui să fie, însă din nou a zărit numai mutre, mutre și iar mutre... Verzișoare, sticle, grămezi de cîrpe care au fost cîndva oameni, coloane de cifre... Știa că tot ce vede trebuie să dispară și ar fi vrut să le șteargă, dar i s-a părut că dacă toate astea or să dispară, atunci n-o să mai rămînă nimic — numai pămîntul neted și gol. De neputință și disperare din nou ar fi vrut să se sprijine și să-și dea capul pe spate, dar s-a ridicat, și-a scuturat pantalonii de praf și a început să coboare în carieră. Soarele dogorea, iar în fața ochilor pluteau pete roșii, aerul tremura, iar în această vibrare Globul părea că dansează pe loc, ca o geamandură pe valuri. Redrick a trecut pe lîngă cupa și, superstițios, și-a ridicat picioarele mai sus, ferindu-se să nu atingă petele negre, scufundîndu-se apoi în pămîntul prăfos, s-a tîrît prin toată cariera de-a curmezișul, spre Globul care dansa și-i făcea cu ochiul. Era transpirat tot, se sufocase de căldură, în același timp trecîndu-l fiori de gheață, tremura ca după o beție, iar printre dinți scîrțîia praful cretos și searbăd. Și deja nici nu mai încerca să se gîndească. Repeta într-una, cu disperare, ca o rugăciune: „Sînt un animal. Vezi bine că sînt un animal. N-am cuvinte, nu m-a învățat nimeni să folosesc cuvintele, nu știu să gîndesc. Aceste tîrîturi nu mi-au dat posibilitatea să învăț și să gîndesc. Dar dacă ești într-adevăr atît de puternic, de atotștiutor și atotînțelegător... Descurcă-te singur! Uită-te în sufletul meu, știu că acolo este tot ce-ți trebuie. Trebuie să fie ceva! Doar n-am vîndut nimănui sufletul meu, niciodată! Este al meu, este omenesc! Scoate singur din mine tot ce vreau! Nu se poate să vreau răul!... Și blestemat să fie tot, că nimic nu pot să-ți mai spun în afară de aceste cuvinte copilărești: „Fericire pentru toți, pe gratis, și hai să nu plece nimeni supărat!”

Traducere: VALERIAN STOICESCU

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---

---

PRIVIRI cețoase, temătoare. Pași repezi și grăbiți. Siluete decupîndu-se și dispărînd fantomatic în valurile întunericului. Străzi pustii, lungi, deprimante. Ferestre și jaluzele bine ferecate.

Și peste tot, tronînd atotputernică, liniștea aceea apăsătoare, grea, tăcerea respirațiilor sacadate ale puținilor trecători, sunetele ireale ale tălpilor de pantofi pe caldarîm, tăcerea aceasta, într-un anume fel, îngrozitor de asurzitoare...

La început a fost o vorbă aruncată de cineva, undeva, cumva, cîndva. Fără importanță. Dar care a prins. Și s-a transformat într-o rumoare, apoi într-un zvon. Un zvon fără nici un suport, un zvon ca toate zvonurile, născut poate din ceva real sau, mai curînd, din ceva ce ar fi putut deveni realitate, și născînd la rîndul lui zeci de alte zvonuri. O rețea invizibilă de comunicație ce se întinde fulgerător. „În orașul C. se fac experiențe militare secrete“. Sau, „În orașul C. s-a declanșat o puternică epidemie necunoscută“. Sau, „În orașul C...“.

Nu m-au interesat zvonurile. Nu le-am dar crezare niciodată. Nu știu de ce, poate că eram prea obișnuit, prea obosit de ele. La fel ca în cazul unui medic legist, pe care moartea nu-l mai putea impresiona, devenisem un fel de blazat, de impasibil. Pe vremea aceea eram un obscur gazetar al unui ziar periferic. Un fabricant extraordinar de mîndru de calitățile sale de iluzionist ce scotea din pălărie iepurași multicolori sau știri senzaționale, un jongleur de cuvinte frumoase, sclipitoare și goale. Sau, dacă vreți, un ratat.

Pentru că începusem să realizez cine citea acel ziar și cît preț se punea pe el. Aveam pe atunci vîrsta aceea imposibilă cînd mă consideram destul de bătrîn pentru a-mi admira înțelepciunea agonisită și destul de tînăr ca să mai cred în visuri și idealuri. Pentru a mai crede în mine.

Priviri, pași, siluete, străzi, ferestre. Un noian învălmășit de amintiri vizuale și sonore. Precum o fotografie și o casetă aruncate neglijent într-un sertar prăfuit și îmbătrînit. Din cînd în cînd noaptea, cînd nu poți dormi, le scoți, le privești, le auzi. Și regreți. Și ești trist.

Și totuși, în C. am ajuns dintr-o pură întîmplare. Eram obosit, mult prea obosit fizic pentru a mai rezista în spatele volanului încă cei 70-80 km care

mă despărțeau de prima localitate mai acătării. Așa că m-am hotărît să înnoptez acolo. Am găsit fără nici o greutate un loc la singurul hotel din oraș, unde un recepționer țeapăn mă privise ca pe o broască rîioasă și-mi aruncase în scîrbă niște chei murdare pe tejghea.

Eram obișnuit cu hoteluri ieftine. Am urcat fără comentarii în cameră. Mi-am aruncat pe pat mica valiză și am zbughit-o la baie. Am făcut un duș zdravăn și m-am simțit mai în puteri. M-am uitat la ceas. Era încă devreme, opt și ceva. M-am întins pe pat. Nu-mi stătea în fire să mă culc la ora aceea, cu toată oboseala, așa că am optat pentru o plimbare scurtă prin oraș. Noaptea era caldă.

Am luat-o alene pe una din străzile cu multă verdeață din apropiere. Era liniște. Chiar prea multă liniște. M-am întrebat deodată ce oare îi făcea pe locuitorii micilor localități să se retragă seara în case, să ocolească locurile de plimbare. Oboseala? Blazarea? Teama? Am surîs amuzat și mi-am aprins o țigară. Teamă de ce? La urma urmei, o comunitate redusă își cunoștea foarte bine aproape toți membrii. Sînt ca un fel de familie mare. Cei cîțiva trecători grăbiți s-au strecurat repede pe lîngă mine, evitînd să mă privească. Liniște. Începea să mă agaseze. Voiam să văd lume, lumină. Un restaurant. Era exact ceea ce îmi trebuia. Am intrat. Pustiu. Cîteva mese ocupate. O muzică lentă, în surdină. M-am așezat. Un chelner obosit m-a luat în primire. Și aici senzația aceea dezagreabilă, neplăcută, de singurătate, de liniște ireală. M-a frapat faptul că la nici o masă nu se afla mai mult de o persoană, nici măcar o singură pereche. Cinci-șase bărbați, două-trei femei. Cam puțin. Foarte puțin. Mă rog, nu era treaba mea să fac recensămîntul populației sau tot felul de statistici bizare privind preferințele pentru plimbări sau restaurante. Dar mă simțeam singur. O senzație de singurătate, într-un anume sens, străină mie. Era un fel de singurătate impusă din afară, aveam senzația stupidă că oamenii de aici se tem unii de alții, că pînă și ospătarului îi este scîrbă sau frică de mine. Prostii, mi-am zis cu hotărîre. Ești obosit și ai început să bați cîmpii. O femeie de la una din mese scăpă cuțitul jos de pe masă, se aplecă, îl ridică și înainte de a se așeza la loc aruncă o scurtă privire în sală. Ochii ni se întîlniră. Atunci, brusc, am recunoscut-o.

Priviri, pași, siluete, străzi, ferestre. Și fotografia ei. Și amintirea ei. O cauți într-o cutie veche de

bomboane sau în colțurile memoriei. Și te întrebi, și te revolți de ce a trebuit ca totul să fie așa cum este. Nu se putea și altfel? Spui că da, uitînd că tu ești principalul vinovat. Tu ai fi putut schimba ceva, cîndva. Cîndva? Ai îmbătrînit, prietene...

În primul moment m-a uimit reacția ei. În ochi i se putea citi o surpriză înclinată mult spre teamă. Nu se schimbase deloc. Era la fel de frumoasă, ca atunci...

Atunci cînd o părăsisem, îmi aminteam figura ei tristă, lacrimile din ochi, buzele strînse, capul ținut mîndru în sus și eu încercînd stupid să-i explic ceva ce era evident, spunîndu-i stîngaci că o iubisem, dar trebuia să plec, că aș fi vrut să rămînem prieteni, apoi stația de autobuz, sărutul acela fugar și silueta ei din spatele geamului. Mă detestase, mă considerase probabil ultimul om și poate că avusese dreptate. Dar aceasta era acum o istorie veche. Nu știam că se stabilise în C. M-am ridicat și am mers țeapăn pînă la masa ei. Și atunci mi-am dat seama cu stupoare ce era neobișnuit în acel restaurant liniștit — fiecare masă nu avea decît un singur scaun! Am privit-o în ochi, intens, puternic, ea n-a plecat ochii, mi-a suportat privirea, dar n-a schițat nici un gest. Am luat repede un scaun de la o masă apropiată și m-am așezat.

— Bună seara, Trandafirule — i-am spus zîmbind pe numele pe care îl inventasem eu, pe vremuri.

— Pleacă! veni răspunsul năucitor.

— Bine, dar...

— Pleacă! Te rog, pleacă de aici!

— De ce?

— Uită-te în jur. Și pleacă!

M-am conformat. Toți cei din sală se uitau dezaprobator la noi. Parcă aș fi călcat un fel de lege nescrisă. Un profanator de tabu-uri. M-am ridicat, am pus scaunul la loc și m-am retras la masa mea.

Am terminat cina rapid. Chelnerul m-a măsurat tot timpul dezaprobator, dar nu mi-a spus nimic, în afara unui mulțumesc rece la bacșișul încasat. Am ieșit afară și mi-am aprins o țigară.

La scurt timp ieși și Trandafirul. I-am privit silueta zveltă, mersul mîndru, am alergat puțin și am luat-o de braț.

— Tu?

Nu părea speriată, mai degrabă surprinsă. Am tăcut. Nu știam ce să zic.

— Ce vrei? Ți-am spus să pleci. Pleacă din acest oraș.

DESEN DE ALEXANDRU PECICAN

— De ce? Ce ți-am făcut? Cu ce te-am supărat? Nu ne-am văzut de atîta timp. Nu avem dreptul să stăm puțin de vorbă?

A tăcut ea. Mergeam alături pe străzile pustii. Nu știam încotro. Ar fi trebuit să mă obsedeze iar liniștea aceea nefirească. Pustietatea. Dar eram încurcat. Mă fulgerau tot felul de zvonuri. Se întîmplase ceva în C.? De unde atîta teamă, neliniște, suspiciune? Fiecare străin era asimilat automat cu un dușman?

Ne-am oprit într-un tîrziu în fața unei case întunecate.

— Aici stau eu.

— Ești singură?

A zîmbit ciudat, strîmb. A descuiat ușa și am intrat aproape nepoftit... Se uită cu atenție pe stradă și închise ușa cu grijă. Verifică dacă draperiile erau bine trase și abia apoi aprinse lumina. Un apartament frumos. Singurătate. Eu și Trandafirul meu de pe vremuri...

— Ia loc, spuse ea rece. Și scuză-mă puțin.

Reveni repede cu două pahare cu o băutură incoloră.

— Vrei?

Nu voiam. Nu bău nici ea și se uită la mine cu atenție. Se așeză în fața mea, la o distanță apreciabilă. Avea o față trasă, obosită, încordată, stresată.

— Ce-i cu tine, Trandafirule? am întrebat încet.

Nu răspunse. Atunci am strigat-o pe nume. Pe numele ei adevărat. Așa cum făcusem în ultima noastră noapte de dragoste, cu mulți ani în urmă. Tresări. Deschise gura să spună ceva, dar nu reuși. N-o văzusem niciodată atît de încordată. M-am ridicat din fotoliu, m-am așezat lîngă ea, am luat-o în brațe, sărutînd-o. Apoi am stins lumina.

Priviri, pași, siluete, străzi, ferestre. Întunericul amintirilor. Fantasmele trecutului plăsmuite de o insomnie ce generează tristeți. Nimic din ceea ce a fost cîndva nu va mai fi în viitor. Te întrebi de unde ai scornit fraza aceasta. Spui că așa a fost să fie. Că ai fost manipulat. O jucărie în mîna zeilor. A unor zei pe care i-am inventat noi ca să ne acopere lașitățile și temerile. Dar tu ai fost cel laș, cel nehotărît. Te înțepai în spinii trandafirului?...

— Nu! Nu! Dumnezeule, nu pot! gemu ea deznădăjduită.

— De ce? Ce-i cu tine, Trandafirule, spune-mi, te implor. Sînt încă prietenul tău, te pot ajuta, dar ajută-mă și tu.

— Pleacă. Fă-ți bagajul și pleacă din acest oraș, uită că m-ai întîlnit. Nu pot sta cu tine în noaptea asta. Pleacă, pleacă cît mai este timp. Mai poți scăpa. Eu sînt o lașă, și o proastă, și-o fricoasă, și-o damnată.

— Damnată?

Își mușcă buzele. Spusese mai mult decît trebuia.

— Pleacă, uită-mă. Eu te-am uitat. Nu însemni nimic pentru mine. Mi-e scîrbă de tine, nu pot suporta prezența ta fizică lîngă mine mai mult de cîteva secunde. Nimic din ceea ce a fost cîndva nu mai este acum. Pleacă.

---

Am plecat. În stradă am privit încă o dată înapoi. Stătea în ușă cu privirea fixă, pierdută, cu ochii roșii de plîns.

I-am strigat adresa mea de la hotel și i-am spus că am s-o caut a doua zi dimineață. N-a spus nimic și nu s-a mișcat din ușă.

Am ajuns repede la hotel. Eram obosit și furios, o gamă întreagă de sentimente contradictorii. Și încă ceva. O nervozitate crescîndă. M-am simțit, curios, aproape ușurat de pustietatea străzilor orașului. Am ajuns în camera mea de hotel, am încuiat ușa și m-am culcat, abandonîndu-mă unui somn agitat, populat cu coșmaruri.

A doua zi, înainte de plecare, i-am mai făcut o vizită. N-a răspuns nimeni la lungile tînguiri ale soneriei, deși am avut impresia că sînt studiat din spatele unor ferestre.

Am ridicat din umeri și m-am înapoiat la hotel. În fața hotelului, o scenă incredibilă. O bătrînă alunecase pe trotuar și probabil își luxase sau rupsese un picior, era incapabilă să se ridice. Oamenii care mergeau la serviciu, șiruri lungi de însingurați, nimeni nu vorbea cu nimeni, nu-i dădeau nici o atenție. Nici bătrîna nu scotea nici un sunet. Se ținea de picior și încerca îndîrjită să se ridice. M-am apropiat, am ajutat-o, m-a privit întrebător, cu un fel de dezgust abia mascat. M-am oferit să o duc la spital. A refuzat și a plecat așa, șontic-șontic, nemulțumindu-mi. Am privit lung în urma ei și șirurile de oameni de pe trotuar mă ocoleau la o distanță respectabilă. Ce se întîmplase în C.? Ce e cu voi, oameni? aș fi vrut să strig, să alerg, să zgudui masa asta liniștită, îndobitocită, de oameni. Știam însă că nimeni nu mi-ar fi răspuns...

Priviri, pași, siluete, străzi, ferestre... O masă imensă de oameni însingurați, de priviri pierdute, de pași mecanici, de siluete încovoiate, de străzi fantomatice, de ferestre zăbrelite.

Și tu, rătăcit, obosit. Și singur. Un sentiment apăsător, greu. Unde îți sînt prietenii, cunoscuții, rudele? De ce te ascunzi? Știi bine că nu ai fost contaminat de singurătatea orașului C.? Contaminare. Acum, în fond, totul este o istorie veche de cîțiva ani. Pe care ai deslușit-o din fragmente disparate, din întîmplare. Te revolți? Bine, nu din întîmplare, te-ai zbătut puțin, dar ai și avut noroc. Căci, dacă nu ai fi avut noroc, toate întîmplările tale din C. n-ar fi constituit decît amintirea unei povești de dragoste, banale, nefericită și dureroasă din punctul tău de vedere. Dar atît. Trandafirul nu te voia. Mai există atîtea flori... Dar Trandafirul nu putea să te vrea. Îți pare rău că știi adevărul? L-ai aflat. Ești mai fericit acum? Foarte puțini știau de baza militară din C. Și încă și mai puțini de faptul că este una din unitățile ultrasecrete de încercare a armelor, un poligon.

Și, probabil, numai o mînă de oameni, de noul gaz de luptă. Arma însingurării... La început n-ai crezut. Nu puteai crede. Era înspăimîntător de ireal, de fantastic. Intrasei în plasa zvonurilor și nu te puteai desprinde din ea. Și, totuși...

Experții militari nu stătuseră degeaba. Armele atomice erau un lux incomod. Milioane de morți, distrugeri materiale uriașe, teritorii imense prefăcute într-un deșert de nelocuit. Dar un teritoriu dușman trebuie folosit, colonizat. Bomba cu neutroni ar fi fost o soluție. Curată, aseptică. Moarte garantată de prospecte. Dar mînă de lucru? Cuce-

ritorilor le trebuie sclavi. Asta e una din părțile rele ale confruntărilor armate. Părțile rele. Ce îngrozitor sună! Și totuși interlocutorii tăi îți vorbeau agale, calm, despre soarta și viitorul a milioane de suflete, cu singura vină de a se afla în tabăra adversă. S-au încercat atunci anumite feluri de gaze de luptă, asfixiante, paralizante. Toate aveau însă inconvenientul că scoteau oamenii în afara utilității. Arși, paralizați, nu erau de nici un folos. Atunci s-a pus problema gravă, cum să scoți oamenii din luptă fără a le afecta utilitatea. Utilitate. Parcă s-ar fi vorbit de mașini, de unelte. Interlocutorii tăi erau pedanți. Țineau pur și simplu o lecție în fața unui copil, în care îi demonstrau rece valabilitatea unei teoreme oarecare. Puțin importa dacă teorema însemna viața sau moartea unui om, sau a doi, sau a 100, sau a 1000, sau a unui milion de oameni. Oameni? Insecte. Dușmani. Se încercaseră gaze ilariante, lacrimogene și altele. Dar oamenii ucid la fel de bine și cu zîmbetul pe buze și cu lacrimi în ochi. Și atunci cuiva i-a venit ideea unei arme a însingurării. Ca oamenii să nu suporte oameni. Se putea, era posibilă o modificare genetică, mijlocită de substanțe chimice volatile... Așadar, un nou gaz de luptă. Armatele atinse se dispersau, fugeau care încotro sau chiar se decimau ele însele. Oamenii nu suportă oameni.

Și, în timpul experiențelor pe cobai, de la baza militară din orașul C. s-a produs o scăpare. Infimă, spun militarii. Dar suficientă pentru a contamina un orășel cu zece mii de locuitori, cum este C. Și a-l modifica de la rădăcini. Și a-l însingura. Oameni ce se evită, cărora le este scîrbă să vadă alți oameni. Închizi ochii și gîndul te duce înapoi. Priviri, pași, siluete, străzi, ferestre... Orașul C. Nici un ziar din țară n-ar publica aceste știri, știi foarte bine. Nici chiar ziarul periferic unde lucrai în acea perioadă. Știrile militare sînt strict secrete. Ți s-au spus anumite lucruri, știind că vei avea căluș în gură și era mai bine decît să te agiți și să tulburi apele... Acum știi.

Și, curios, ești incapabil să-ți imaginezi sute de mii de oameni, căpătînd brusc sentimentul apăsător al însingurării, al pierderii încrederii în colectivitate, în geniul uman ridicat la propria-i putere, la atîția oameni evitîndu-se, fugind unul de altul. Să-ți fie scîrbă de oameni, așa cum ți-e scîrbă de șerpi, de păianjeni, de viermi. Și acolo, în C., populația fusese afectată de o infimă cantitate. Și se suspectau, se ocoleau, se detestau.

Un oraș contaminat. Și condamnat la cea mai cruntă moarte. O moarte lentă, absurdă și implacabilă. Oamenilor le e scîrbă de oameni. Familii destrămate. Îndrăgostiți incapabili să se iubească. Deci, o degenerare a speciei în toată regula. Dar nu te poți gîndi la atîtea lucruri o dată. Și stai și te obsedează imaginea aceea a femeii iubite, a Trandafirului tău, sfîșiată de sentimente contradictorii, incapabilă să învingă singurătatea ce se luptă cu dragostea și dorința de viață. Stai și o vezi iarăși în ușa casei, cu privirea aceea fixă, pierdută, cu ochii roșii de plîns, nespunînd nimic și nemișcîndu-se de acolo. Sau figura ei atunci cînd ai vrut să-i arăți ceea ce nu se putea arăta în cuvinte. Sau chipul ei din restaurant. Sau fața ei tristă de pe vremuri, lacrimile din ochi, buzele strînse, capul ținut mîndru în sus, sărutul fugar din stație și silueta ei din spatele geamului. Amintiri. Amintiri neputincioase și dureroase. Priviri, siluete, străzi, ferestre...

---

DESEN DE SERGIU NICOLA

ȘI IATĂ încă una din multele întîmplări ciudate din categoria celor descrise pînă acum. Ea a fost consemnată cu multă concizie, dar mai ales cu neșovăitoarea convingere a martorului ocular de către călugărul Pedro Callego în raportul său informativ adresat curiei papale, în timpul pontificatului lui Paul al III-lea Farnese. În principal, el descrie peripețiile expediției lui Hernando de Soto, continuată după moartea acestuia de către Luis Moscoso de Alvarado, o expediție care, desfășurată fiind între 1539 și 1543, constituie prima explorare cuprinzătoare a zonei meridionale a actualelor State Unite.

După întoarcerea în „Noua Spanie“, din care pleacă apoi spre Cuba, unde stă mai bine de un an, părintele Callego relatează cum îmbarcîndu-se la sfîrșitul lunii martie 1545 pe galionul „Santa Maria del Pilar“ cu destinația Europa, o violentă furtună, iscată din senin la numai două zile de la plecare, a purtat vasul cîteva sute de leghe nord-vest de insula Española.

În seara zilei de 29 martie, la cîteva ceasuri după ce furia vîntului se domolise, aproape imediat după ce luaseră noul curs pentru corectarea derivei, marinarul de veghe pe gabia arborelui principal vesti apariția unei lumini galbene, pîlpîitoare, undeva în prova navei. Urcat degrabă pe punte, căpitanul don Miguel de Vallejo hotărî în cele din urmă continuarea drumului, în pofida nemulțumirii evidente a echipajului, reacție firească pentru vremurile acelea cînd în mințile oamenilor apele nesfîrșite ale oceanului erau populate de animale fabuloase, înfricoșătoare. Ajunși la locul cu pricina, au pescuit din apele încă frămîntate de hulă o ciudată făptură omenească, agățată de o geamandură prevăzută cu un felinar uimitor, în interiorul căruia se rotea fără zăbavă un ochi luminos.

Omul cules dintre valuri trăia, dar părea să fie pe moarte. Îmbrăcămintea sa trezi nespusă uimire în rîndul marinarilor: era albă-strălucitoare și nu părea să fie o țe-

sătură obișnuită, căci cu toată moliciunea sa avea ceva din luciul și rezistența unei folii metalice. Apoi, era croită dintr-o singură bucată ce se despica doar între gît și pîntec între două rînduri de dinți de argint. Pe brațe, necunoscutul purta brățări ce susțineau boluri luminoase de sticlă în care felurite semne verzui apăreau și dispăreau în fiece clipă.

Căpitanul porunci să fie transportat în cabina sa, unde zile în șir, împreună cu călugărul Callego, au încercat să-l aducă în simțiri pentru a rosti măcar cîteva cuvinte, care poate i-ar face să înțeleagă cine este, de unde vine, din ce seminție se trage...

Toate străduințele au fost zadarnice, căci omul muri în cele din urmă. A fost dezbrăcat și cusut într-un sac de cînepă, iar după o scurtă rugăciune alunecă, după obiceiul marinăresc, pe o scîndură înclinată, înspre adîncurile Atlanticului.

Peste trei săptămîni, „Santa Maria del Pilar“ ancora la Sanlúcar de Barra-

---

meda. Veșmintele necunoscutului pescuit în ocean, precum și uimitorul felinar luminos care continua să-și rotească spotul gălbui fără odihnă, închise într-o ladă ferecată în fier, plutiră în sus pe Guadalquivir spre Sevilla, unde poposiră în beciurile Sfîntului Oficiu. Acolo au și fost îngropate în cele din urmă, din ordinul Marelui Inchizitor, după ce cercetarea împrejurărilor în care fuseseră găsite a luat sfîrșit, iar căpitanul don Miguel de Vallejo, cu mare greutate, a reușit să se disculpe pentru faptul că organizase o „înmormîntare“ creștinească unei ființe care, dacă nu era un demon azvîrlit din ceruri, era cu certitudine un păgîn, un eretic din adîncurile ținuturilor ce „în Anno Domini“ 1545 erau încă nesupuse Maiestății Sale Prea Catolice...

James Barrett sfîrși de citit textul atît de cunoscut, o dată ce el însuși îl rezumase, uimit însă din cale-afară să-l regăsească xerografiat pe o hîrtie purtînd în colțul din stînga sus sintagma Strict confidențial, deasupra antetului unuia din serviciile cele mai discrete ale Departamentului Apărării.

— Mărturisesc, domnule Stimson, că nu înțeleg...

— E firesc să fiți contrariat, interveni repede bărbatul lung și slab, aflat în fotoliul din dreapta măsuței joase, rotunde, pe care se aflau paharele cu benedictină. Vedeți, dumneavoastră sînteți un scriitor și un om de știință cunoscut... S-ar fi cuvenit, desigur, să vă fi solicitat o întrevedere conform uzanțelor noastre, hmm... mondene, stabilind telefonic o întîlnire pentru un dejun de afaceri la unul din restaurantele din oraș...

Barrett zîmbi:

— Dar cum afacerile dumneavoastră sînt, ăăă... confidențiale...

— Exact! Confidențiale și foarte, foarte urgente...

Stimson își pipăi ochelarii cu rame de aur, subțiri, rotunzi, apăsîndu-i la rădăcina nasului voluminos și puternic și continuă alegîndu-și cu grijă cuvintele:

— În baza informațiilor culese despre dumneavoastră — ce să-i faci!, este o practică necesară într-o activitate ca a

noastră... — s-a ajuns la concluzia că sînteți un cetățean loial, un bun american, fapt care ne-a determinat...

— O clipă! James Barrett zîmbi larg și în ochii săi albaștri undui o sclipire malițioasă. Sînt fără îndoială un bun cetățean american, doar în măsura în care nu înțelegeți loialitatea așa cum a trîmbițat-o Mac Carthy... Dacă tot mi-ați scotocit prin existență, știți, desigur, care a fost atitudinea mea față de hecatomba din Vietnam și că astăzi nu-mi economisesc muniția cînd e vorba de a critica Administrația pentru lipsa de sinceritate în problemele dezarmării nucleare...

Stimson îl privea de după lentilele ochelarilor săi cu atenție politicoasă, curtenitoare chiar, dar o anume nervozitate i se putea ghici după felul în care stinse țigara abia începută, întrerupîndu-l:

— Noi ne preocupăm de asigurarea apărării naționale a Statelor Unite, pe care o privim ca o misiune permanentă, neconjuncturală, deci și criteriile noastre referitoare la conținutul noțiunii de loialitate nu pot coincide cu cele ale unor politicieni ce apar și dispar meteoric pe firmamentul vieții noastre politice.

Pe fața smeadă, frumoasă, a celuilalt se accentuă grimasa de scepticism pe care înaltul funcționar o ignoră cu diplomație:

— Încă un pahar?... Ei, bine, vă solicităm colaborarea, domnule Barrett, într-o problemă despre al cărui caracter ultrasecret vă veți da seama deîndată. Pentru început, aș dori să-mi spuneți dacă ați putut citi cu ochii dumneavoastră raportul original al acestui călugăr Pedro Callego ...

— Da, l-am văzut în timpul călătoriei de documentare efectuate acum trei ani, la Biblioteca Vaticanului.

Pe nesimțite, vocea lui Stimson căpătase accente metalice, iar scriitorul avea senzația tot mai neplăcută că e supus unui interogatoriu:

— Ați știut de existența lui din vreo sursă oarecare? A mai fost citat sau rezumat de altcineva pînă acum?

— ...Nu! În mod sigur, nu! Documentarea am făcut-o ca trimis al universității Princeton, în vederea realizării unui studiu privind anvergura pene-

---

trării spaniole la nord de Rio Grande... Manuscrisul l-am găsit întîmplător, era sigilat, de unde deduc că nu fusese citit de nimeni pînă la mine.

Stimson se întoarse într-o parte și luă în mînă o filă albăstruie de pe biroul aflat în spatele său, căută din ochi un pasaj, apoi întrebă:

— E vorba de manuscrisul MW-846.283?

— Nu mai țin minte, s-ar putea... Am acasă însă un fișier, unde e notat cu siguranță, așa că am să vă pot comunica dacă aceasta e cota de evidență.

— Nu! Nu e necesar, știm că e exactă!

Funcționarul umplu încă o dată paharele prelungi de cristal, sorbi cu precauție și continuă:

— Domnule Barrett, conduc de un număr de ani activitatea de protejare a celui mai mare proiect în domeniul apărării din cîte au existat pînă acum: Caroline Project! Nu există nici o altă tentativă umană similară. Realizarea lui va însemna asigurarea unei securități naționale ab-so-lu-te! Posibilitatea de a fi atacați cu arme convenționale, chimice, bacteriologice, geofizice sau nucleare va fi, practic, imposibilă! Din momentul în care proiectul Caroline va fi finalizat, vom fi primii care vom cere dezarmarea generală și totală, fără nici un fel de reticențe...

James Barrett își încrucișă picioarele și-și aprinse o țigară, vădit neimpresionat, îngăduindu-și chiar un zîmbet aproape batjocoritor:

— Cred, o dată ce acoperiți proiectul ăsta cu atîta grijă, că e vorba de o super-supraarmă, care va elimina în mod firesc tot ce cunoaștem pînă acum, așa cum arma de foc a eliminat măciuca. Sînteți probabil pe cale să născociți o măciucă superlativă, capabilă să strivească nu numai țeasta umanității, cum e posibil în prezent, ci întreg universul...

— Ei, nu-i chiar așa! Poate nu m-ați înțeles, poate nu trebuia să vă fac, totuși, cunoscută importanța problemei în discuție.

— Mă socotiți, acum, mai puțin loial?

---

---

— O, nu! Dealtfel, loial-ne-loial, sînteți vîrît în această afacere. Dacă nu colaborați, vă mărturisesc, iată, cu toată sinceritatea, că veți dispărea pur și simplu. Nu putem îngădui ca miliarde de dolari să se ducă pe apa sîmbetei sau ca o prioritate strategică fantastică să fie anulată de dragul frămîntărilor axiologice ale unui individ! Mă înțelegeți?

— Perfect, domnule Stimson.

— O.K.! Există premise ca secretul atît de bine păstrat pînă acum să fie deconspirat sau, la fel de grav, să fie intuit. Manuscrisul de care v-ați folosit rezumîndu-l este o cheie și atunci cînd analiștii serviciilor noastre au aflat de el citindu-vă cartea...

Celălalt îl întrerupse mirat:

— E adevărat, așadar, că citiți toți munții ăștia de cărți de anticipație, de science-fiction?!

— Evident! Cum eram pe cale să vă spun, manuscrisul a dispărut! Agentului nostru trimis imediat să-l sustragă i-a fost imposibil să-l găsească.

— S-ar fi putut rătăci! Într-o bibliotecă așa cum e cea de la Vatican e imposibil să mai fie regăsit un manuscris rătăcit, altfel decît cu totul întîmplător.

— Mda... să admitem! Dar dacă a fost sustras? Sau, de e rătăcit doar, dacă va fi regăsit în următorii doi-trei ani de exact cine nu trebuie să-l cunoască? În

fine... Vă informez că aproape imediat după apariție cartea dumneavoastră a început să fie vînată sistematic de oamenii noștri, în încercarea de a recupera toată ediția. Va trebui să ne predați chiar și volumele pe care le mai aveți pe acasă, fișele de documentare, manuscrisul, într-un cuvînt, totul!

— Ia te uită! Și editorul meu care mă felicita mai zilele trecute pentru epuizarea integrală a ediției și-mi făgăduia chiar o nouă...

Stimson zîmbi:

— Vor apărea cîte ediții doriți, cu o mică omisiune: paginile 411-412! Dar să revenim la oile noastre, de fapt la principala dumneavoastră misiune.

James Barrett se foi enervat în fotoliul său:

— Observ că m-ați înrolat deja, fără a-mi cere consimțămîntul. Nu m-ar mira să am și vreun indicativ, așa... ca în filmele cu tizul meu, James Bond, de pildă... X—007!

Stimson tuși politicos în palma făcută căuș.

— De nevoie, domnule Barrett, de nevoie! Și trebuie să luați lucrurile așa cum sînt... Mîine, chiar, veți lua avionul spre Madrid, de unde vă veți deplasa la Sevilla.

— Dumnezeule! Sper că nu-mi cereți să asasinez pe cineva acolo, în buna tradiție a... modului de viață american.

— Nu vă neliniștiți. Pentru astfel de acțiuni avem, hmm... specialiști de înaltă calificare! Fiind acoperit de titlul dumneavoastră universitar, veți con-

duce, sub pretextul unor cercetări academice, o echipă însărcinată să găsească acea ladă în care sînt ferecate obiectele vestimentare ale celui pescuit din valuri de galionul Santa Maria del Pilar.

Scriitorul își aprinse o nouă țigară, și cu ochii la scrumul alb ce masca incandescența jarului, întrebă cu vocea parcă răgușită:

— Deci, aveți motive temeinice să credeți în existența acelei ființe misterioase?!...

— Acest fapt trebuie să fie neesențial pentru dumneavoastră. Ceea ce trebuie să vă rețină atenția e faptul că noi știm cu precizie acum că lada există și pentru nimic în lume conținutul ei nu trebuie să fie văzut de cineva. Aveți o misiune de acoperire. Autoritățile spaniole nu trebuie să afle ce căutăm de fapt. O dată găsită, lada va fi transportată în Statele Unite în cel mai strict secret și, rețineți vă rog, fără să fie deschisă! Vă mai ofer un pahar de benedictină?

---

Clădirea, la vederea căreia, în urmă cu mai bine de patru sute de ani, trecătorii, Sevillei grăbeau pasul cu inima sugrumată de teamă și curiozitate totodată, se înălța sumbră, dar lipsită de măreție, în centrul orașului vechi, pe Victoria Real.

De peste o săptămînă, cei unsprezece los americanos desfășurau o activitate atît de laborioasă și de susținută, încît părintele canonic Juan Egas, su-

DESEN DE GRIG BEJENARU

---

ALMANAH ANTICIPAȚIA

praintendentul așezământului, nu mai prididea în încercarea lui de a face față solicitărilor. Ochii, în care sclipeau luminile unei inteligențe superioare, nasul coroiat, fruntea înaltă, zbârcită și pătată, încununată cu părul argintiu și rar al tunsurii, ca și trupul firav de ascet ce i se ghicea sub rasa cenușie, trimiteau gândul în mod bizar nu la imaginea clasică a călugărului catolic, ci la cea a unui înțelept izraelit din vremurile de demult, dinaintea alungării evreilor din Spania.

Bătrânul era mai tot timpul în preajma lui James Barrett dintr-o solidaritate a erudiției, ghicindu-l cel mai aproape de înțelegerea spiritului textelor latinești îngălbenite și colbăite din austera bibliotecă a fostei mânăstiri de călugărițe cu hramul sfintei Engracia și doar mai apoi, după aproape două sute de ani, temuta reședință a Sfântului Oficiu din Sevilla.

La început, părintele Juan crezuse, în baza autorizațiilor prezentate de străini, că aceștia vor face o cercetare exclusiv arhivistică, dar înțelese apoi că se înșelase. Vînzoleala ce o stârnea echipa prin trecerile ei repetate prin chiliile albe, atenția ce o acordau lespezilor trapezăriei, a arhondaricului, a refectoriului și mai ales încăperilor din subsolul construcției îl îndemnau tot mai mult să le iasă în cale prin surprindere, pentru a înțelege ce căutau de fapt...

Într-una din zile, pe cînd urmărea cu privirea de la o fereastră a Bibliotecii foiala din jurul microbuzului introdus în mijlocul patio-ului, întrebă cu o voce lipsită de mirare, în pofida formulării interogative:

— Oare, mister James, la ce folosesc instrumentele acelea ciudate pe care colegii dumneavoastră le plimbă deasupra pardoselilor?

Americanul, cățărat pe o scară mobilă, răspunse fără nici o reticență în spaniola sa fluentă:

— Detectoare de metal, padre.

— Așa gândeam și eu, cu toate că cei care le folosesc mi-au declarat că sînt aparate pentru determinarea unor caracteristici constructive ale clădirii... De fapt, mister James, ce caută colegii dumneavoastră?

— Nu-mi sînt colegi, padre!

— Așa gîndeam și eu... Con-

cetățenii dumneavoastră!

— O ladă ferecată, din vremurile conquistei...

Bătrânul părăsi fereastra venind la picioarele scării metalice și, privind în sus, oaspetele său avu impresia că îi caută cu obstinație nu ochii, ci sufletul, pentru a i-l scruta cu de-amănuntul.

— E vorba de cea sosită în Spania la bordul Santei Maria del Pilar?

Scriitorul rămase mut de uimire câteva clipe, apoi, așezîndu-se pe coama scării, întrebă șovăitor:

— De unde știți, padre, de toate acestea?

— O, mister James, doar sînt supraintendentul acestui așezământ de peste patru decenii... În investigațiile mele am dat nu o dată peste documentele procesului intentat împotriva căpitanului navei, don Miguel de Vallejo. O bună parte dintre acestea au fost însă furate de un compatriot al dumneavoastră, în urmă cu trei luni... Faptul acesta m-a pus pe gînduri și m-a determinat să fac cercetări suplimentare. Acum știu chiar locul precis unde trebuie să fie această... antichitate ce tulbură liniștea sufletească a atâtor yankei... Dar, oare e atât de important s-o găsească?

— Nu. Cu o singură condiție: să existe certitudinea că absolut nimeni nu poate da de ea. Însă, în lumea noastră plină de întîmplări neprevăzute, cine ar avea curajul să afirme așa ceva?

Călugărul își mângâie gânditor bărbuța albă, firavă și continuă dialogul în care amîndoi erau interesați mai ales de cele nerostite:

— Îmi sugerați vreo soluție, mister James?

— Cred că v-ați gândit deja la una, padre! Când doi știu un lucru, acela nu mai e un secret, spune o zicală, iar secretele, mai ales cele de mari dimensiuni, în zilele noastre sînt generatoare de dezastre...

— Amen!

---

Fără știrea americanilor care hălăduiau prin subteranele clădirii, douăzeci și șase de ziariști erau prezenți în sala capitulară a fostei mânăstiri și după ce ascultară o mică informare a canonicului Juan Egas, privitoare la călătoria navei Santa Maria

---

del Pilar, fură informați că vor participa la scoaterea la lumină a lăzii și-i vor putea cunoaște conținutul. Se vedea bine că invitații călugărului erau de-a dreptul entuziasmați de vestea participării la o astfel de experiență. „Vom vedea moda extraterestră de acum patru secole!“, glumi o tânără reporteră de la Radio Nacional.

Întregul grup se îndreptă spre biserica aflată în partea din spate a uriașului patrulator al mânăstirii, cu intrarea aflată de mult timp în exterior, pe strada San Jeronimo.

Pășiră cu toții în interiorul rece și auster, îndrumați de bătrânul supraintendent spre latura din stînga. Acolo, la apariția lor, doi oameni vânjoși începură să dizloce cu rângi lespezile din fața unei minunate capele construite din alabastru de Saragosa, în care se afla mormântul unui vrednic Magistru al ordinului de Alcantara, pierit în secolul al XII-lea în luptă cu maurii invadatori...

Ziariștii se foiau nerăbdători în jurul celor doi, glumind și colportînd can-can-uri specifice breslei, în țăcănitul sau bâzâitul frecvent al aparatelor de fotografiat și de filmat care înregistrau progresele săpăturii.

După mai puțin de un ceas, cazmalele loviră în metal și scurt timp după aceea la suprafață fu scoasă, în emoția generală, destul de anevoios, o voluminoasă ladă ferecată în fier. Nu fără dificultate, două uriașe lacăte ruginite fură tăiate și într-o liniște nefirească greoiul capac se deschise lateral.

Așezați cu toții conform dorinței canonicului Juan Egas, în semicerc, nu mai aproape de trei pași, primul obiect pe care îl văzură era chiar cel pe care James Barrett îl echivalase cu o baliză marină. O structură biconică de culoare roșie, lungă de circa 1,80 m, cu diametrul maxim, la mijloc, de aproximativ 0,8 m. La una din extremități, un girofar își rotea spotul gălbui, slab, abia vizibil.

— Extraordinar! exlamă copleșit un fotoreporter de la U.P.I. Dacă stă de peste patru sute de ani aici, vă dați seama că nu folosește ceea ce se

ALMANAH ANTICIPAȚIA

---